Delia B. ( cum ? )

Varianta în limba română

Capitolul I

Deja în clasa a 12-a începusem să fac naveta la București pentru pregătiri cu prof. Constantinescu – celebrul fost rugbist și arhitect. Circula o vorbă neaosă printre studenți că uneori profesorii din Mincu îl denumeau “cel mai sportiv dintre arhitecți și cel mai arhitect dintre sportivi”. Nu merita o așa miștocăreală, era un om extraordinar de bun – și în plan profesional și la nivelul interacțiunilor cu aspiranții.

Era seara târziu, dormeam în camera de oaspeți a lui Bobo & Ami când dintr-o dată m-am trezit cu o spaimă inexplicabilă în suflet. Delia B., fata cu care mă vedeam de ceva vreme, colegă de clasă, mă înșela chiar în acel moment! Nu aveam nicio certitudine că e așa, deși știam de mulți ani că aceste “avertizări” au întotdeauna o bază reală. Am răbdat până luni dimineața când, venit de la gară, am intrat cu rucsacul în casă. Bogdan I., colegul nostru blând și nițel clevetitor (nu mult, foarte puțin), mă sună pe telefonul fix.

Ai aflat?… m-a întrebat el curios și nițel malițios.
Nu aflasem nimic, ce să aflu, dar am făcut brusc conexiunea
Ce să aflu?
Delia te-a înșelat cu Zozo F.

Bogdan mi-a povestit cum sâmbătă noaptea, la o petrecere cu clasa, Delia și cu Zoltan s-au vârât sub masă și s-au pupat. Am rămas mască. Nu m-aș fi așteptat din partea fetei să facă așa ceva, deși din partea acestui “nemesis” de buzunar care era Zoltan nimic nu era surprinzător. Mi-am reprimat tristețea profundă, consolându-mă cu gândul că măcar avusesem acea intuiție prin “sub-spațiu”, cum îi spunea tata. Eh, mi-am zis eu, bun instinct am, totuși!

Delia era fiica unor oameni destul de influenți, și la acel moment de mijloc de ani `90 și și în fostul regim comunist. Din câte îmi povestise ea, tatăl ei fusese ceva mare “stab” la Partid. Dar ea nu era copilul tipic de protipendadă fost-comunistă. Părea aproape inversul. În loc de aere și superficialitate, aroganță și atitudine zeflemitoare, era un elev studios, cu o bibliotecă vastă și ambiții susținute de muncă perseverentă.

Dar, mi-am spus eu închizând “cazul”, până la urmă așchia nu sare departe de trunchiul protipendadei politice. Când e vorba de a-și negocia în public statutul social acești actori pare că se preferă unii pe alții. Este, până la urmă, vorba de spațiul lor de siguranță. Cum Zoltan era fiul influentului urolog băimărean, era mai aproape în “spirit și simțiri”.

Pe moment n-am făcut nicio conexiune. După eșecul dureros cu Cristina S., pe care o adusesem cu naivitate în haita de lupi din clubul Ecosport și pe care săriseră aproape toate lighioanele orașului – reușind cu succes să ne submineze încrederea unuia în celălalt – eram în fața celui de-al doilea eșec.

Trebuie totuși să mai adaug un gând aici, asemenea unei sublimate mărturisiri. Este greu de explicat cum face un adolescent alegerile, dar aici a fost vorba de o negociere ciudată cu mine însumi. De fapt, o plăceam pe singuratica tocilara, atât de naturală și finuță, Rada P. O văzusem de câteva ori pe străzi și mă îndrăgostisem de eleganța ei parcă ieșită din registrul mediu în care se cam îngrămădeau 90% din fete. În Rada însă o regăseam pe celebra actriță Julieta Szönyi cu care semăna binișor. De “Adnana” din “Toate pânzele sus” fusesem dureros de îndrăgostit în vremea copilăriei timpurii.

Cum toată viața de om tânăr am căutat “sosiile” actrițelor pe care le plăceam – în fiecare cincinal altă tipologie, potrivită cu “scena” în care mă regăseam în acea perioadă, era timpul să mă “cuplez” cu Adnana cea “în carne și oase”.

Dar nu aveam cum s-o întâlnesc pe Rada, anturajele noastre nu se intersectau nicicum și Delia aducea vag cu ea. Cum afecțiunea dintre mine și Delia nu a fost extrem de puternică – din partea ei mai ales, am judecat nițel problema pe două planuri: nu mi se răspundea pentru că:

făcea parte din protipendada politică locală și acești copii gândeau relațiile cu ceilalți, poate și la nivel inconștient, ca pe niște puncte de sprijin și de trecere dintr-o poziție socială în alta, schimbând informație pe canale invizibile nouă, celor “muritori”. Cum eu eram de “condiție inferioară” (părinți de condiție sub-medie) nu aveam cum să mă ridic nici la nivelul lor de percepție, de înțelegere a lumii locale și nici să joc eventuale jocuri de echilibrare a statutului social prin asocieri strategice.
poate că totuși Delia simțea în mine îndoiala. De ce alesesem “o copie”, chiar dacă frumoasă și specială în felul ei și de ce nu avusesem “c*aiele” (sau vana, nervul, în termeni mai eleganți) să caut “originalul” care îmi plăcuse atât de mult.

De fapt “a fi autentic” nu este, dragi cetitori, un drum nelipsit de greșeli și obstacole, întâmplate și din vina noastră sau a altora. Începem viața amoroasă bâjbâind, făcând alegeri nepotrivite uneori, asimilând prejudecăți, informație falsă, intrând în anturaje toxice uneori. Cu timpul ne vedem puși, după o serie de greșeli, în fața unor alegeri tot mai greu de luat: vom renunța oare la căutarea partenerului ideal, acel prinț sau prințesă care îmbină toate calitățile umane despre care romantismul instalat de nu mai mult de 2 secole în cultură și mentalul colectiv ne povestește atât de senin? Sau devenim mai pragmatici, ne repliem și alegem cu ambiție un partener “strategic”, care ne vorbește limba, cu ajutorul căruia ne simțim “acasă” și pe care toate rudele îl laudă și îl admiră? Sau ne resemnăm după vârsta de 30+, așezându-ne la gura sobei cu alegerea în fața căreia calculul probabilistic, de riscuri și evaluările tactice, planificarea și managementul vieții pe termen mediu și lung ne-a găsit?

Oftăm adânc. Această problemă trebuie rezolvată de fiecare în parte. Câte bordeie, atâtea obiceie. Unii din noi alegem să mergem înainte prin viață până când instinctul, bine rodat la contactul cu experiența și uzul rațiunii, ne va spune “stop”. Bineînțeles, la vârste mai avansate știm foarte bine că nimic nu durează la nesfârșit, nici măcar dragostea cea mai intensă. Dar, dar, nu se știe niciodată. Poate că și partenerul nostru este la fel de experimentat și vom face ca lucrurile să meargă de la sine, din mers, cu puțin efort și bucuria de a fi în preajma celui pe care l-am ales. Dacă totuși nu “ne iese” nici de data asta ne supărăm puțin dar deja știm că “ne vom replia după o vreme” și, nu-i așa, era previzibil, “dragostea durează maxim 3 ani”, spun cercetătorii britanici, olandezi, americani și francezi – la unison.

Capitolul II

În anul I la arhitectură, în București, după doar câteva luni, am luat trenul spre Cluj. Încă țineam legătura cu foștii colegi din Șincai, voiam să înțeleg cum s-au adaptat noii clujeni la viața de student. M-am cazat pentru weekend la viitoarea familie H., cei mai apropiați prieteni ai Deliei B. Eram nițel mirat de puternica și stabila legătură dintre aceștia. Păreau oameni extrem de inteligenți, culți, finuți, smart, extrem de “de bun simț”. În mod cert Delia găsea o bază solidă și o sursă de înțelepciune și maturitate pe care n-ar fi găsit-o nicăieri altundeva.

Iată-mă cu Delia în fața opțiunii de a ne cupla cu adevărat. Am trecut, cu simțurile și emoțiile turate la maxim, peste amintirea umilinței dintr-a 12-a. Și totuși, știam că nu am trecut de fapt. În timp ce ne pupam fără zgomot, în camera fetei, m-a sunat pe mobil Cristi R., noul meu amic, coleg de an din București. Era deja la gară în Cluj, era musai să merg să-l “ridic”. M-a mirat întâmplarea, părea că se invitase – ca de multe ori – de unul singur. Ce avea în cap, dacă îl împinsese cineva s-o facă, nu știu nici în ziua de azi. Magia momentului a dispărut brusc și “opțiunea” de a trece la “fapte” cu Delia cădea. Dar, mi-am spus în gândul meu, oricum urma să fie un eșec. Într-adevăr, mi-am spus cu îndoială la acel moment, cred că nu e bine să “suprascriem” o emoție negativă cu una pozitivă, provocată de același actor. Cred că mecanismul acesta pervertește într-un fel racordul între rațiune și instinct și scurtcircuitează de fapt un feedback loop natural, care ne ajută să înaintăm prin viață mai elegant, mai minimalist, mai eficient de fapt. Dacă facem compromisul de a “ierta fără să iertăm” și ne folosim de instinctul sexual ca de o radieră pentru a elimina din minte urma unei traume, fie ea cât de mică, ne denaturăm de fapt. Cred că ideea merită o însemnare mai detaliată. Proiect de viitor.

Capitolul III

Iată-mă întors, la mijloc de ani 2000, în orașul minier natal. Eram în psihoze acute, urmate de depresii și apoi reintrând la loc în loop. Delia și noile ei prietene mă invită uneori la o bere sau la clubul din spatele hotelului Mara. Îmi plac aceste noi cunoștințe deși mă deranjează uneori complimentele clișeistice pe care mi le adresează cu insistență unele din ele. “Se vorbește despre “bărbați frumoși”, “de succes”, se referă la “tipii faini” ca la “un doctor”, “un avocat”, șamd. Mă amuz în mintea mea dar păstrez totuși o mină serioasă, jucând rolul de “un arhitect”. În mod cert nu sunt încă unul “de succes” dar am mare potențial, se vede pe mine cu ușurință și claritate. Deși vocile din minte sau depresia zumzăie uneori furibund, nu afișez niciodată în afară suferința. Uneori particip absent la conversație, alteori o replică candidă mă face să chiar răspund, nițel ironic dar finuț.

Ieșim din club, pe la 1 a.m. și Delia mă ia de mână, privind în sus de la cei aprox 170 cm ai săi. Văd acolo o întrebare mută și o anticipare în același timp, cu un zâmbet care arată ca o invitație. Femeia asta e încă “un copil”, îmi spun în gând, și unul fără nicio responsabilitate și fără vreo urmă de intenție de a-și asuma foste greșeli sau a-și analiza vreodată comportamentul. Complet iresponsabil față de cei din jur, oftez cu oboseala unui marinar care a trecut prin prea multe furtuni ca să mai creadă în sirene. Ies cu gentilețe din strânsoarea mâinii fetei și schimb vorba, ca și cum nimic nu s-ar fi observat sau înțeles.

Capitolul IV

În următorii ani aveam să ne tot vedem, tot mai rar, până la plecarea Deliei în Marea Britanie unde, din câte știu, lucrează și acum ca avocat. Probabil într-o firmă importantă – fata e totuși inteligentă și muncitoare. În acești ani de final tot aflu despre eșecurile ei afective sau în căsnicie. Mă întristează și acum două momente:

cel în care Delia îmi spune despre soțul de atunci – A. – că “îl spală, îl hrănește” și el tot nu face niciun efort în căsnicie (citat aproximativ). Păi, mă gândesc eu, cum s-a ajuns de la situația fetei finuțe, elegante, deștepte, fiică de protipendadă politică la această bizară postură de femeie casnică, aproape fată în casă? Hmmm… îmi spun eu, iarăși facem alegeri strategice în complicata rețea de influențe ale “stabilimentului” local? Ok, să vedem ce urmează, rămân eu în expectativă.
cel în care Delia mă întreabă siderată, neîncrezătoare: – Tu chiar nu ai avut experiențe homosexuale? Sunt iar exasperat. Este a nu-știu-câta persoană care mă bănuie de așa ceva, deși nici prin gând nu mi-a trecut vreodată. Meditez puțin la mine însumi, reflectez la gesturile mele care uneori par cam efeminate. Trebuie să fac ceva în privința asta, dar nu prea știu nici ce, și nici n-am chef să “mă corectez” pentru asemenea observatori. Mă întristez din nou văzând cât de previzibilă e gândirea fetei și cât de influențabilă este de mintea colectivă care probabil că va fi “șopârlit” această informație cândva, undeva.

Au urmat alte relații temporare ale Deliei, cu alți bărbați “influenți” și “potenți financiar” din oraș. Pe unul aveam să-l găsesc chiar încercând să închirieze micul meu apartament de pe str. Rozelor, cu ceea ce părea a fi un șiretlic. Dar, despre acest gingaș detaliu într-o postare viitoare.

Capitolul V

Eram deja în Cluj, în casa noastră de pe str. Einstein, când Delia mă sună să îmi ceară sfatul. Noul ei iubit, un anume Mureșan, expert în strategii de marketing pentru campanii politice – la nivel extrem de înalt – are nevoie de fotografi pentru un candidat; nu mai țin minte despre cine era vorba. Cum în biroul de alături de cel al lui Cătălin G. lucrează cuplul Zoltania (Zoltan și Tania), doi artiști foarte talentați, serioși și atenți la detaliu, îi dau fetei numărul lor de telefon. Nu m-a interesat să aflu detalii despre colaborarea lor, deși vag – poate mă înșel – a existat și acolo un conflict sau o nemulțumire (poate că Zoltania nu fuseseră plătiți complet, dar cred că mă înșel).

Eram mirat de alegerea nouă a Deliei. Mi-a arătat, cred, poze sau am văzut profilul tipului pe Facebook. Era supraponderal bine. Ce-o mai fi și asta, îmi spun eu, întrebând-o direct dacă chiar îl iubește pe acest tip. Ea confirmă că da. Ei, îmi spun eu, se pare că totuși Delia este îndrăgostită de spirit și inteligență, abilitate și profesionalism. O fi și acolo ceva, o merge undeva, concluzionez eu, nedorind să-mi ocup timpul și mintea cu alte raționamente.

A existat un moment în care tipul a pus-o pe fată să mă cheme la “un vin” – veniseră în Baia Mare. Din motive pe care nu mi le mai amintesc n-am mai ieșit, nu l-am mai cunoscut personal. Cred că e vorba de psihoza sau depresia profundă care mă măcinau îngrozitor în acea vreme. Oricum, tare aș fi vrut să îl întreb nițel despre cum se organizează aceste campanii “publicitare” pentru oameni politici, mai ales la nivel global. Știam din spusele Deliei că e extrem de bun la ce face, atât el cât și firma care îl angajase.

După o perioadă am aflat de moartea subită a lui Mureșan în Africa. Din câte îmi aduc aminte era în timpul pregătirilor pentru o campanie locală și se pare că făcuse infarct. Am fost nițel șocat, întrebându-mă dacă nu cumva, într-o țară cam sălbatică, unde mișcările radicale iau uneori chiar forma unor crime și unde se trece cu ușurință peste oamenii legii, n-a fost vorba chiar de așa ceva. Bineînțeles, am lăsat gândul la o parte dar undeva într-un colț al minții am păstrat îndoiala, lăsând evenimentul ca pe un mister de nerezolvat. N-am cum să am acces la informații de detaliu.

Iată-mă acum trezindu-mă la o ciudată realizare a faptului că Delia și Mureșan circulau de multă vreme pe niște rețele invizibile mie, mult prea întinse pe suprafața globului ca să le pot vedea sau înțelege. Acea invitație la “un vin” pare acum suspectă, mai ales că în “spețe” observam că există deja acest joc stupid în jurul lui “vin = I am coming”, cu traducerea fonetică înspre “I am cumming” (ejaculez, am orgasm).

M-am întrebat – într-o perioadă de confuzie extremă – dacă nu cumva echipa lui Mureșan nu exportase sau dorea să exporte în Africa o asemenea “speță” și dacă nu cumva cineva aflase și reacționase. Bineînțeles, nu este treaba mea să fac pe detectivul în asemenea cazuri dar deja, la nivelul la care s-a ajuns cu agresiunile împotriva mea sau a celor din jur, aș putea bănui, vag, că sunt(em) iar găsiți “țapi ispășitori” pe undeva. Până la urmă să trăiești din, în și în jurul unor asemenea ramificații nu este lipsit de risc. Iar acum încep să regret fiecare moment petrecut, chiar și marginal, în anturajul Deliei B.

Capitolul VI

La scurt timp după moartea lui Mureșan am avut o întâlnire de grup cu câțiva foști colegi din Șincai, la Le Bistro – pe str. Școlii. Delia era și ea acolo, îndurerată, șocată – șoc care, din câte mi s-a spus, a trecut extrem de greu sau poate încă nu a trecut nici acum.

Ei bine, vedeam parțial niște posibile conexiuni și la acea dată deși, aflat într-o formă de miraj și confuzie, între psihoză și depresie cruntă – nu puteam găsi conexiuni logice; nu aveam informație, vedeam fragmente, mici fire care se legau în mintea mea fără să ducă spre o concluzie.

De fapt m-am înfuriat pe Delia pentru ceea ce credeam a fi naivitate extremă. Dacă omul murise totuși “pe o speță gigantică” ei se jucau poate cu forțe pe care nici nu le știau înțelege și nici nu le puteau de fapt controla. Și dacă Delia mă folosise, la sugestia iubitului ei, în a mă atrage – pe mine sau echipa Zoltania – în așa ceva, era și mai dezgustător.

Mi-am adus aminte de 2 momente: unul în care un om politic dusese mită bani și “cârnați” unui altuia și fusese prins. Chestia apăruse la știri și m-am amuzat teribil de tenta neaosă și până la urmă de natura mizerabilă a gestului care, am gândit eu, nu putea fi pur și simplu lipsit de sens. Poate, i-am zis Deliei, “cârnatul” făcea parte ca recuzită într-o “speță” anume și că poate, poate, exista o legătură cu situația particulară în care se regăsea.

Ce s-o fi ales și din acel moment, din izbucnirea mea de furie în fața colegilor, nu știu. Dacă cineva “băgase în sistem” ca indiciu replica mea, nu e totuși vina mea. Era doar un exemplu de cât de grobiene sunt aceste “jocuri” mizerabile ale corupției și cât de naivi sunt unii să le joace cu atâta ambiție și spirit lubric.

Capitolul VII

Acum câteva luni, după mulți mulți ani, m-am văzut cu Delia B. din întâmplare, în fața la cafeneaua Pressco. Venise în oraș pentru o scurtă vizită și am schimbat mici amabilități, îmbrățișându-ne la început. Delia s-a crispat instantaneu, încercând să nu depășească o limită de circa 15 centimetri față de corpul meu, prinsă între nevoia de a rememora anii trecuți și nevoia de a se proteja de “nici nu mai știu ce”.

Ca notă de final, doresc să revin la clipul piesei “Chained to the rhythm” al artistei Katy Perry. Spre final, observăm un mecanism circular în care o domniță elegantă, îmbrăcată nițel sportiv dar nu chiar, face fitness; aidoma unui șoarece sau hamster care, într-un parc de distracții, și-a ales taman această roată în care să-și petreacă timpul.

Sincer să fiu, la data la care a apărut videoclipul proiecția mentală de moment a fost: – Ia uite o reprezentare destul de fidelă a ceea ce cred eu că e acum Delia B. în noul ei mediu, Marea Britanie. Ceva din grija de a se îmbrăca “conform standardelor”, combinat cu micile detalii și fizionomie m-au dus acolo cu gândul.

Gândul meu a fost că această fată, care făcuse atâtea alegeri “strategice” în viața socială sau amoroasă, continuă să le facă și în UK. Atât doar că acolo, bănuiam eu, oamenii au altfel de valori, există o altă dinamică a schimbului de informație, altă etică a muncii. Oricum, la acest nivel – corporații, sume importante de bani, probabil interese geo-politice la scară mare – nu am exercițiul funcțiunii. Am închis capitolul Delia B. cu gândul ca nu cumva să mă mai intersectez cu acest tip de rețele vreodată.

_____________________________________________________________________________________

English version

Chapter I

Already in the 12th grade I had started commuting to Bucharest for preparation sessions with prof. Constantinescu – the famous former rugby player and architect. There was a down-to-earth saying among students that sometimes the professors at Mincu called him “the most athletic among architects and the most architect among athletes”. He did not deserve such mockery, he was an extraordinarily good man – both professionally and at the level of interactions with aspirants.

It was late in the evening, I was sleeping in Bobo & Ami’s guest room when suddenly I woke up with an inexplicable fear in my soul. Delia B., the girl I had been seeing for some time, my classmate, was cheating on me right at that moment! I had no certainty that this was the case, although I had known for many years that these “warnings” always have a real basis. I endured until Monday morning when, coming from the train station, I entered the house with my backpack. Bogdan I., our gentle and slightly gossiping colleague (not much, very little), calls me on the landline.

Did you find out?… he asked me, curious and slightly malicious.
I had found out nothing, what was there to find out, but I suddenly made the connection
What to find out?
Delia cheated on you with Zozo F.

Bogdan told me how Saturday night, at a party with the class, Delia and Zoltan went under the table and kissed. I was stunned. I would not have expected that from the girl, although from this pocket “nemesis” nothing was surprising. I repressed my deep sadness, consoling myself with the thought that at least I had that intuition through “sub-space”, as my father used to call it. Eh, I told myself, I do have a good instinct after all!

Delia was the daughter of fairly influential people, both at that moment in the mid-90s and also in the former communist regime. From what she had told me, her father had been some big “figure” in the Party. But she was not the typical former-communist high-society child. She seemed almost the opposite. Instead of airs and superficiality, arrogance and mocking attitude, she was a studious pupil, with a vast library and ambitions supported by persevering work.

But, I told myself, closing the “case”, after all the apple does not fall far from the trunk of the political high society. When it comes to negotiating their social status in public, these actors seem to prefer one another. It is, after all, about their safety space. Since Zoltan was the son of the influential urologist from Baia Mare, he was closer in “spirit and feelings”.

At the moment I made no connection. After the painful failure with Cristina S., whom I had naively brought into the pack of wolves from the Ecosport club and upon whom almost all the beasts of the city had jumped – successfully managing to undermine our trust in each other – I was facing the second failure.

I must however add one more thought here, like a sublimated confession. It is hard to explain how an adolescent makes choices, but here it was about a strange negotiation with myself. In fact, I liked the lonely nerdy girl, so natural and delicate, Rada P. I had seen her a few times on the streets and I had fallen in love with her elegance, as if taken out of the average register in which about 90% of the girls were crowding. In Rada, however, I found again the famous actress Julieta Szönyi, whom she somewhat resembled. I had been painfully in love with “Adnana” from “All Sails Up” during early childhood.

As all my life as a young man I searched for the “lookalikes” of the actresses I liked – every five-year period another typology, suited to the “scene” I found myself in at that time – it was time to “pair up” with Adnana “in flesh and bones”.

But I had no way of meeting Rada, our circles did not intersect at all and Delia vaguely resembled her. Since the affection between me and Delia was not extremely strong – especially from her side – I judged the matter a little on two levels: I was not being answered because:

she was part of the local political high society and these children thought of relationships with others, perhaps also at an unconscious level, as support points and transitions from one social position to another, exchanging information on channels invisible to us, the “mortals”. Since I was of “inferior condition” (parents of below-average condition), I had no way of rising either to their level of perception, of understanding the local world, nor to play possible games of balancing social status through strategic associations.
perhaps Delia nevertheless felt the doubt in me. Why had I chosen “a copy”, even if beautiful and special in her own way, and why had I not had the “balls” (or drive, nerve, in more elegant terms) to search for the “original” that I had liked so much.

In fact “to be authentic” is not, dear readers, a path devoid of mistakes and obstacles, happening also because of us or others. We begin our love life groping, making unsuitable choices sometimes, assimilating prejudices, false information, entering toxic circles sometimes. With time we find ourselves, after a series of mistakes, in front of choices increasingly hard to make: will we give up the search for the ideal partner, that prince or princess who combines all human qualities about which the romanticism installed no more than 2 centuries ago in culture and collective mentality tells us so serenely? Or do we become more pragmatic, regroup and ambitiously choose a “strategic” partner, who speaks our language, with whom we feel “at home” and whom all relatives praise and admire? Or do we resign after the age of 30+, sitting by the stove with the choice in front of which probabilistic calculation, risk and tactical evaluations, planning and management of life on the medium and long term have found us?

We sigh deeply. This problem must be solved by each individually. As many huts, so many habits. Some of us choose to move forward through life until instinct, well trained through contact with experience and the use of reason, will tell us “stop”. Of course, at more advanced ages we know very well that nothing lasts forever, not even the most intense love. But, but, you never know. Perhaps our partner is just as experienced and we will make things go by themselves, along the way, with little effort and the joy of being near the one we have chosen. If however it “doesn’t work out” this time either, we get a little upset but we already know that “we will regroup after a while” and, isn’t it so, it was predictable, “love lasts a maximum of 3 years”, say British, Dutch, American and French researchers – in unison.

Chapter II

In the first year of architecture, in Bucharest, after only a few months, I took the train to Cluj. I was still keeping in touch with former colleagues from Șincai, I wanted to understand how the new Cluj students had adapted to student life. I stayed for the weekend at the future H. family, Delia B.’s closest friends. I was slightly surprised by the strong and stable bond between them. They seemed extremely intelligent, cultured, refined, smart people, extremely “well-mannered”. Certainly Delia found a solid base and a source of wisdom and maturity that she would not have found anywhere else.

Here I was with Delia in front of the option of truly getting together. I had passed, with senses and emotions at maximum intensity, over the memory of the humiliation from the 12th grade. And yet, I knew that I had not actually passed over it. While we were kissing quietly, in the girl’s room, Cristi R., my new friend, colleague from Bucharest, called me on the mobile. He was already at the train station in Cluj, it was necessary to go pick him up. The situation surprised me, it seemed that he had invited himself – as many times – on his own. What he had in mind, whether someone had pushed him to do it, I do not know even to this day. The magic of the moment disappeared suddenly and the “option” to move to “action” with Delia fell. But, I told myself in my mind, anyway it would have been a failure. Indeed, I told myself with doubt at that moment, I think it is not good to “overwrite” a negative emotion with a positive one, caused by the same actor. I think this mechanism perverts in a way the connection between reason and instinct and actually short-circuits a natural feedback loop, which helps us move forward in life more elegantly, more minimally, more efficiently in fact. If we make the compromise of “forgiving without forgiving” and use sexual instinct as an eraser to eliminate from the mind the trace of a trauma, no matter how small, we actually distort ourselves. I think the idea deserves a more detailed note. Future project.

Chapter III

Here I am returned, in the mid-2000s, to my native mining town. I was in acute psychoses, followed by depressions and then re-entering the loop again. Delia and her new friends sometimes invite me for a beer or to the club behind the Mara hotel. I like these new acquaintances although sometimes I am bothered by the cliché compliments that some of them address to me insistently. “They talk about “handsome men”, “successful”, they refer to “nice guys” as “a doctor”, “a lawyer”, etc. I amuse myself in my mind but I still keep a serious face, playing the role of “an architect”. Certainly I am not yet a “successful” one but I have great potential, it can be seen on me easily and clearly. Although the voices in my mind or the depression buzz sometimes furiously, I never display the suffering outside. Sometimes I participate absent-mindedly in conversation, other times a candid reply makes me actually respond, slightly ironic but refined.

We leave the club, around 1 a.m., and Delia takes my hand, looking up from her approx. 170 cm. I see there a silent question and an anticipation at the same time, with a smile that looks like an invitation. This woman is still “a child”, I tell myself in my mind, and one without any responsibility and without any trace of intention to assume past mistakes or to ever analyze her behavior. Completely irresponsible towards those around her, I sigh with the tiredness of a sailor who has gone through too many storms to still believe in sirens. I gently pull out of the girl’s hand grip and change the subject, as if nothing had been noticed or understood.

Chapter IV

In the following years we would keep seeing each other, more and more rarely, until Delia’s departure to Great Britain where, as far as I know, she still works now as a lawyer. Probably in an important firm – the girl is nevertheless intelligent and hardworking. In these final years I keep finding out about her emotional or marital failures. Two moments still sadden me now:

the one in which Delia tells me about her husband at the time – Avram X – that “she washes him, feeds him” and he still makes no effort in the marriage (approximate quote). Well, I think to myself, how did it get from the situation of the delicate, elegant, smart girl, daughter of political high society, to this bizarre position of a housewife, almost a maid? Hmmm… I tell myself, are we again making strategic choices in the complicated network of influences of the local “establishment”? Ok, let’s see what follows, I remain in expectation.
the one in which Delia asks me, stunned, incredulous: – Have you really not had homosexual experiences? I am again exasperated. It is the I-don’t-know-how-many-th person who suspects me of such a thing, although it never crossed my mind. I reflect a little on myself, I reflect on my gestures which sometimes seem somewhat effeminate. I have to do something about this, but I don’t really know what, and I also don’t feel like “correcting” myself for such observers. I become sad again seeing how predictable the girl’s thinking is and how influenceable she is by the collective mind which probably had “slipped” this information somewhere, sometime.

Other temporary relationships of Delia followed, with other “influential” and “financially potent” men from the city. One of them I was to find even trying to rent my small apartment on Rozelor street, with what seemed to be a small trick. But about this delicate detail in a future post.

Chapter V

I was already in Cluj, in our house on Einstein street, when Delia calls me to ask for advice. Her new boyfriend, a certain Mureșan, expert in marketing strategies for political campaigns – at an extremely high level – needs photographers for a candidate; I no longer remember who it was about. Since in the office next to Cătălin G.’s works the couple Zoltania (Zoltan and Tania), two very talented, serious and detail-oriented artists, I give the girl their phone number. I was not interested in finding out details about their collaboration, although vaguely – maybe I am mistaken – there was also a conflict or dissatisfaction there (maybe Zoltania had not been fully paid, but I think I am mistaken).

I was surprised by Delia’s new choice. She showed me, I think, photos or I saw the guy’s profile on Facebook. He was quite overweight. What could this be, I tell myself, asking her directly if she really loves this man. She confirms that yes. Well, I tell myself, it seems that Delia is nevertheless in love with spirit and intelligence, ability and professionalism. There must be something there, it must go somewhere, I conclude, not wanting to occupy my time and mind with other reasonings.

There was a moment when the guy made the girl invite me for “a wine” – they had come to Baia Mare. For reasons I no longer remember I did not go out anymore, I did not meet him personally. I think it is about the psychosis or deep depression that were terribly consuming me at that time. Anyway, I would have really liked to ask him a bit about how these “advertising” campaigns for political people are organized, especially at a global level. I knew from Delia that he is extremely good at what he does, both he and the firm that had hired him.

After a while I found out about Mureșan’s sudden death in Africa. As far as I remember it was during preparations for a local campaign and it seems he had a heart attack. I was somewhat shocked, wondering if perhaps, in a rather wild country, where radical movements sometimes take the form of crimes and where the law is easily bypassed, it was not something like that. Of course, I put the thought aside but somewhere in a corner of my mind I kept the doubt, leaving the event as an unsolved mystery. I have no way of accessing detailed information.

Here I am now realizing something strange, that Delia and Mureșan had long been moving through some networks invisible to me, far too extended across the globe for me to see or understand. That invitation for “a wine” now seems suspicious, especially since in “cases” I noticed that this stupid play already exists around “vin = I am coming”, with the phonetic translation towards “I am cumming” (I ejaculate, I have orgasm).

I wondered – in a period of extreme confusion – whether Mureșan’s team had not exported or intended to export such a “case” to Africa and whether someone had found out and reacted. Of course, it is not my business to play detective in such cases but already, at the level to which the aggressions against me or those around have reached, I could vaguely suspect that we are again being found as “scapegoats” somewhere. After all, to live from, in and around such ramifications is not without risk. And now I begin to regret every moment spent, even marginally, in Delia B.’s circle.

Chapter VI

Shortly after Mureșan’s death I had a group meeting with a few former colleagues from Șincai, at Le Bistro – on Școlii street. Delia was there too, grieving, shocked – a shock which, from what I was told, passed extremely hard or perhaps has not even passed to this day.

Well, I was partially seeing some possible connections even at that time although, being in a state of mirage and confusion, between psychosis and severe depression – I could not find logical connections; I had no information, I was seeing fragments, small threads that were connecting in my mind without leading to a conclusion.

In fact I got angry with Delia for what I believed to be extreme naivety. If the man had nevertheless died “on a gigantic case” they were perhaps playing with forces that they neither knew how to understand nor could actually control. And if Delia had used me, at her boyfriend’s suggestion, to draw me in – me or the Zoltania team – into such a thing, it was even more disgusting.

I remembered 2 moments: one in which a politician had brought bribe money and “sausages” to another and had been caught. The thing had appeared on the news and I was terribly amused by the rustic amusing tone and ultimately by the miserable nature of the gesture which, I thought, could not simply be meaningless. Perhaps, I told Delia, the “sausage” was part of the props in a certain “case” and that maybe, maybe, there was a connection with the particular situation she was in.

What came out of that moment, from my outburst of anger in front of colleagues, I do not know. If someone had “entered into the system” my line as a clue, it is still not my fault. It was only an example of how crude these miserable “games” of corruption are and how naive some are to play them with such ambition and lubricious spirit.

Chapter VII

A few months ago, after many many years, I met Delia B. by chance, in front of the Pressco café. She had come to the city for a short visit and we exchanged small courtesies, hugging at the beginning. Delia stiffened instantly, trying not to exceed a limit of about 15 centimeters from my body, caught between the need to recall past years and the need to protect herself from “I don’t even know what anymore”.

As a final note, I wish to return to the video clip of the song “Chained to the rhythm” by the artist Katy Perry. Towards the end, we observe a circular mechanism in which an elegant young lady, dressed slightly sporty but not quite, does fitness; just like a mouse or hamster that, in an amusement park, has chosen exactly this wheel in which to spend its time.

To be honest, at the time the video appeared my immediate mental projection was: – Look, quite a faithful representation of what I think Delia B. is now in her new environment, Great Britain. Something from the concern to dress “according to standards”, combined with small details and physiognomy, led my thoughts there.

My thought was that this girl, who had made so many “strategic” choices in social or love life, continues to make them in the UK as well. Only that there, I assumed, people have different values, there is a different dynamic of information exchange, a different work ethic. Anyway, at this level – corporations, important sums of money, probably large-scale geopolitical interests – I do not have the exercise of the function. I closed the chapter Delia B. with the thought not to ever intersect again with this type of networks.