PAUL SELING

Varianta în limba română

Mi-a ajuns la urechiușe o nostimă “memă” urbană: cea a lui “Clară, mă băieți?!”. Haideți să vedem acum ce se va fi întâmplat și cu această drăguță invenție a concitadinilor noștri.

Se făcea că suntem undeva prin 1986, la Școala de Arte din Baia Mare și copiii din clasa a II-a B se împart în 2 categorii: fetele fac lucru manual – tricotează, gătesc, șamd iar băieții învață să lucreze în atelierul de “Activități Tehnico-Productive” (ATP). Aici îl găsim pe simpaticul nostru profesor de traforaj, mecanică, șamd care, după fiecare explicație dată colectivului, încheie retoric: “Clară, mă băieți?” … “Clară”, răspund timid, mormăind în bărbi băieții. Expresia a fost uneori folosită de noi, deși extrem de rar. Poate că puțini își mai amintesc de ea. Doar cei mai avizi culegători de “perle” vor fi extras din memoria veche a colectivului nostru o asemenea frumusețe.

Arc peste timp, ne găsim prin 1993 în Clubul Ecosport din Baia Mare unde Gabriel Motica, antrenorul nostru, o aduce deseori cu noi în excursii pe Clara, soția dânsului. Alături de ei mai vine și băiatul Clarei, Rodrig. Un băiat drăguț, destul de rezervat, ușor adaptabil la glumițele celor mai spirituali din grup.

Cum am activat și în alt club, cel al orașului, nu am petrecut suficient timp în Ecosport cât să înțeleg sau să “conspectez” toate poveștile care se vor fi vehiculat acolo. În iarna din clasa a 12-a nenorocirea a lovit familia Motica – într-o expediție în Munții Rodnei grupul a declanșat o avalanșă care l-a prins pe Rodrig sub zăpadă. Trupul său a fost descoperit după mai mult de o lună de zile de căutări. Băieții au participat – unii din ei, cei mai puțin prinși cu studiile – zi de zi la săpături și sondări. Mă pregăteam pentru examenul la Ion Mincu din București și din păcate nu am putut fi prezent.

Trebuie să recunosc că situația Clubului Ecosport mi s-a părut tot timpul bizară, de neexplicat. Încă mai țin minte că Gabriel era foarte mare admirator al cântăreței Madonna. La scurt timp după eveniment am observat că și-a deschis un magazin de CD-uri și audio-casete pe care l-a denumit Extrem. Am cumpărat deseori muzică de acolo în vacanțele în care mă întorceam acasă de la facultate. Am mai spus-o și revin, după câteva luni de pace și liniște în club au intrat o seamă de noi membri care, cu toată sinceritatea, au “dezechilibrat” această armonie. E vorba în special de unii colegi de liceu din comunitatea maghiară.

Am tot meditat mulți ani după aceea la ce făceam în club. La mijloc de ani `90 nu exista atâta grijă pentru siguranța copiilor și noi, generația “cu cheia de gât”, aveam încă mentalitatea sălbaticilor de cartier. Jucaserăm “pac-pac” printre blocuri în construcție, înălțam zmee, umblam aiurea pe la margini de oraș. Părinții noștri habar n-aveau la ce ne expunem și nici nu aveam de ce să le explicăm. Știau cu toții că suntem puternici și că știm să ne ferim cu abilitate de primejdii.

În Ecosport am învățat același lucru. Să ne exprimăm liberi, să ne asumăm riscuri, șamd. Nu purtam căști, ne cățăram în teniși, întreaga activitate era un joc “De-a provocările” pe care băieții mai “ludici” le lansau una după alta. În acest climat care devenea deja cam toxic eu “mi-am luat tălpășița”. Energia negativă devenea tot mai densă și consider că acest sport este un sport nobil și într-un anume fel și o cale spirituală pe care doar cei care-l practică o înțeleg.

În ce mă privește, mi-a plăcut întotdeauna senzația de apropiere de moarte, de risc asumat. Sunt zone de limită în care, în timp ce (te) cațeri trebuie să-ți menții sângele rece, să te concentrezi, să-ți activezi musculatura, să știi să dozezi efortul. Și mai ales să înfrunți senzația de cădere în gol, să-ți asumi posibilitatea că poți și muri și, până la urmă, să meditezi la locul tău în Univers. Toate acestea în mijlocul naturii, în păduri, înconjurat de animale sălbatice, păsări, insecte, șamd.

Consider că manipulările, discordia, bârfa sau invidia nu-și au locul într-un grup care înțelege această menire superioară a sportului. Acestea nu numai că deturnează energia fiecărui individ care participă ci și anulează în final scopul pentru care suntem acolo, în natură, pe stâncă.

Bineînțeles, nu mi-au scăpat jocurile de cuvinte care vor fi fost folosite în trecut în jurul acestei activități: coarda (c*rva), filatul sau filajul (de la cel polițienesc sau cel ce ține de “tunsori”), optul, carabiniera, a cățăra “în sus sau în jos”, secunde, secunzi, chei, prize, șamd.

După părerea mea a-ți apropria acest limbaj specific este un lucru care afectează în final pe chiar cei ce-l practică. Nu numai că este înjositor dar devine persiflant, ironic, la adresa unor oameni care, dacă e să fim sinceri, sunt acolo tocmai pentru a evada măcar temporar din “nebunia” civilizației și din modurile ei toxice de a se manifesta, a relaționa sau a vorbi.

Am strania senzație că aceste glume au fost preluate în timp și “exportate” în diverse medii, poate chiar în cele corporatiste sau chiar politice. Că ele au pătruns asemenea unui “virus informațional” întreaga comunitate de sportivi, și în special pe cei de performanță este deja vizibil.

Cred că sportul acesta, ca multe altele, are o estetică și o filosofie proprie și un sens ascuns care nu poate fi descoperit prin discuții “de salon” sau dintr-un șezlong așezat pe o terasă. Și în mod cert nu cu paharul de “whisky cu Red-Bull” în mână. Este evident că cei care îl practică provoacă, cu sau fără știrea lor, gândirea “publicului larg” care din diverse motive nu are disponibilitatea de a-l înțelege încercând, măcar o dată – la o sală de escaladă din apropiere poate – să cațere un mic traseu. Odată înțeleasă “mișcarea” puțini sunt cei care nu renunță la “a se provoca pe invers” (lol) și nu-i admiră pentru efort și perseverență. Cei care totuși continuă să simtă negativ sunt cu adevărat oameni dezaxați sau chiar psihopați.

Revenind la Ecosport, sentimentele mele au fost și rămân mixte: am avut un antrenor care, în opinia mea, era depășit de situație și scăpase grupul de sub control. Probabil că n-ar fi vrut să renunțe la activitate dar riscurile de accident țin și de echilibrul și starea mentală din fiecare moment a fiecărui membru. Sunt sigur că tragicul eveniment din Rodnei l-a afectat pe termen lung pe Gabi, grupul și apoi pe alții din comunitatea locală.

Dacă mema de care spuneam la început a fost deturnată prin simpla excludere a unei cratime din “Clară” în “Clara, mă băieți?!”, cu atingere indirectă către acum fosta soție a antrenorului, n-am cum să știu dar bănuiesc că uneori da. Mi se pare urât să faci chestia asta. Cum este de fapt orice “mashup”: până la urmă un amestec de idei, stiluri sau contexte în spatele căruia nu stă niciodată un concept clar, aerisit, elegant.

În ce mă privește îi rămân dator lui Gabriel Motica pentru bunăvoința cu care m-a acceptat la început – și pe mine și pe Paula – în grupul său și pentru faptul că ne-a deschis calea către un sport atât de frumos. Bineînțeles, fiecare practicant învață și știe să ducă această cale spirituală mai departe, pe cont propriu, atunci când simte nevoia și până la punctul în care constituția fizică, vârsta, structura mentală și aspirațiile îl știu mâna. Avem nevoie de acești modești și uneori necunoscuți “eroi” dacă nu ca și modele de urmat, “chei” de acces la sport, surse de inspirație măcar ca elemente de contrast față de cel al corupției societății.

_____________________________________________________________________________________

English version

A funny urban “meme” has reached my ears: that of “Clara, boys?!”. Let’s now see what might have happened with this cute invention of our fellow townspeople.

It was as if we were somewhere around 1986, at the School of Arts in Baia Mare and the children from class II B split into 2 categories: the girls do handicrafts – knitting, cooking, etc., while the boys learn to work in the “Technical Productive Activities” workshop (ATP). Here we find our likeable teacher of fretwork, mechanics, etc., who, after each explanation given to the group, concludes rhetorically: “Clear, boys?” … “Clear”, the boys answer timidly, mumbling into their beards. The expression was sometimes used by us, although extremely rarely. Perhaps few still remember it. Only the most avid collectors of “pearls” will have extracted from the old memory of our group such a beauty.

Jump forward in time, we find ourselves around 1993 in the Ecosport Club in Baia Mare where Gabriel Motica, our coach, often brings with us on trips Clara, his wife. Alongside them also comes Clara’s son, Rodrig. A nice boy, quite reserved, easily adaptable to the little jokes of the more witty ones in the group.

As I was also active in another club, the sports one, I did not spend enough time in Ecosport to understand or to “take notes” of all the stories that must have circulated there. In the winter of the 12th grade misfortune struck the Motica family – during an expedition in the Rodna Mountains the group triggered an avalanche that caught Rodrig under the snow. His body was discovered after more than a month of searching. The boys participated – some of them, those less busy with studies – day by day in digging and probing. I was preparing for the exam at Ion Mincu in Bucharest and unfortunately I could not be present.

I must admit that the situation of the Ecosport Club always seemed bizarre to me, inexplicable. I still remember that Gabriel was a great admirer of the singer Madonna. Shortly after the event I noticed that he opened a shop for CDs and audio cassettes which he named Extrem. I often bought music from there during the holidays when I returned home from university. I have said it before and I repeat, after a few months of peace and quiet in the club, a number of new members entered who, in all honesty, “unbalanced” this harmony. It is especially about high school colleagues from the Hungarian community.

I kept reflecting for many years after that on what we were doing in the club. In the mid-90s there was not so much concern for children’s safety and we, the “key around the neck” generation, still had the mentality of neighborhood savages. We had played “bang-bang” among buildings under construction, we flew kites, we wandered aimlessly on the outskirts of the city. Our parents had no idea what we were exposing ourselves to and we had no reason to explain it to them. They all knew that we were strong and that we knew how to avoid dangers skillfully.

In Ecosport we learned the same thing. To express ourselves freely, to take risks, etc. We did not wear helmets, we climbed in sneakers, the whole activity was a game of “Challenges” that the more “playful” boys launched one after another. In this climate that was already becoming somewhat toxic I “took off”. The negative energy was becoming denser and I consider that this sport is a noble sport and in a certain way also a spiritual path that only those who practice it understand.

As for me, I have always liked the feeling of closeness to death, of assumed risk. There are limit zones where, while you climb, you must keep your cool, concentrate, activate your muscles, know how to dose your effort. And especially to face the sensation of falling into the void, to assume the possibility that you can also die and, ultimately, to meditate on your place in the Universe. All this in the middle of nature, in forests, surrounded by wild animals, birds, insects, etc.

I consider that manipulation, discord, gossip or envy have no place in a group that understands this higher calling of sport. These not only divert the energy of each individual who participates but also ultimately cancel the purpose for which we are there, in nature, on the rock.

Of course, I did not miss the wordplays that must have been used in the past around this activity: rope (wh*re), threading or surveillance (from the police one or the one related to “haircuts”), the figure eight, the carabiner, to climb “up or down”, seconds, belayers, keys, holds, etc.

In my opinion, appropriating this specific language is something that ultimately affects even those who practice it. Not only is it degrading but it becomes mocking, ironic, towards people who, if we are to be honest, are there precisely to escape at least temporarily from the “madness” of civilization and its toxic ways of manifesting, relating or speaking.

I have the strange feeling that these jokes have been taken over in time and “exported” into various environments, perhaps even corporate or even political ones. That they have penetrated like an “informational virus” the entire community of athletes, and especially performance ones, is already visible.

I believe that this sport, like many others, has its own aesthetics and philosophy and a hidden meaning that cannot be discovered through “salon” discussions or from a lounge chair placed on a terrace. And certainly not with a glass of “whisky with Red Bull” in hand. It is obvious that those who practice it challenge, with or without their knowledge, the thinking of the “general public” who for various reasons do not have the availability to understand it by trying, at least once – at a nearby climbing gym perhaps – to climb a small route. Once the “movement” is understood, few are those who do not give up “challenging themselves in reverse” (lol) and do not admire them for effort and perseverance. Those who nevertheless continue to feel negatively are truly disturbed people or even psychopaths.

Returning to Ecosport, my feelings have been and remain mixed: we had a coach who, in my opinion, was overwhelmed by the situation and had lost control of the group. He probably would not have wanted to give up the activity but the risks of accidents also depend on the balance and mental state at each moment of each member. I am sure that the tragic event in the Rodnei Mountains affected Gabi, the group and then others in the local community in the long term.

If the meme I was talking about at the beginning was distorted by the simple removal of a hyphen from “Clară” into “Clara, boys?!”, with an indirect reference to the now former wife of the coach, I cannot know but I suspect that sometimes yes. It seems ugly to me to do this. As is in fact any “mashup”: ultimately a mixture of ideas, styles or contexts behind which there is never a clear, airy, elegant concept.

As for me, I remain indebted to Gabriel Motica for the goodwill with which he accepted me at the beginning – both me and Paula – into his group and for the fact that he opened the path towards such a beautiful sport. Of course, each practitioner learns and knows how to carry this spiritual path further, on their own, when they feel the need and up to the point where physical constitution, age, mental structure and aspirations drive them. We need these modest and sometimes unknown “heroes” if not as role models to follow, as “keys” of access to sport, at least as sources of inspiration as elements of contrast against the corruption of society.