PAUL SELING

“Poem febril marca ginsberg”

sunt febril cu aceasta ocazie a venit si salvarea

era sa o ucid pe dobitoaca de la salvare dar asta e o alta poveste

urasc partea cu salvarea din romania. cui ii pasa ?!

am febra si de aceea nu stiu ce scriu, nu cu exactitate,

cred ca ceva legat de cat de bou sunt sau

despre cat de mult imi place sa conversam

sau despre tanti petunia care mi-a batut azi la usa

sa ma intrebe daca nu am un ou,

si nu mai stiu ce i-am raspuns, ca am, doua, dar nu le dau

a fugit saraca, eu vorbeam serios erau doua in frigider pentru maya

nu mai inteleg nimic, ne joaca limba uneori feste ingrate si triviale

oricum ardeam si tanti petunia a pus totul pe seama febrei

sigur nu am confundat-o, nu aveam cum

dar unde sunt ? aaa…daaa, pierdusem sirul

ti-am spus eu ca e de la febra, tonight I’m gonna kill myself

nu, nu asa era… ma rog, omul a murit, de freddy vorbeam,

ma si gandeam uite am ramas singur in casa

andrei e in fire pentru ca e joi

as vrea sa iau prima cala de vapor inspre canada aia zapadoasa si rece,

sa chletuiesc toate rublele cautandu-te si, cand te gasesc,

sa te pun sa imi canti 3 zile si 3 nopti vasotky

pina cand o sa iti moara vocea si nu o sa mai poti sa imi ingani nici

numele

dupa care o sa iti citesc povesti. gulliver, al lui swift.

nu mai stiu de unde am plecat, important este ca am ajuns aici,

starea de aberatie nu cred ca are vreo legatura cu febra cat cu dorinta,

uneori ma simt ca un crocodil inchis intr-un salon auto

poti sa spargi orice dar mancare cucu… ei si ce ! rontai faruri,

uite, intr-o masina a unuia gasesc o borseta, e de piele, o mananc.

incep sa vad cerul fugind ca bezmeticul pe dedesubtul meu

si deodata sunt inconjurat de cocori si cocore, multi cocori si multe

cocore, plutesc, cineva imi canta “green green grass of home”

si abia atunci imi dau seama ce era in borseta,

mai apuc sa vad un biloi rosu care imi fractureaza linia centrala a

pupilelor,

konet film….

dar stiu ca am febra nu gluma,

daca asta nu e febra atunci e de mers somewhere over the rainbow,

cand eram mic ii chinuiam pe ai mei in fiecare seara cu o portie de febra,

vroiau sa se dea in leaganul conjugal eu faceam febra,

vroiau sa mearga la teatru eu faceam o febra,

vroiau la plimbare, la cofetarie, la metalurgie, la vopsitorie, la

popicarie,

eu faceam una bucata febra

si uite asa pina cand mi-au scos amigdalitele

si au putut si ei se se redea huta in leaganul conjugal,

insa cu mare grija, pentru ca avand deja un model

s-au gandit ca al doilea ar trebui depus undeva in interiorul unui

recipient de plastic

si aruncat degraba la wece pentru ca e prea mult,

oricat de ingaduitor ai fi ca parinte,

sa accepti ca poti gresi fatal de doua ori intr-o singura viata.

oricum nu m-am sinchisit

nefiind eu ala care depusese cerere sa vin pe lume

in familia cutare pe strada cutare blocul cutare ap. cutare

nu m-am simtit dator sa prestez sentimentul vinovatiei

si asa pe atunci eram o tara de vinovati, aprioric of course,

in mare parte am ramas la fel ceea ce e mult mai grav !

pe atunci insa ascultai europa libera erai vinovat,

nu ascultai europa libera dar aveai de gand sa o asculti, erai vinovat,

ascultasei europa libera dar nu aveai de gand sa o mai asculti vreodata,

oho…! evident ! guilty as hell !

nu aveai nici o legatura conjugala sau extraconjugala cu numita europa

libera

in schimb furai de la magazinul unde lucrai cate o punga de aripioare de

pui,

erai vinovat

oricum, cineva_cumva_undeva_candva era ! si asta era verry important

pe mine ma durea in cot pentru ca tata era in tabara ailalta

asa ca mai puneam labuta pe o ciocolata chinezeasca

o bomboana de la fidel – salud fidel… nu te-am uitat !

toata partea dulce a copilariei mele se leaga de tine fidel,

sugeam bomboanele alea ca pe anafura

ma uitam in sus la nenea cu barba alba si ochii blanzi si ii faceam cu

destu’

na ma! si mai sugeam o bomboana

si mai tarziu cand m-am apucat de fumat

am sterpelit prima oara un pachet de john player special, tigari de boieri,

m-am dus in buda, am aprins-o,

eram in ultima cuseta si chiuleam de la ora de geografie,

am tras un fum si cand eram la o fractiune de secunda de al doilea s-a

trantit usa

o namila grasa si buboasa mi-a zambit

a fost ultimul lucru pe care l-am vazut

intr-un nou film totul a inceput cu mine in fata oglinzii

spalandu-mi borsul de pe nas

nu mai stiu nici de unde am plecat si nici unde am vrut sa ajung

daca decodifici tu mesajul ar fi minunat,

eu vroiam sa iti spun doar ca imi e dor de tine, dar uite ce a iesit

nu-i nimic data viitoare voi fi mai concis,

la temperatura normala cu siguranta ca si neuronii sunt mai reci,

mai destinsi,

mai zvacnitori,

te pup cu partea de buze care a scapat neinvadata de invazia bubelor

.. cum dracu’ s-o pune punct ? lasa ca aflu eu, nu e asta o problema

capitala,

acum se stie ca pamantul e rotund deci chestia mea cu punctul poate

astepta,

ca mi-era dor de tine ti-am spus,

ti-am spus si sa nu ma intrebi de ce,

conversatiile noastre aerisite sunt de vina,

punct.

…………………………………………………………………………………………………………………

“Poem cu patrie, eugenii, carioci și plastilină”

de data asta am pus-o, s-au copt toate,

nici nu mai știu a câta generație de sacrificiu suntem

a câta generație de inutili crescuți cu eugenii, carioci, plastilină,

cu morții și viii plecați în containere sau cu vize

prin canade, niu ziiland-uri și alte state unite

îmi spun stop! ce bine e totuși în patrie, miroase a rahat,

a cozonac, a sânge închegat pe măciucile minerilor de la 1991

și la televizor e un reportaj despre niște câini morți în parcul herăstrău

nu, nu sunt câinii din noi, ăștia nu mor niciodată,

și e bine, pute al dracului a realitate,

mai trag un fum și mă urc cu scara rulantă la ăldeSus

să mai stăm de vorbă, să facem schimb de țigări, de brichete,

a mea e roșie și inscripționată „ciao agip” pe a lui scrie ”in god you

trust !”

really ? haida! am mai crezut eu când eram gâgă

în frumusețea șoimilor patriei, mă zgâiam ca pinguinul în oglindă,

salutam regulamentar, tra_la_lala_la_la_la, tra_la_lala_la_la_la,

acum suntem o generație de șoimi ai patriei zburători,

am zburat fiecare spre alte părți, am tras câte un pârț

și patria, patria asta, a rămas priponită la semafor ca un trabant fără

gazolină

de aceea nemții fac și vw și audi și mercedes și bmw

iar noi numai dacia dacia dacia dacia dacia

mâine dacă nu o să ningă o să plouă

și dacă nu o să se întâmple nici una nici alta

vom râde probabil de vreun fapt divers fără importanță,

vom râde de ăia care au spus că încet-încet vom intra în toate ca în

brânză,

eu o să intru primul,

o să intru într-o alimentară și o să cer un bilet de avion numai dus

pe ruta bucurești-otopeni-oriunde (nu voi bifa opțiunea bagdad)

după care o să îmi iau liniștit țigările, salamul și ouăle și restul.

andrei spune o să ne alienăm dacă nu reconfigurăm contactul cu realitatea

dar… reallity sucks, și eu râd de toată această arhitectură strâmbă a

destinului

aaa…cum se numeau alea ?! a… ! da ! documente programatice !

aaa…cum se numeau alea ?! a… ! da ! documente programatice !

genial ! asta am să fac, voi scrie un document programatic

despre pace-oppenheimer-kerouac-eminem & more

adresat piloților kamikadze de pe portavionul yamamoto

îl voi data, azi, 11 martie 2003, semnat cutare, etc,etc,etc,

și ce dacă ajunge prea tarziu ? și ce dacă nu mai are la cine să ajungă ?

tocmai ăsta e farmecul !

alienarea e o intreprindere în care se lucrează în afara timpului,

totul decurge subversiv

te uiți prin gaura cheii și îl poți vedea pe einstein

trăgând apa la veceu, nu ți-ai fi închipuit niciodată asta, nu ?

e mult mai simplu să îl asociezi pe einstein cu fizica,

întorci capul și e bine, prezentul stă drepți și mănâncă napolitane

aici radio românia actualități ! a fost ora 6.

și râzi… ce macabru ! care actualitate ?

andrei spune că până la cer nu mai e mult, trebuie doar să te urci în lift,

să percepi viața ca pe o nalucă să nu mai ai decât felii,

cadre minimale fără nici o legătură

ho

și

min

/

oul

lui

columb

/

baba

dochia

/

mă apuc să termin un puzzle – Sydney 2000 – 2.500 de piese,

cu ocazia asta mai fac un fel de trivia – domeniul steaguri,

pentru 100 de puncte : roșu, galben și albastru,

cândva avea și o gaură în mijlocul culorii galbene,

cineva facuse gaură în mămăligă

apoi o voi lua de la zero, dacă voi mai exista.

există întotdeauna un ZERO.

în aceste două cifre stau misterele și spaimele noastre, în ZERO și UNU.

sunt lucid și sufăr, refuz să nu mă gandesc la vise

ca la un alt fel de “singura realitate posibilă“

oricum luciditatea este doar un cancer al sufletului

uneori am impresia că traiesc în interiorul unei păsări transparente care

este atât de obosită de permanența zborului încât a uitat să mă mai nască

și stând acolo îmi doresc să fiu un fel de janis joplin,

sa am naturalețea lui ginsberg,

să merg pe străzi cu faruri de mașini în mâini și să fac click -click la

intersecții vreau să mă leg de toate nimicurile cotidiene

de la coșurile de gunoi până la distanțele pe care nu circulă greyhound

vreau o ea transparentă căreia să îi fac transfuzii cu picaturi de ploaie

tolănit pe bancheta unui cadillac de ville producție ’38, culoare roz,

mă vreau neras în diminețile care încep după ora 14.05

în care au sunat deja toate ceasurile din toate turnurile

mă vreau în papuci de pluș cu chipul lui donald duck

privind prin luneta căpitanului blake sânii ei ca niște corăbii împungând

aerul mă vreau rebel și plin de spuma zilelor lui vian

într-o lume de zahăr și gumă de mestecat

din care să fac forme de balerine a la degas

mă vreau eu, portocal, cu o ea ascunzând o portocală între coapse.

dacă nu mă credeți,

mă pot întoarce la atelierul auto în care lucrez.

……………………………………………………………………………………………………………………………….

” Poem despre alienare, teveu și mâine ca simplu reper “

problema e că nici măcar nu ne mai pasă.

“consumul excesiv de alcool dăunează grav sănătății” nu e o soluție

și asta ar trebui să ne spună ceva,

ar

trebui

să

NE

spună

că

nu mai avem soluții la multiplele forme de alienare,

cocacolamcdonaldcnnmtv și lista ar putea continua la infinit dacă….

dacă… ce?!

ar râde de noi, ăștia de acum, întreaga generație hippie,

ne-ar pune flori în “hair”,

ar face dragoste în cărucioarele noastre de invalizi permanenți…

din spatele ferestrelor toate par niște cadre dintr-o lume paralelă.

eu nu mai vreau nici o stare de conflict pueril,

nu mai vreau să mi se spună “poate…”

nu mai vreau să călătoresc în mașina timpului alături de foști morți

celebri.

dumnezeu e un zeu strâmb, ne-a făcut din poignee în ziua lui liberă

..și nici măcar nu ne-a anunțat.

fac surfing pe amărâtele astea de canale teve,

dau peste un toc-șou în care niște idioți se întreabă dacă

“este ceva rău în a fi irakian” și încep să mă simt ca în romanele lui

kafka,

un alienat supraviețuind lumii doar pentru că a învățat

cum să uite că există lume,

ce bine că mai sunt nebuni care practică fericirea, iubitul, dragostea,

ce bine că se mai face poezie chiar dacă îngerii fumează iarbă în nori,

sunt bolnavi de plămâni și tușesc ca dracu’,

eu încă mai am, la nivel de spectru al iluziei, o înclinație spre religia

dragostei

de aceea refuz să trăiesc doar pentru împerechere,

ar trebui să mă resemnez

dar mă trezesc urlând din somn cu gustul fericirii pe limbă,

gravitez între un destin împuțito-primordial și foamea aceasta eternă de

cuvinte

și dobitocii ăia din sticla teveului întreabă dacă “e ceva rău în a fi

irakian”.

lapte_carne_brânză_ouă

campania blend-a-med pentru spălatul pe creier nu există ?

pe mine mă dor toate strigătele de disperare ale necunoscuților

aflați la marginea cu minus a nefericirii,

premierul serbiei este asasinat la belgrad

și… da, mi se rupe !

alienarea este o formă acută de rupere !

mai țineti minte când ni se spunea că am depășit planul,

că avem producții record, că nu mai e nimeni ca noi ?

eu nu mai țin minte decât mirosul de fum al frunzelor arse prin parcuri,

forma sânilor ei cu sfârcuri din zahăr ars,

ghetele portocalii lăsând urme prin zapadă,

eu nu mai vreau să țin minte decât lucruri simple,

de un banal extaziant

a, e, i, o, u,

ma-

me-

mi-

mo-

mu-

dar vine o zână din ceruri,

îmi intră în vis pe gaura cheii și îmi șoptește la ureche :

“how I wish, how I wish you were here

we’re just two lost souls swimming in a fish bowl

year after year”

ce păcat, ce păcat ca nu mai deosebesc demult raiul de iad.

pot doar să mai spun “da”

pot doar să mai spun “nu”

NU, boilor !

nu e ceva rău în a fi irakian,

dar cu siguranță e ceva rău în a fi bou !

b

o

u

boală

organică

universală

de alienare e vorba, desigur.

andrei spune că mâine e doar un simplu reper.

……………………………………………………………………………………………………………………………………

 

“Poem cu mucii in fasole”

 

(plecăm cu toții în irak să-l tundem pe sadam în cap ?! why ?)

 

mă întreb de ce dracu’ ninge în halul ăsta

peste cartierele bucureștiului în mijloc de martie.

nu era patria și așa destul de abrutizantă ?

ninsoare în capitală îi mai trebuia !

prin boxe keith jarrett scoate tot untul din clapele pianului.

ce fel de frumos și de sinistru totodată trebuie să fie

în adâncul sufletului unei ființe care cântă în halul ăsta ?

citesc: “documentație despre folosirea vieții.”

a nu se irosi zilele în van,

a nu se face sex neprotejat, din motive de secol XXI,

a se evita iarba, lsd-ul, coca_hero & other scări spre cer;

în caz de urgență folosiți moartea!

a nu se dărâma din temelii religii, democrații, tehnocrații și alte

prostii.

exclus: anarhie, autarhie, anacronie, autonomie !

dar eu am plecat deja, sunt un autist perfect,

în corabia mea din cioburi de sticlă navighez pe mări de absint

alături de vechii mei prieteni, humboldt, verne, blake,

alături de toată acea generație de fantome transparente

cărora odată li s-a spus că războiul este un rău necesar.

și așa jumătate dintre noi au plecat

pe când cealaltă jumătate a rămas să-i țină de 13-14 lui a.g.

doar e a rămas egal tot cu emcepătrat

doar patria a rămas pe loc, cu frunza și iarba,

cu eroii ei năpârliți din cărțile de istorie

blocuri turn și macarale, ascuțitoare, compresoare și mașini cu girofar.

nu am răspunsuri la multe dar știu că noi nu am cucerit nimic, niciodată,

ne-a lipsit vocația, abnegația, geniul sau grația.

iar tu, draga mea, dacă ai uitat, îți reamintesc că astăzi e vineri,

14, e primavară și ninge,

și te iubesc pentru că exiști nu pentru că exist

mănâncă o portocală și gândește-te la mine ca la un tigru trist

până la urmă o să învățăm cum să ne iubim prin subsoluri,

cum să ne tatuăm pe piele cele mai diafane sentimente,

până la urmă ne vom lua lumea în cap

și vom pleca în munții noștrii, sau în munții altora

să ne întâlnim cu domnul doctor guevara

să stăm la căldura focului cu mâinile crăpate de frig,

să ascultăm povești despre cum trebuia să fie cuba…

ce bine, ce bine că ninge la bucurești !

 

și mai ales,

ce fericit este astăzi andrei ! citește Zenobia cu sufetul…

 

……………………………………………………………………………………………………………….

 

“Dragoste cu mobila de bucatarie”

 

imi doream demult sa fac dragoste cu mobila de bucatarie,

sa mangaii sanii sertarelor in care stau furculitele,

scaunele toate sa fie niste amante

cu pulpe fierbinti asteptandu-ma disperate

la robinet sa curga neincetat lacrimi

masina de spalat, ca o fecioara infatuata,

sa aiba parte de primul viol electric,

imi doream demult un calorifer senzual, cu forme aburinde,

pe care sa-l mangai

neincetat,

neintrebat,

necenzurat,

sa fie o vesnica rezonanta

intre pielea mea aspra si perdeaua de plastic

eram pregatit, imi facusem analizele, testele iesisera ok,

cumparasem duzini de prezervative

caci ma oripila gandul ca din toata aceasta nebunie

mobila de bucatarie ar putea ramane gravida,

si ma voi trezi, doamne fereste ! – peste un timp -,

cu niste scaune pitice si mucoase

scancind pe mocheta cu patratele rubinii

sau cu cine stie ce sertarase si dulapioare

albe sau rozalii, purtand pampersi sticlosi

si molfaind din suzete de inox,

oricat as fi fost de inconstient, mi-era teama,

sa-mi impart bucataria cu altcineva,

in fine, ma hotarasem,

va fi azi sau nu va fi niciodata,

aveam o pofta nebuna sa musc din pieptul de lemn al mesei,

si poate asa s-ar fi intamplat

si poate totul ar fi decurs normal,

daca nu apareai tu,

daca nu-ti venea tie ideea

sa-ti muti la mine trupul

in dupa-amiaza aceea.