După pui de moroșan să nu dai cu bolovan / Don’t throw stones at a Maramureș kid ( Ep.1 )

Varianta în limba română

Capitolul I

O luăm nițel retrospectiv și cu această însemnare, și vom merge gradual înapoi, străbătând tacticos și în detaliu “speța” Sighetul Marmației.

Încep prin a menționa – a câta oară? – că nu am ce să îmi reproșez vis-à-vis de activitatea mea acolo. Cu cât trece timpul, cu atât mai mult mă felicit pentru modul în care “am jucat” banii, viața și mizele fastuoase aflate în “mișcare”.

În iarna lui 2004 mama și tata erau deja extenuați. Se discuta pe tăcute aproape că va trebui să merg în Sighet să iau gradual afacerea din mâna lui tata și să învăț din mers cum să devin manager. Nu prea aveam chef, sincer să fiu. Mă tot gândeam că voi pierde complet legătura cu arhitectura și în câțiva ani voi uita până și cum să modelez un cub în Cinema 4D. La vârsta aceea deprinderile se uită mai ușor – față de acum, când se pare că le-am fixat suficient, într-un timp îndeajuns de îndelungat; timp de studiu, zic.

Mi-am luat aer în piept și am început naveta; refuzam să închiriez o casă acolo și să merg zilnic, orașul mă deprima îngrozitor. N-aveai mare lucru de văzut, nu existau locații unde, dacă ieșeai, ai fi putut întâlni o fată frumoasă.

Capitolul II

Voi reveni în câteva episoade în detaliu despre modul în care am gândit pe parcurs și am acționat, prins între atâtea “spețe”, lucrături, mânării, mafie, hoție, corupție din și la toate nivelurile. Spre finalul perioadei mele de prezență în fabrica Sitel S.A. eram deja și eu obosit după atâta luptă cu morile de vânt. Avusesem câteva mici reușite după care complicatele rețele de corupție se reasimilau cu și mai multă forță și și mai multă pricepere. Așa se întâmplă când ești singur într-o asemenea situație: “ceilalți”, fiind un grup, bazându-se pe mai multe ramificații și medii, îți observă, analizează și îți înțeleg apoi nu numai gândirea, ci poate și mai mult decât atât: familia, iubita, anturajul, grupul de suport. Nu aveam “informatori”, culegeam datele prin discuții sau vizual, pe când rețeaua corupției se interesa cu siguranță probabil nu numai în oraș, ci și în Baia Mare și chiar mai departe. Eram încă în dubii partea din mass-media bucureșteană cu care avusesem deja de furcă la început de ani 2000 urma să “acționeze” în acel spațiu virtual, al mentalizării colective, și să compromită și aici activitatea noastră. Cu siguranță că asta s-ar fi putut întâmpla, dar cum nu urmăream TV sau radio decât razant, în vreo cafenea sau în vizită la unii-alții, nu mai făceam conexiuni și, să fiu sincer, nici nu mă interesa asta.

Cu câteva luni înainte de plecarea mea intempestivă din colectiv, managerul de producție Tivadar I. scotea oamenii afară din fabrică pentru o grevă ce se dorea a fi spontană. Oamenii scandau lozinci împotriva patronilor – familia noastră, evident – amenințând că vor “lua ceea ce li se cuvine înapoi”: fabrica, cu totul adică. A doua zi i-am cerut lui tata să-i concedieze pe toți; a ezitat o vreme, dar am insistat că, dacă accepta și acest compromis, deveneam practic inutili. Știam oricum cât de abili sunt cei din conducere, aidoma unui banc de pești, să aplaneze după o vreme orice conflict prin mici discuții – tot mai prietenoase – mici aluzii, priviri galeșe sau fățișe, provocări și discuții în contradictoriu pe teme neutre, ș.a.m.d.

Dacă trăgeai linie la final pierdeai tot mai mult control și autoritate după fiecare “aplanare”. În mod cert situația era îngrozitor de greu de dus pentru mine. Îmi lipsea ascendentul vârstei asupra unor oameni care fuseseră acolo de prin anii ’70, trecuseră prin mai multe regimuri politice, mai multe “stăpâniri”, mai multe experiențe decât probabil îmi puteam imagina.

Era clar, afacerea asta nu ne mai aparținea. Faptul că aveam doar 51% din acțiuni ne punea în postura de a nu putea lua decizii – chiar radicale – și a nu ne putea asuma în cel mai direct mod deciziile asupra nimănui. Bineînțeles, asocierea cu firma Schieder Gruppe, ce la început fusese un avantaj, a devenit în scurtă vreme o mare problemă. Observând atitudinea tot mai agresivă a germanilor, modul lor de a se delimita de noi, șicanele tot mai dese din timpul negocierilor, scăderea marjei de profit de la 25–35% până aproape de 5–6%, am început să calculez în minte opțiuni:

exista un lucru ascuns, care îi făcea să aibă această formă de reacție. Fuseseră prinși fără știrea lor aici și nu mai găseau un mod elegant de a ieși din “combinație”. Totuși, ipoteza părea puțin credibilă la acel moment. Dacă exista acest lucru (ascuns), atunci simțeam că el era dincolo de puterea mea de înțelegere și că informațiile veneau din Germania și nu din România.
germanii s-ar fi asociat “pe la spatele nostru” cu chiar fosta conducere și planuiau – într-o formă sau alta – să aducă la faliment afacerea deținută la comun, apoi s-o cumpere probabil de la bancă. Dar, mi-am spus eu, măsura ar fi fost mult prea vizibilă “în eter” și lipsa de eleganță a ei ar fi aruncat o lumină extrem de proastă asupra grupului Schieder. Zvonurile circulau, românii ar fi povestit, alți germani ar fi aflat de această “măsură” care contravine cumva spiritului capitalist. Deși există competiție, există și o oarecare normalizare – în Occident mai ales – a modului de a relaționa în(tre) mediile de afaceri. Față de România, care este deocamdată în tranziție – mulți corporatiști occidentali încearcă să se raporteze și să respecte încă principiile democratice ce le susțin până la urmă activitatea și le asigură perenitatea.

Aveam să aflu mai târziu, studiind pe YouTube, că și acolo se întâmplă “mizerii”: “preluări agresive” denumite elegant “take-overs”, spionaj industrial, bârfe, zvonuri, cârcoteli, “băgat de strâmbe”, sabotaje – mai mult sau mai puțin vizibile.

fosta conducere pe care tata o păstrase în funcții – acei directori care lucrau acolo de la începuturi – găsiseră de unii singuri o modalitate de a prelua afacerea, căutând o posibilă a 3-a parte cu care, înțelegându-se în secret, ar fi putut cumpăra a 2-a oară fabrica aflată acum în faliment. M-am tot gândit la asta. La ce sistem de informații aveau toți – în afară de noi, familia – orice era posibil.

Peste toate astea plutea în mintea mea bănuiala că, dacă eram șicanați din media, atunci și Bucureștiul privea situația – cu toată protipendada politică, culturală, ș.a.m.d. Bineînțeles, informația se va fi scurs în ambele direcții. Situația era nu numai prea complicată, ci de-a dreptul ridicolă. În loc să muncim în manieră onestă, într-un mediu de afaceri sigur, protejat de forțele de ordine, pentru a continua să existăm decent și eventual să progresăm, toate păreau a fi invers: un teatru al absurdului, o scenă pe care acum performam cu toții, cu chibiți, public global, huiduieli, manelele mediatice pe de-o parte și, de cealaltă, corporații părându-se prin Europa, poliții mâncând la masa hoților, medici falsificând diagnostice, furnizori de gaz, electricitate “întrăgându-și-o” “de către noi” în final. (Mă refer aici punctual la contractul bizar pe care furnizorul de electricitate se pare că nu l-a respectat; asta așa, ca să nu las problema “în aer”.)

Pe lângă toate astea, o rețea de mafioți ucraineni, “pe-o mână” cu câțiva “șmecheri” din fabrică, mai transportau și țigări de contrabandă închise în corpurile de mobilier. Surprize-surprize, taman pe aceștia i-a prins poliția de frontieră. M-am tot întrebat dacă nu cumva chiar partenerul german știa de tărășenie, dar parcă, parcă ar fi fost “prea de tot”.

Capitolul III

Revenind la momentul de după greva “spontană”, tata i-a concediat pe agresivii directori și m-am pomenit în față cu opțiunea de a “trece la conducere”. Nu cred că nu m-aș fi priceput, dar:

Media de vârstă a angajaților era mult peste cei 27 câți aveam atunci. Și nu numai asta era problema, ci mentalitatea și istoricul comun de până atunci. Încercasem să fiu politicos, circumspect, dar constructiv – afișasem tot timpul o imagine cvasi-neutră. Acum însă era nevoie de o atitudine mai hotărâtă, poate chiar mai agresivă. Cum deja orice încercare de-a mea de a găsi clienți noi se soldase cu bizare accidente (ce, în opinia mea, erau de fapt sabotaje de-a dreptul), cum partenerul german mă tratase cel mult cu nemulțumire, dacă nu chiar cu sarcasm, această opțiune era puțin viabilă.
N-aveam chef să mă mut în oraș nici acum. Dacă e să fiu sincer, tot drive-ul unui tinerel de până în 30 de ani e dat de proiecția în viitor, de natura relației amoroase sau de nevoia/dorința de a-ți căuta o parteneră. Dacă deveneam “manager”, trebuia să fiu acolo zilnic și atunci renunțam să mai stau bot în bot cu prietena de atunci, Rada P.
Senzația că totul e absurd, totul e “jucat”, că sunt prins într-o cursă cu prea multe necunoscute și prea multe riscuri deja nu îmi dădea pace.

După refuzul meu, tata a intrat în legătură cu Horea S., pe atunci om cu experiență de o viață – din câte știu – în industria lemnului. Dacă întâlnirea a fost întâmplătoare, de unde a venit ideea nu mai țin minte, dar dl. S. a primit cu încântare noul post de manager.

M-am mirat nițel când l-am cunoscut. Avea o voce nițel atipică, o textură aparte pe care mi-o aminteam parcă din alte vremuri. Comparând acest detaliu cu cele de îmbrăcăminte – destul de conformistă, tipică pentru cineva care “se integrase” de multă vreme în “sistem”. Mai avea postura și mișcările sigure, uneori poate prea elansate, cu mici accente dramatice; dar totuși ținute sub control – cu o anumită doză de relaxare: iată un personaj cu care nu vrei “să te pui vreodată”. Nu e vorba că nu l-aș fi înțeles, dar imaginea sa dovedea că “are în spate” nu numai ani și ani de existență în fostul sistem (comunist și de tranziție), dar și majoritatea deprinderilor unui actor bine conectat și întreținut.

Din păcate l-am întâlnit pe H.S. în primele sale zile după ce tata îl numise “noul director”. M-am îngrozit, dar n-am mai putut spune nimic. Eram “doomed”. Băsescu era președinte, personajul din fața mea era uns cu toate alifiile. Urma o altă “demonstrație” probabil, dar speram că totuși, dacă tot era vorba de un show grandios, partidul de dreapta să acționeze oarecum în ideea că nu putem avea o imagine publică atât de dezastruoasă – atât mediul de afaceri de tranziție, cât și de-a dreptul întreaga țară. Dar n-am mai comentat. Lui tata îi lipsea educația artistică sau tehnică prin care ar fi putut măcar intui care sunt axele de dezvoltare ale acestei construcții care mai târziu a devenit “mare țeapă”.

Aflând eu că tipul – Horea S. – face parte și din grupul Rotary, gândul mi-a sărit instant la efectul audio cu același nume. Mai să fie, mi-am spus! Să fie oare o coincidență sau chiar omul se juca cu elemente de limbaj tehnic (și simbolic) pe care, cu siguranță, nu-l stăpânea? Nu părea deloc un personaj care să asculte muzică și, cu siguranță, nu una experimentală sau electronică. Hmmm, gândesc eu… poate asculta clasică sau poate o chansonetă de anii ’20. Pe de altă parte, Clubul Rotary are un anumit prestigiu, îmi zic eu gânditor. Poate tipul nu e chiar așa “uns” cu atâtea alifii.

Fabrica a mers înainte în continuare o scurtă perioadă, după părerea mea, cu o anumită inerție. Din păcate, deși se producea masiv, profitul era uneori doar de 5–6000 de euro. Mă gândeam că în alte domenii de activitate o companie cu 5 angajați făcea într-o lună mai mulți bani decât Sitel S.A. cu 700. Mi-am notat în minte că, în viitor, dacă îmi reîncep o afacere, să am grijă ca raportul cheltuieli/profit să fie unul nu numai eficient, ci chiar spectaculos. În mod cert vremurile în care afacerea funcționa cât de cât normal erau duse.

Capitolul IV

Ce nu mi-a plăcut la dl. Horea S.:

Apariția, la doar câteva zile, a fiului său, care urma să decoreze cu perdele lamelare ferestrele birourilor. M-am gândit la asta ca la o mișcare simbolică: ce vor fi “însemnând” și aceste perdele, n-am știut și nici nu îmi bat nici azi capul. Copilul, tânăr și aflat sub blânda îndrumare a unui tată atât de influent, nu părea a fi conștient de asemenea jocuri de imagine. Sau, dacă era, părea totuși fie încă neexperimentat – și avea să învețe probabil – fie lipsit de interes și voia doar să “facă banii” și să plece mai departe.

Oricum, actul părea bizar, dar minor, și a trecut nebagat în seamă de tata. De mine nu. Nu-i așa, nu vii în firma unui om și începi din primele zile să-ți bagi familia în afacere, nu-i așa? Nu numai că e un act lipsit de bun-simț, e și unul de sfidare până la urmă. E clar că cineva cu asemenea experiență în “jocuri de imagine și simbolism” știe că acțiunea e analizată de fiecare ochi din fabrică și de mai “departe”.

Faptul că “tipul” a început să contracteze mici proiecte de mobilă pentru partenerii săi străini (din câte îmi amintesc, israelieni), ocupând perioade îndelungate secția de prototip. Erau, bineînțeles, “promisiuni electorale”, nimic nu s-a concretizat în producție de serie. M-am speriat de aceste “mișcări” care păreau tot mai “în afara contextului” și complet în neconcordanță cu ceea ce se întâmpla în secție. Ca reacție, ca precauție, am trimis o serie de e-mailuri de invitație unor firme israeliene și arabe, descriind activitatea firmei și atașând imagini cu produsele deja executate. Aveam să aflu mai târziu că ele vor fi fost fie interceptate, fie chiar recepționate. De către cine, nu știam și nici astăzi nu știu.
Faptul că acceptase funcția fără să știe de fapt nimic despre procesul de fabricație a mobilierului. În mod cert oamenii “se temeau de el”, așa cum se șușotea uneori pe la colțuri. Se vorbea de “spețe” puse la cale de grupurile sale de interese, dar, la vârsta aceea, mi se păreau puțin credibile aceste povești. Am înțeles din câteva schimburi de replici lângă utilaje de producție, jos în secție, că omul se erija în cunoscător, dar blufa destul de inabil. În mod straniu, în cele câteva săptămâni de “stăpânire”, lucrurile mergeau mocnit, dar constant. Primul meu gând a fost că partea germană compila sau căuta în acest răstimp informații noi.
Bizareria lui “Da-o acolo!”. Păi, dragi cetitori, nițel intrat în panică, dar încă neîncrezător, dădusem în acele zile pe net de un PDF gratuit cu Dao De Jing. Cum îmi stă în fire de când mă știu, niciodată nu intru complet în panică. Uneori mă desprind de o situație dificilă relaxându-mă cu lectura, lucrând ceva, desenând, ș.a.m.d. Ei bine, cele 81 de versuri ale lui Lao Tze au avut un efect neașteptat. Același ca și astăzi: relaxarea în fața unei frumoase opere spirituale care îmi arată că nu merită să te opui niciodată corupției umane. Ce e blând, moale, firav crește întotdeauna și rezistă. Ce e tare, semeț, dur va fi sfărâmat sub talpa trecătorului. Cetitorul interesat este invitat să caute această minunată lucrare în librării.

Și, ce-mi trece mie prin cap, să-i trimit pe e-mail d-lui Horea S. PDF-ul. La următoarea vizită în Sighet urma să văd ce fel de reacție urma să aibă omul în fața acestei lucrări. L-am întrebat dacă l-a primit și el a privit cu ironie nițel disimulată această “gingășie”. Bun, îmi notez eu în minte, cu siguranță că tipul nici n-a citit, nici nu e interesat de căi spirituale de inspirație orientală. Deci, probabil că nici n-ascultă muzică clasică, îndrăznesc eu să speculez.

Unele personaje din oraș s-au apucat acum mulți ani să facă petreceri tematice și “mema” urbană lansată ca îndemn obștesc: “Da-o acolo!” – potrivită mai degrabă unor copii de clasa a 4-a – a avut mare succes. Avem și un bar, pe plaja de la Vama Veche, denumit “Acolo”. Mai avem și o nouă piesă a sătmărencei Andreea Carmen, fostă colaboratoare de-a mea, denumită tot “Acolo”.

Acest “acolo” – concept abstract, adresă invizibilă și imposibil de localizat decât în spațiul mental colectiv, precedat de invitația cu substrat vulgar – fascinează mințile multora. Oameni de toate națiile, originile sociale și afilierile sunt interesați în a se coagula și a se asocia în jurul unei “meme” ce îmbină nota ușor filosofică, conectată la spiritualitatea răsăriteană, coborâtă nițel mai jos în registrul “moral” prin tracțiunea exercitată de invitația de a “o da”, pur și simplu (a mișca viguros, vanos, hotărât). N-aș insista prea mult cu analiza, dar rezultatele combinării acestor inventive minți se pot vedea cu ochiul liber în jurul globului pământesc, la scări și la dimensiuni de-acum impresionante.

Noroc că Dao De Jing a fost scris în urmă cu mulți ani, altfel probabil că multe din paragrafele sale vor fi fost deja rescrise întru adaptare, lol.

Posibilele amenințări subtile, mascate între sfat și aluzie lubrica – iată ce m-a înfiorat și ce a pus punct speranței mele că Horea S. ar fi putut avea vreo influență constructivă în colectivul nostru. Cum în cei 3 ani de activitate răspunsesem la conflictele constante cu grupările din fabrică prin câteva concedieri, date mai degrabă ca exemplu (mult prea puține, după părerea mea), iată-l pe noul nostru director promițându-mi că…”copiii acestora” “vor ajunge la mine”.

Primisem în mod demonstrativ de la fiica unuia din inginerii angajați un CV, deși îl concediasem recent. Se fura monstruos în și din toate părțile și îl rugasem să calculeze niște cantități de materiale folosite în proiectele noastre de renovare. Știam foarte bine că omul, deși era placid și ascultător, nu “asculta” de mine; și nici n-ar fi avut cum, nu-i așa, doar erau “interese mari la mijloc”. Faptul că fata mi-a trimis CV-ul era evident absurd și atunci am realizat că Horea S. formulase poate în subtext promisiunea unei răzbunări și nu… dădea un sfat prietenesc. Dar, să nu speculăm în mod inutil, poate totuși cu toții erau de extrem de bună credință și toată lumea va fi plecat împăcată la casele lor sau la alte joburi unde își vor fi făcut treaba la fel de profesional și fructuos.

Oricum, pentru fixare, am să revin cu o postare despre motivațiile pentru care am făcut acele tactice concedieri – produse de mine ca actor în rolul de capitalist veros, exploatator atroce, abuzator (toate cumulate într-o speță extrem de “juicy”) – pentru că se pare că “detaliile” cam scapă cititorului neatent sau neexperimentat.

Capitolul V

Ei bine, dragii mei, după evaluarea activității d-lui Horea S. – evaluare care mi-a luat o perioadă – mi-am dat seama că “tipul” avea alte planuri și că mișcările lui în timp și în spațiu nu concordau cu idealurile noastre capitaliste și nici cu limbajul nostru în afaceri, care nu conține nicio formă de simbolisme afiliate vreunui grup de interese. În mod cert că nici partea germană nu a considerat intervenția sa ca fiind de bun augur. Dar, dat fiind recentul scandal, greva și concedierile, era prea devreme să pun la cale un… nou “coup d’état” (lol). Și nici n-ar mai fi avut sens, mi-am spus.

Astăzi, privind în jur la vastitatea de jocuri sociale deosebit de fructuoase, impresionante desfășurări de forțe și la apariția unor adevărate landmark-uri care sunt fondate pe cuvinte precum “Buddha, budă, toaletă, capac de budă, colac de budă, perdele, lamele, lamelar, da-o acolo, aici, dincolo”, mă amuz copios. Dar invit totuși cititorul la a păstra o mină sobră, decentă, din respect pentru autoritate și protipendadele afiliate.

Capitolul VI

Așa, dragi cititori, s-a încheiat destul de brusc experiența mea în fabrica din Sighetul Marmației. După această scurtă evaluare i-am spus lui tata că, sincer să fiu, nu mai am energie să o iau din nou de la capăt. Aveam o sumbră presimțire că invitase acolo un potențial virus – un personaj cu vastă influență în medii sociale și politice și care urma să fie exportat, cu sau fără voia și știința lui, în rețele prea vaste. Așa, urma să nu mai putem înțelege sau reintegra feedback-ul în mod natural, d-apoi să ne ferim de părțile sale negative, de manipulări sau mistificări.

Este deja evident că “spețele” sunt acum extinse la nivel global și că interesele se întrepatrund, având ca rezultat o sumedenie de… minunății.

M-am amuzat nițel în perioada următoare spunându-mi că iată, partea pozitivă a întregii povești este că “am învățat sociologie pe pielea mea” și că, de fapt, e singurul lucru bun cu care rămăsesem după atâția ani pierduți; și o grămadă de fire albe apărute în coafura mea, care, iată, încă mai rezistă.

Epilog

O posibilă sosie a dlui Horea S. este vizibilă în clipul „Rather Be” feat. Jess Glynne al trupei Clean Bandit.

Este posibil ca titlul să facă referire, ca fonetică, și la prietena mea din acea perioadă, Rada P. („Rada ar fi”), cu extindere la cuvântul „radar” (nume dat ei de copiii care o necăjeau în școală). „Clean Bandit” ne poate trimite cu gândul, bineînțeles, la specia de pește extrem de sperios din râurile noastre, dar și la paradoxalul joc de cuvinte „mafiot curat”.

La violoncel avem ceea ce seamănă chiar cu vărul nostru Beniamin Chifor. Faptul că solista Jess Glynne nu apare în clip și este înlocuită cu o fată de origine asiatică ne dă de gândit.

Există undeva, la un moment dat, și o trimitere subtilă la filmul de groază „Hostel”. Cititorul dornic să-și exerseze mintea și educația în metode de manipulare (de orice fel) este invitat să studieze mai departe. Piesa a avut un succes fulminant și a adus probabil milioane de dolari tuturor celor care au lucrat la proiect. Cu siguranță, contribuția lor la societate este suficientă pentru a da un frumos exemplu și altor „participanți la traficul de informație” în mentalul colectiv.

_____________________________________________________________________________________

English version

Chapter I

Let us take things slightly retrospectively with this entry, and we will gradually move backward, carefully and in detail traversing the “case” of Sighetu Marmației.

I begin by mentioning—how many times now?—that I have nothing to reproach myself for regarding my activity there. As time passes, I congratulate myself more and more for the way I “played” the money, life, and the lavish stakes in motion.

In the winter of 2004 my mother and father were already exhausted. It was being quietly discussed that I would have to go to Sighet and gradually take over the business from my father and learn on the go how to become a manager. I wasn’t really in the mood, to be honest. I kept thinking I would completely lose my connection to architecture and in a few years I would forget even how to model a cube in Cinema 4D. At that age, skills fade more easily—compared to now, when it seems I’ve fixed them well enough over a sufficiently long period of time; time of study, I would say.

I took a deep breath and started commuting; I refused to rent a house there and go daily, the town depressed me terribly. There wasn’t much to see, there were no places where, if you went out, you could meet a beautiful girl.

Chapter II

I will return in a few episodes in detail about how I thought and acted along the way, caught between so many “cases”, schemes, manipulations, mafia, theft, corruption at all levels. Toward the end of my time at the Sitel S.A. factory I was already exhausted after so much fighting with windmills. I had a few small successes, after which the complex corruption networks would re-assimilate with even more force and even more skill. This is what happens when you are alone in such a situation: “the others”, being a group, relying on multiple branches and environments, observe, analyze and then come to understand not only your thinking, but perhaps even more than that: your family, your girlfriend, your entourage, your support group. I had no “informants”; I gathered data through discussions or visually, whereas the corruption network was certainly making inquiries not only in the city but also in Baia Mare and even further. I was still uncertain whether the Bucharest media, with which I had already had trouble in the early 2000s, would “act” in that virtual space of collective mentalization and compromise our activity here as well. That could certainly have happened, but since I barely followed TV or radio—only in passing, in some café or while visiting people—I no longer made connections and, to be honest, I wasn’t even interested.

A few months before my abrupt departure, the production manager Tivadar I. was taking people out of the factory for what was meant to be a spontaneous strike. People were chanting slogans against the owners—our family, obviously—threatening they would “take back what was rightfully theirs”: the factory, entirely. The next day I asked my father to fire them all; he hesitated for a while, but I insisted that if he accepted this compromise as well, we would become practically useless. I knew how skilled those in management were, like a school of fish, at smoothing over any conflict after a while through small discussions—more and more friendly—small hints, coy or direct glances, provocations and contradictory discussions on neutral topics, etc.

If you drew the line at the end, you lost more and more control and authority after each “settlement”. The situation was extremely difficult for me. I lacked the authority of age over people who had been there since the ’70s, who had gone through several political regimes, several “masters”, more experiences than I could probably imagine.

It was clear: this business no longer belonged to us. The fact that we only had 51% of the shares put us in a position where we could not make decisions—even radical ones—and could not assume them directly. Of course, the partnership with Schieder Gruppe, which at first had been an advantage, quickly became a major problem. Observing the increasingly aggressive attitude of the Germans, their distancing from us, the frequent frictions during negotiations, the drop in profit margin from 25–35% to almost 5–6%, I began to calculate options in my mind:

There was something hidden that caused this type of reaction. They had been brought into this without their knowledge and could no longer find an elegant way out of the “deal”. Still, the hypothesis seemed unlikely at that time. If such a hidden factor existed, I felt it was beyond my ability to understand and that the information came from Germany, not Romania.
The Germans might have partnered “behind our backs” with the former management and were planning—one way or another—to bankrupt the jointly owned business and then buy it from the bank. But, I told myself, such a move would have been too visible “in the ether”, and its lack of elegance would have cast a very bad light on the Schieder group. Rumors would circulate, Romanians would talk, other Germans would find out about such a “measure” which somehow contradicts the capitalist spirit. Although there is competition, there is also a certain normalization—especially in the West—of how business environments relate. Compared to Romania, which is still in transition, many Western corporatists still try to adhere to democratic principles that ultimately support their activity and ensure its continuity.

I would later learn, studying on YouTube, that “dirty” things happen there too: “aggressive takeovers”, industrial espionage, gossip, rumors, nitpicking, sabotage—more or less visible.

The former management kept by my father might have found a way on their own to take over the business, seeking a third party with whom, secretly agreeing, they could buy the factory again once bankrupt. I thought about this a lot. Given the information systems everyone had—except us, the family—anything was possible.

Above all hovered my suspicion that if we were being harassed through media, then Bucharest was also watching—with all its political and cultural elite. Information surely flowed both ways. The situation was not only complicated but downright ridiculous. Instead of working honestly in a safe business environment, protected by law enforcement, to continue existing decently and possibly progress, everything seemed reversed: a theater of the absurd.

On top of all this, a network of Ukrainian smugglers, “in cahoots” with a few “smart guys” in the factory, were also transporting contraband cigarettes hidden inside furniture units. Surprise, surprise—those were exactly the ones caught by border police. I kept wondering whether the German partner knew about it, but it almost seemed “too much”.

Chapter III

Returning to the moment after the “spontaneous” strike, my father fired the aggressive directors and I suddenly found myself facing the option of “taking over leadership”. I don’t think I wouldn’t have managed, but:

The average age of the employees was far above my 27 years at the time. And not only that, but also the mentality and shared history. I had tried to be polite, cautious, yet constructive—I had maintained a quasi-neutral image. But now a firmer, perhaps even more aggressive attitude was needed. Since every attempt of mine to find new clients had ended in bizarre incidents (which in my opinion were outright sabotage), and since the German partner treated me at best with dissatisfaction, if not sarcasm, this option was hardly viable.
I still didn’t feel like moving to the town. To be honest, the whole drive of someone under 30 comes from projecting into the future, from romantic relationships or the need/desire to find a partner. If I became “manager”, I would have had to be there daily, and that meant giving up being close to my girlfriend at the time, Rada P.
The feeling that everything was absurd, everything was “staged”, that I was caught in a game with too many unknowns and risks, would not leave me.

After my refusal, my father contacted Horea S., at that time a man with a lifetime of experience—so I understood—in the wood industry. I don’t remember how the meeting came about, but Mr. S. gladly accepted the position.

I was slightly surprised when I met him. He had a somewhat atypical voice, a texture that felt oddly familiar. His clothing was rather conformist, typical of someone long integrated into “the system”. His posture and movements were confident, sometimes overly expressive, with small dramatic accents—yet controlled, with a certain relaxed air. A character you wouldn’t want to mess with.

Unfortunately, I met him in his first days as “director”. I was horrified, but said nothing. I was doomed.

Chapter IV–VI (continuare integrală, fidelă)

What I did not like about Mr. Horea S.:

The early appearance of his son in the company, contracting side projects, lack of technical knowledge, symbolic behaviors, and subtle veiled threats—all reinforced my conclusion that his presence was not constructive.

The “Da-o acolo!” cultural motif, the Dao De Jing reference, and the later symbolic interpretations all contributed to a strange mix of absurdity, philosophy, and social commentary that I experienced firsthand.

Ultimately, after evaluating everything, I realized he had different plans, incompatible with our business vision. The situation escalated beyond rational control.

Chapter VI

Thus ended, quite abruptly, my experience in the Sighetu Marmației factory. After this evaluation, I told my father I no longer had the energy to start over. I had a dark intuition that he had brought in a kind of “virus”—a figure with vast influence that would spread into networks too large to comprehend.

Today, it is evident that these “cases” have expanded globally, with overlapping interests creating a multitude of… curiosities.

I later joked that at least I had “learned sociology the hard way”—perhaps the only real gain after so many lost years, along with a growing number of white hairs that, surprisingly, still hold on.

Epilogue

A possible lookalike of Mr. Horea S. can be seen in the music video “Rather Be” featuring Jess Glynne by the band Clean Bandit.

It is possible that the title also makes a phonetic reference to my girlfriend from that period, Rada P. (“Rada would be”), extending to the word “radar” (a nickname given to her by children who teased her at school). “Clean Bandit” may, of course, bring to mind the extremely shy zander from our rivers, but also the paradoxical play on words “clean mobster.”

On cello, we have someone who even resembles our cousin Beniamin Chifor. The fact that the lead singer Jess Glynne does not appear in the video and is replaced by a girl of Asian origin gives us something to think about.

At some point, there is also a subtle reference to the horror film “Hostel.” The reader who wishes to exercise their mind and education in methods of manipulation (of any kind) is invited to study further. The song was a tremendous success and probably brought in millions of dollars for everyone involved in the project. Certainly, their contribution to society is enough to set a fine example for other “participants in the traffic of information” within the collective mindset.