Versiunea în limba română
Scriam într-o postare precedentă despre termenul care mi-a atras atenția într-un film SciFi : meta-humans. Deși în film el se referea la eroi cu puteri supranaturale, m-am gândit imediat la alt tip de “eroi” : cei pe care populația, în marea ei majoritate, îi admiră fără vreo urmă de îndoială : starurile de orice fel. De la actori de cinema la muzicieni pop, de la staruri rock la DJ celebri, fiecare îmi pare că ar trăi vieți extrem de diferite de cele ale publicului larg.
Mă uitam uneori la știri și vedeam căsătoriile între actori sau muzicieni celebri. De fapt prima mirare a fost să văd, acum mulți ani, cum Julia Roberts se îndrăgostea de un cameraman de pe platoul de filmare. Hmmm….îmi zic eu, există deci speranță ! ( eram mult prea tânăr, lol ).
M-am tot gândit la condiția starurilor de cinema care circulă și se “cuplează” între ele în cele mai multe cazuri, probabil cunoscându-se în cercurile “înalte” ale societăților lor “selecte”.Am redus totul la ideea feedback-ului pe care îl primesc de la oameni, feedback ce odinioară părea modulat pe contentul în care erau văzuți : film, videoclip, samd.
Astăzi, cum social media devine o a 2-a sursă de feedback, prin intermediul căreia fanii par a fi mai aproape de aceste celebrități, probabil că situația s-a corectat într-un fel. Dacă înainte de era internetului și a conexiunii directe prin feed actorii păreau că trăiesc și circulă în medii exclusiviste, izolați și uneori poate feriți de contactul direct cu”muritorii” acum aceștia pot vedea fiecare comment, fiecare like, fiecare inimioară dată unei poze sau unui reel.
Bineînțeles, și înainte vreme existau tabloide, ziare de scandal. De paparazzi nu scapă nici o celebritate nici astăzi. Dar după cum vedem zilnic în feed-urile tuturor, comentarii pline de ură, dispreț și chiar sadism sunt și vor fi probabil o nouă realitate și în viitor.
L-am chestionat nițel pe ChatGpt și a spus așa :
Narcisism, celebritate și nevoia de a fi văzut: ce stă în spatele visului de a deveni „cineva”
Trăim într-o epocă în care vizibilitatea a devenit o monedă. Nu mai este suficient să fii bun la ceva — trebuie să fii văzut făcând acel lucru. În acest context, apare tot mai frecvent ideea că multe cariere media pornesc dintr-o formă de narcisism. Dar cât de adevărat este acest lucru? Și mai ales, ce se ascunde în spatele dorinței unui tânăr de a deveni celebru?
Realitatea este mai nuanțată decât pare la prima vedere.
Narcisismul, în sens psihologic, nu este doar aroganță sau ego exagerat. El poate îmbrăca forme subtile, uneori chiar invizibile din exterior. Există acel narcisism „grandios”, ușor de recunoscut — încredere mare în sine, dorință de admirație, nevoia de a fi în centrul atenției. Dar există și un narcisism „vulnerabil”, mult mai tăcut: o fragilitate interioară care caută constant validare din exterior.
Pentru unii tineri, dorința de celebritate nu vine dintr-o supraevaluare de sine, ci dimpotrivă, dintr-un gol. Dintr-o nevoie. Dintr-o întrebare fără răspuns: „Sunt eu suficient?”
Rădăcinile familiale ale nevoii de validare
Dacă mergem mai adânc, observăm că această nevoie de a fi văzut nu apare întâmplător. De multe ori, ea își are originea în mediul familial.
Există câteva tipare recurente:
- Copilul invizibil
În familiile în care părinții sunt emoțional absenți, ocupați sau reci, copilul învață că pentru a primi atenție trebuie să „facă ceva special”.
Mai târziu, scena devine mai mare: nu mai este suficientă familia — este nevoie de public. - Copilul hiper-validat condiționat
În unele cazuri, copilul este lăudat excesiv, dar doar atunci când performează. Dragostea devine condiționată de rezultate.
Apare astfel o asociere periculoasă:
„Valorez doar dacă sunt admirat.” - Copilul comparat constant
„Uite ce bine cântă X”, „de ce nu poți fi ca Y?”
Compararea repetată poate crea o foame de a demonstra, de a compensa, de a deveni „mai mult decât ceilalți”. - Copilul proiectat
Există și situații în care părinții își proiectează propriile visuri neîmplinite asupra copilului.
Fără să-și dea seama, copilul ajunge să trăiască pentru aplauze care nu îi aparțin în totalitate.
Celebritatea ca răspuns psihologic
În acest context, dorința de celebritate capătă o altă lumină. Nu mai este doar un moft sau o iluzie superficială, ci poate deveni:
• o formă de reparație emoțională
• o încercare de a obține validarea care a lipsit
• o metodă de a construi rapid o identitate clară
• o cale de a transforma vulnerabilitatea în putere vizibilă
Rețelele sociale amplifică tot acest mecanism. Ele oferă feedback instant, măsurabil, repetitiv. Like-urile devin micro-doze de validare. Urmăritorii devin martori ai existenței tale.
Și, încet, apare confuzia: „Sunt valoros pentru că sunt văzut” în loc de
„Sunt văzut pentru că am valoare”
Narcisismul: cauză sau efect?
A spune că „toți cei din media sunt narcisiști” ar fi o simplificare nedreaptă. Mai corect ar fi să vedem lucrurile ca pe un cerc:
• anumite trăsături narcisice pot împinge individul spre expunere
• expunerea aduce validare
• validarea întărește comportamentul
• iar uneori, în timp, amplifică și narcisismul
Dar există și o altă categorie — poate mai tăcută, dar la fel de importantă: oameni care nu caută neapărat să fie văzuți, ci au ceva de spus. Pentru ei, vizibilitatea este un instrument, nu un scop.
Întrebarea esențială
Poate că, în final, nu întrebarea este „de ce vor tinerii să fie celebri?”, ci:„Ce încearcă ei, de fapt, să repare sau să găsească prin această celebritate?”. Pentru unii, răspunsul va fi puterea. Pentru alții, sensul. Dar pentru mulți, în mod tăcut și aproape invizibil, răspunsul este simplu: dorința de a fi văzuți… cu adevărat.
Bineînțeles, m-am gândit și eu la lucrurile astea cam….așa cum le scrie ChatGpt. M-am îndreptat cu gândurile către familiile copiilor care suferă de această formă de narcisim combinat mai târziu cu o formă mai mult sau mai puțin vizibilă de “isterie”, îi spuneam meu.Intr-un fel, concluzionam, cel care mai târziu devine meta-human aduce cu el în publicul larg, uneori cel global, o asemenea structură emoțională dizarmonică și conflictele latente care vor fi existat nu numai între părinți ci în familia extinsă sau chiar mai departe în trecut.
Am auzit razant termenul de “narcisism funcțional”. În mod cert, mă gândeam, sistemele mediatice se folosesc de această nevoie de a fi vizibil, celebru și o valorifică mai departe pe cât este posibil. Acum, îmi spun eu, situația devine extrem de complicată. Meta-human-ul primește feedback din sânul comunității, din partea publicului care de puține ori îi chestionează natura ( dorindu-și, evident, să îi calce cumva pe urme ) și apoi din partea rețelelor de putere care, până la urmă trebuie să recunoaștem, țin în mână canalele media ( din țara de origine și în anumite cazuri din întreaga lume ).
Eram șocat, întrebându-mă ce fel de echilibrul mental vor fi având acești oameni. Ani sau zeci de ani de intrat și ieșit din proiecte pe care cu siguranță nu le puteau înțelege până în cel mai mic detaliu. Căutarea unei relații afective printre oamenii obișnuiți le este aproape imposibilă, așa că, meditam eu, sunt nevoiți să “se cupleze între ei”. Poate la un cocktail, cu voce tare și nițel amețiți, în mijlocul petrecerii din mansion-ul lor de xx milioane de dolari cer opinii și analizează ultimele mișcări politice ale președintelui printre complicatele fire ale structurii lor de relații.
Sincer, n-aș putea spune că pot înțelege un asemenea om. Am redus totul la profesionalism și iubirea de meserie. Până la urmă un actor sau un muzician bun e cineva care a muncit ani de zile, s-a perfecționat, a cerut și oferit sfaturi, a avut mentori și s-a bazat pe predecesorii care deja duseseră meșteșugul poate dincolo de perfecțiune. Prin acest short-cut în toată complicata analiză m-am asigurat că unii din acești meta-humans sunt empatici, umani, atenți la detaliu, adevărați profesioniști.
Dar, cum în orice car există și oale sparte, cum în orice coș există și mere putrede, eram sigur că și aici există impostură, delațiune ,spionaj, bârfă, invidii, manipulare, ca în orice layer al societății. Nu m-am îndoit că cei predispuși la așa ceva au mai puțin timp pentru studiu cât au pentru “lucrături” și că, până la urmă, n-au acceptul marilor profesioniști de a le sta în preajmă măcar. Doar fiecare om atent la detaliu simte imediat când cineva încearcă să extragă, să planteze informații sau să manipuleze. Dar, pe de altă parte, cum orice rețea este coruptibilă și firele acestei corupții sunt deseori invizibile, nu este exclus ca unele personaje din rețea să fie promovate acolo chiar cu acest scop.
M-am întristat în final gândindu-mă la milioanele de fani care își doresc cu atât ardoare să acceadă în aceste sisteme informale de putere, să câștige bani cu nemiluita, să iasă la petreceri luxoase pe yachturi fabuloase, alături de alți mari actori și manechine de top. M-am bucurat să ascult, să văd filme sau muzicieni independenți cărora, evident, nu numai că nu le pasă de aceste “exemple” ci și se feresc de sistem sau chiar le contestă prin munca lor, imagine, studiu sau chiar prin simpla existență, deseori tăcută.
Bineînțeles, totul poate fi redus la predispoziția genetică, educație, moștenirea culturală a strămoșilor dar și a sistemului politic, social ,economic în care toate aceste “regnuri” trăiesc. Ca să înțelegi cazuri individuale este nevoie de multă muncă, mult studiu, o doză de curiozitate și ambiția unui detectiv particular. Lol.
English version
I was writing in a previous post about a term that caught my attention in a SciFi film: meta-humans. Although in the film it referred to heroes with supernatural powers, I immediately thought of another type of “heroes”: those whom the vast majority of the population admire without any trace of doubt—stars of all kinds. From movie actors to pop musicians, from rock stars to famous DJs, each of them seems to live lives extremely different from those of the general public.
Sometimes I would watch the news and see marriages between famous actors or musicians. In fact, my first surprise was many years ago, when I saw how Julia Roberts fell in love with a cameraman on a film set. Hmmm… I told myself, so there is hope! (I was much too young, lol).
I kept thinking about the condition of movie stars who move around and “pair up” mostly among themselves, probably getting to know each other in the “high” circles of their “select” societies. I reduced everything to the idea of the feedback they receive from people, feedback that once seemed shaped by the content in which they were seen: film, music videos, etc.
Today, as social media becomes a second source of feedback, through which fans seem closer to these celebrities, the situation has probably corrected itself in a way. If before the internet era and direct connection through feeds, actors seemed to live and circulate in exclusive environments, isolated and sometimes shielded from direct contact with “mortals,” now they can see every comment, every like, every heart given to a picture or a reel.
Of course, tabloids and scandal newspapers existed before as well. Paparazzi still don’t spare any celebrity today. But as we see daily in everyone’s feeds, comments full of hatred, contempt, and even sadism are—and will likely remain—a new reality in the future.
I asked ChatGPT a bit about this, and it said the following:
Narcissism, celebrity, and the need to be seen: what lies behind the dream of becoming “someone”
We live in an era where visibility has become a currency. It is no longer enough to be good at something—you must be seen doing it. In this context, the idea increasingly appears that many media careers start from a form of narcissism. But how true is this? And more importantly, what lies behind a young person’s desire to become famous?
Reality is more nuanced than it seems at first glance.
Narcissism, in the psychological sense, is not just arrogance or an inflated ego. It can take subtle forms, sometimes even invisible from the outside. There is the “grandiose” narcissism, easy to recognize—high self-confidence, desire for admiration, the need to be the center of attention. But there is also a “vulnerable” narcissism, much quieter: an inner fragility that constantly seeks validation from the outside.
For some young people, the desire for fame does not come from an overestimation of self, but on the contrary, from a void. From a need. From an unanswered question: “Am I enough?”
The family roots of the need for validation
If we go deeper, we see that this need to be seen does not appear randomly. Very often, it originates in the family environment.
There are several recurring patterns:
- The invisible child
In families where parents are emotionally absent, busy, or cold, the child learns that in order to receive attention, they must “do something special.”
Later, the stage becomes larger: the family is no longer enough—the public is needed. - The conditionally over-validated child
In some cases, the child is excessively praised, but only when they perform. Love becomes conditioned by results.
Thus appears a dangerous association:
“I am valuable only if I am admired.” - The constantly compared child
“Look how well X sings,” “why can’t you be like Y?”
Repeated comparison can create a hunger to prove, to compensate, to become “more than others.” - The projected child
There are also situations where parents project their own unfulfilled dreams onto the child.
Without realizing it, the child ends up living for applause that does not entirely belong to them.
Celebrity as a psychological response
In this context, the desire for fame takes on a different light. It is no longer just a whim or a superficial illusion, but can become:
• a form of emotional repair
• an attempt to obtain the validation that was missing
• a method of quickly building a clear identity
• a way to transform vulnerability into visible strength
Social networks amplify this entire mechanism. They provide instant, measurable, repetitive feedback. Likes become micro-doses of validation. Followers become witnesses of your existence.
And slowly, confusion appears: “I am valuable because I am seen” instead of
“I am seen because I have value”
Narcissism: cause or effect?
To say that “everyone in media is narcissistic” would be an unfair simplification. It is more accurate to see things as a loop:
• certain narcissistic traits can push an individual toward exposure
• exposure brings validation
• validation reinforces behavior
• and sometimes, over time, it amplifies narcissism
But there is also another category—perhaps quieter, but just as important: people who are not necessarily seeking to be seen, but who have something to say. For them, visibility is a tool, not a goal.
The essential question
Perhaps, in the end, the question is not “why do young people want to be famous?”, but rather: “What are they actually trying to repair or find through this celebrity?” For some, the answer will be power. For others, meaning. But for many, quietly and almost invisibly, the answer is simple: the desire to be truly seen.
Of course, I also thought about these things more or less as ChatGPT describes them. My thoughts turned toward the families of children who suffer from this form of narcissism, later combined with a more or less visible form of what I used to call “hysteria.” In a way, I concluded that the one who later becomes a meta-human brings into the public sphere, sometimes globally, such a disharmonic emotional structure and the latent conflicts that may have existed not only between parents but within the extended family or even further back in the past.
I had vaguely heard the term “functional narcissism.” Certainly, I thought, media systems make use of this need to be visible, famous, and capitalize on it as much as possible. Now, I told myself, the situation becomes extremely complicated. The meta-human receives feedback from the community, from the public who rarely questions their nature (obviously wishing to somehow follow in their footsteps), and then from power networks which, ultimately, we must admit, hold the media channels in their hands (in the country of origin and in some cases worldwide).
I was shocked, wondering what kind of mental balance these people might have. Years or decades of entering and exiting projects that they surely could not understand down to the smallest detail. Finding an emotional relationship among ordinary people becomes almost impossible for them, so, I reflected, they are forced to “pair up among themselves.” Perhaps at a cocktail, speaking loudly and slightly intoxicated, in the middle of a party in their xx-million-dollar mansion, they ask for opinions and analyze the latest political moves of the president among the complicated threads of their relationship networks.
Honestly, I cannot say that I can fully understand such a person. I reduced everything to professionalism and love for the craft. In the end, a good actor or musician is someone who has worked for years, improved themselves, asked for and offered advice, had mentors, and relied on predecessors who had perhaps already taken the craft beyond perfection. Through this shortcut in the whole complicated analysis, I reassured myself that some of these meta-humans are empathetic, human, attentive to detail—true professionals.
But, as in any cart there are broken pots, as in any basket there are rotten apples, I was sure that here too there is imposture, denunciation, espionage, gossip, envy, manipulation—like in any layer of society. I had no doubt that those prone to such things have less time for study than for scheming and that, ultimately, they do not have the approval of true professionals to even be around them. Anyone attentive to detail immediately senses when someone tries to extract, plant information, or manipulate. But, on the other hand, since any network is corruptible and the threads of this corruption are often invisible, it is not impossible that some characters are promoted within the network precisely for this purpose.
In the end, I felt saddened thinking about the millions of fans who so passionately wish to access these informal systems of power, to earn countless amounts of money, to attend luxurious parties on fabulous yachts alongside great actors and top models. I felt joy listening to, watching films by, or discovering independent musicians who, obviously, not only do not care about these “examples,” but avoid the system or even challenge it through their work, image, study, or simply through their often quiet existence.
Of course, everything can be reduced to genetic predisposition, education, the cultural inheritance of ancestors, as well as the political, social, and economic system in which all these “kingdoms” live. To understand individual cases, a lot of work is needed, a lot of study, a dose of curiosity, and the ambition of a private detective. Lol.
PAUL SELING 
Leave a comment