PAUL SELING

Varianta în limba română

La un moment dat în viață, poate acum mai bine de 10 ani, poate 15, am început să înțeleg – la propriu, prin intuiție și nu prin lectură și înțelegere rațională – că fiecare dintre noi trăim orbi, într-o bulă. Vedem lumea înconjurătoare și relaționăm cu semenii într-o continuă negociere între interior și exterior. Cu cât reprezentarea lumii este mai complexă – prin educație, experiențe de viață și, bineînțeles, ceea ce părinții, bunicii și străbunicii ne-au transmis din propriile experiențe – cu atât mai fine sunt simțurile noastre în momentul când „pipăim” întunericul din exterior.

Gândul meu următor a fost să verific cât din informația pusă la dispoziție nouă de Univers ne este accesibil. Dragi cetitori, ați fi surprinși să aflați că nu prea multă. Există animale care văd sau aud, miros și simt mult mai multe decât noi, oamenii. Există enorm de multă informație la care nu avem niciodată acces decât prin intermediul uneltelor noastre de măsurare; unelte pe care le-au creat oameni cu o vastă cultură și educație, cu spirit inovator, prin experimente de lungă durată, transmise din generație în generație. Avem mare noroc cu acești oameni, nu-i așa? Unii își dedică viețile acestor căutări, scriu și publică studii aprofundate, se sfătuiesc cu comunitatea lor, schimbă idei și predau mai departe aceste învățături.

Revenind la prima noastră idee, cu siguranță că și reprezentarea internă a complexității lumii este diferită de la om la om. Unii o au extrem de simplistă, alții poate prea vastă. Dar mă întreb eu: există totuși o limită peste care poți să îi spui unui om, sau să îți spui ție însuți – știu, înțeleg sau văd „prea mult”? Părerea mea este că nu. În opinia mea este important să învățăm întreaga viață, să ne perfecționăm această atât de fină unealtă cu care receptăm până la urmă și informația, ne înțelegem și semenii și cu care negociem parcursul nostru în viață. Fina noastră unealtă poate fi ușor redusă la binomul „minte-corp” și nu trebuie să uităm zicala latină „mens sana in corpore sano”. Dar cum știința modernă se adâncește tot mai mult în studiul rețelelor sociale, nu trebuie să uităm că suntem și „animale sociale” și că există mai multe componente adiacente acestui binom.

Am tot meditat la diferențele între oameni. Fără îndoială, stând la taclale cu unii și alții, am observat că unii sunt mai lenți în a procesa dialogul, informația, alții mai rapizi. Ba mai mult, unii nu sunt în stare să susțină, să argumenteze, să comunice nimic altceva decât informație clișeu, replici standard. Și uneori nici pe acelea. Alții, mai „smart”, pot să ne înțeleagă atât de rapid, să proceseze feedback-ul aproape instantaneu. Aceștia, mi-am spus eu la un moment dat, sunt sufletele mele spirituale pereche. N-am găsit prea mulți însă. Îi pot număra pe 1–2 degete.

Mă întorc nițel la cei cu care nu poți discuta aproape nimic. Cei care renunță devreme sau poate n-au încercat niciodată să își mobileze structura mentală cu informație, cultură, cei care poate n-au avut nici șansa de a fi împinși spre a se educa și nici dorința de a o face. Într-o societate ca cea modernă, ei devin victime sigure ale manipulărilor de toate felurile, lăsându-se purtați de val, repetând aidoma unor „păsări liră” fragmente din diverse narative – oficiale sau nu – fără măcar să înțeleagă de ce o fac. M-am resemnat cu gândul că „or fi și ei ceva, or merge undeva” și că, până la urmă, omul nu poate și nu trebuie să fie redus doar la o funcție rațională, deductibilă, statistic reprezentativă sau nu și, până la urmă, poate mai puțin manipulabilă decât cei cu acest tip de inerție. Și, nu-i așa, ne amintim de vorba biblică: „fericiți cei săraci cu duhul, căci a lor va fi împărăția cerurilor”.

După ani de experiențe am început să văd că nici acești oameni nu sunt chiar atât de inofensivi. Structura rațională simplistă, deficitară la capitolul adaptabilitate, nu îi ajută să-și explice posibile erori în internalizarea lumii exterioare și se întâmplă ca deseori să reacționeze extrem de atipic: ieșiri violente, accese de furie, injurii, tăceri pasiv-agresive, bătăi, autoabuz, alcoolism, droguri etc.

Mă duc eu cu gândul mai departe și îmi imaginez partenerii acestor oameni, mă gândesc la copiii lor: poate, printr-o asociere mai norocoasă, soțul sau soția sunt mai „luminați”, poate copiii lor capătă o mică șansă de a se educa mai mult și a intra parțial într-o altă lume. Normal, progresul se face gradual, din generație în generație și necesită o formă sau alta de management atent al evoluției copiilor. La cealaltă extremă, poate asocierile sunt mai nefaste: se „obțin” chiar copii puțin sau deloc adaptabili, abuzuri în familie, excese sau debuturi de boli nervoase, abandon școlar, alienări, perversități etc. Sunt aproape sigur că undeva există și studii aprofundate în jurul acestor probleme.

Pentru cetitorul mai ambițios este interesantă lecturarea studiilor lui Michel Foucault, care analizează în detaliu cazuri extrem de deviante, motivele posibile care au dus acolo, contextul în care au apărut. Istoria nebuniei este frumos ilustrată prin ochiul critic al filosofului francez.

Am poposit o vreme meditând asupra criminalului în serie, a acelui psihopat extrem de atipic, de asimetric, care ucide noaptea, răpește victime, găsește metode extrem de stranii de a omorî oameni. M-am mai gândit la torționarul ținut în brațe de serviciul secret al unui regim totalitar și lăsat să-și dea frâu liber imaginației. Am mai meditat la estetica torturii unui pasionat experimentalist, așa cum vedem, spre exemplu, în filme de groază.

Cine și ce va fi declanșat pornirea pe acest drum fără de întoarcere, pe care criminalul începe, de la un moment dat, în urma unui declic, să meargă cu siguranța că nu va fi niciodată prins? Mi-am dat singur răspunsul: acești criminali sunt, de fapt, o manifestare a erorilor de „sistem”, o posibilă dovadă că întreaga țesătură de narative – oficiale sau nu – prin care negociem unii cu alții informație și pe care ne bazăm ca să judecăm, să evaluăm, să „pedepsim” sau să valorizăm, să ne perpetuăm, dacă nu specia, măcar familia – sunt imperfecte. Bineînțeles, nimeni nu știe cum ar trebui să fie această „țesătură” pentru ca fiecare om să crească și să evolueze natural, armonios, fiecare copil, adult sau bătrân să-și trăiască nu numai decent, ci și „plenar” fiecare etapă a vieții. Aș îndrăzni să afirm că, în secolele următoare, cu ajutorul AI, va avea loc un imens pas înainte în acest sens.

Din păcate, timpul meu nu este chiar nemăsurat și nu am reușit să aprofundez aceste zone întunecate ale minților umane. Dar, nu-i așa, realitatea înconjurătoare este surprinzător de ofertantă, așa că spectacolul comportamentului torționarului modern este mult mai colorat și mai variat și pare că poate fi văzut și „live”. Din primul rând chiar.

Totuși, totuși, revin nițel la Michel Foucault și la conceptul de „panopticon”. Este o frumoasă imagine, o stilizare elegantă a conceptului de închisoare ideală, în care un singur gardian reușește să observe, în fiecare moment, întreaga „lui” „serie” de deținuți, distribuiți concentric în celule în jurul său. Conceptul poate fi studiat de cetitorii ambițioși mai în detaliu. Mi-a mai plăcut ideea filosofului că „puterea” – politică, economică, socială etc. – este instalată în mințile noastre din primul moment în care ni s-a pus biberonul în gură și a cărei complexitate o internalizăm minut cu minut, zi după zi, an după an, cu fiecare negociere cu semenii, cu fiecare discuție, cu fiecare contract pe care îl semnăm. Puterea este un concept difuz, mascat sub o multitudine de justificări și raționamente, ale cărui mecanisme de „posesie” a individului sunt atât de fin implementate, de atât de multe milenii, încât nimeni nu se mai poate considera cu adevărat liber. Panopticonul îl conține, până la urmă, chiar și pe gardian, pe rege, pe ultimul psihopat chiar.

Poate că izbucnirea de furie, sadism sau premeditarea cu care acționează un criminal este nimic altceva decât o încercare disperată, mânată de instinct, de a ieși din această adevărată sferă viciată, invizibilă, care ne conține pe toți. Bineînțeles, mișcarea este greșită întotdeauna. Instinctul nu a fost cu adevărat nici stăpânit, nici justificat, nici analizat, iar rațiunea este deficitară (cel puțin la capitolul negociere cu mediul înconjurător). Poate că el nu a mai știut să țină sub control o pornire instinctivă prin care, poate, dorea să spună ceva. Odată întâmplat actul de agresiune, criminalul este, de obicei, introdus într-un sistem sau altul de „pedepsire” sau „coerciție”, unde, în urma unui proces, cei instalați acolo ca actori în grandioasa schemă a puterii îl evaluează, îl judecă și îl condamnă.

Aici, Michel Foucault studiază diverse sisteme de coerciție: nu este vorba doar de sistemul polițienesc sau de închisoare, ci și de instituția psihiatrică. Puterea – de orice fel ar fi ea – joacă întotdeauna rolul de judecător suprem, uneori de mediator, alteori absent, în funcție de interesele în cauză sau de „speță”. Bineînțeles, pentru a-și menține această poziție, puterea are nevoie de audiență, în fața căreia să-și demonstreze înțelepciunea, îngăduința, asprimea etc. Cum schema de „posesie” a fost deja instalată de-a lungul întregii vieți în mințile supușilor, nimeni nu mai contestă validitatea acestei melodrame. Pârghiile de acțiune sunt lăsate, prin consens tacit, în mâinile celor instruiți în acest sens.

Aici m-am oprit cu gândul la condiția criminalului. Este el cu adevărat vinovat de ce a făcut? Răspunsurile sunt probabil extrem de variate și trebuie studiate cazurile particulare în detaliu. Cine au fost părinții? În ce mediu a crescut, cum a fost educat? Cum a fost manipulat să intre în grupuri infracționale, cum și-a negociat poziția în aceste medii? Ș.a.m.d. Dar, cum societatea nu are timp să analizeze toate cazurile particulare, avem la dispoziție legislație, norme, judecători, avocați, jurați (uneori). Avem la dispoziție și școli, și psihologi, avem la dispoziție locuri de muncă mai bine sau mai prost plătite. Avem la dispoziție și cantina săracilor; în echipa de măturători a serviciului de salubritate poate mai încape un angajat etc. Acesta este întotdeauna narativul oficial.

Dacă totuși analizăm criminalul – de la cel care a furat o felie de pâine, ca în Mizerabilii, și până la marele magnat al cocainei din America de Sud – vedem că în închisori nu intră, în majoritatea cazurilor, decât mici infractori, uneori „țapi ispășitori”, alteori victime ajunse acolo fără să-și fi înțeles rolul în rețelele de corupție. Marile noduri ale rețelelor de putere, de orice fel, rămân invizibile și vor trage sforile societății în continuare, de-a lungul întregii vieți. Ei și conexiunile lor, urmașii lor, prietenii urmașilor își trăiesc cu toții viețile după cortinele acestui show grandios.

P.S. – Suntem conștienți că Michel Foucault va fi judecat de unii ca un gânditor atipic, straniu, „ciudat” chiar. Gândul meu este că a fost pasionat de problemă și datorită acestui complicat istoric personal, dar cu siguranță nu s-a auto-erijat în cunoscător absolut, ci rămâne doar un alt cercetător în proximitatea limitelor înțelegerii umane. Oricum ar fi, ideile sale sunt abil stilizate și lăsate posterității ca „semn” al trecerii sale prin… Univers.

(va urma)

_____________________________________________________________________________________

English version

At one point in my life, maybe more than 10 years ago, maybe 15, I began to understand – literally, through intuition and not through reading and rational understanding – that each of us lives blind, inside a bubble. We see the surrounding world and relate to others in a continuous negotiation between the inner and the outer. The more complex the representation of the world is – through education, life experiences and, of course, what our parents, grandparents and great-grandparents have transmitted to us from their own experiences – the finer our senses are at the moment when we “grope” the darkness outside.

My next thought was to check how much of the information made available to us by the Universe is accessible to us. Dear readers, you would be surprised to find out that not very much is. There are animals that see or hear, smell and feel much more than we humans do. There is an enormous amount of information to which we never have access, except through our measuring tools; tools that were created by people with vast culture and education, with an innovative spirit, through long-term experiments, transmitted from generation to generation. We are very lucky to have these people, aren’t we? Some dedicate their lives to these searches, write and publish in-depth studies, consult with their community, exchange ideas and pass on these teachings.

Returning to our first idea, surely the internal representation of the complexity of the world is also different from person to person. Some have it extremely simplistic, others perhaps too vast. But I ask myself: is there still a limit beyond which you can tell someone, or tell yourself – I know, I understand or I see “too much”? My opinion is that there is not. In my opinion it is important to learn throughout our entire life, to refine this very fine tool with which we ultimately receive information, understand our fellow humans and with which we negotiate our path in life. Our fine tool can be easily reduced to the binomial “mind-body” and we must not forget the Latin saying “mens sana in corpore sano”. But as modern science goes deeper and deeper into the study of social networks, we must not forget that we are also “social animals” and that there are multiple adjacent components to this binomial.

I have often reflected on the differences between people. Without a doubt, chatting with others, I have observed that some are slower in processing dialogue and information, others faster. Moreover, some are not able to sustain, argue or communicate anything other than cliché information, standard replies. And sometimes not even those. Others, more “smart”, can understand us so quickly, process feedback almost instantly. These, I told myself at one point, are my spiritual soulmates. I have not found many, however. I can count them on one or two fingers.

I return a little to those with whom you can hardly discuss anything. Those who give up early or perhaps never tried to furnish their mental structure with information, culture, those who perhaps did not even have the chance to be pushed towards education and not even the desire to do so. In a society like the modern one they become certain victims of all kinds of manipulation, letting themselves be carried by the wave, repeating, just like “lyrebirds”, fragments from various narratives – official or not – without even understanding why they do it. I resigned myself to the thought that “they must be something too, they must be going somewhere” and that, after all, man cannot and must not be reduced only to a rational function, deductible, statistically representative or not and, ultimately, perhaps less manipulable than those with this kind of inertia. And, isn’t it so, we remember the biblical saying: “blessed are the poor in spirit, for theirs is the kingdom of heaven”.

After years of experiences I began to see that these people are not entirely harmless either. The simplistic rational structure, deficient in terms of adaptability, does not help them explain possible errors in the internalization of the external world and it happens that they often react extremely atypically: violent outbursts, fits of rage, insults, passive-aggressive silences, beatings, self-abuse, alcoholism, drugs, etc.

I take my thought further and imagine the partners of these people, I think about their children: perhaps, through a more fortunate association, the husband or wife is more “enlightened”, perhaps their children get a small chance to educate themselves more and partially enter another world. Naturally, progress is made gradually, from generation to generation and requires some form of careful management of children’s evolution. At the other extreme, perhaps the associations are more unfortunate: children are “produced” who are little or not at all adaptable, family abuse, excesses or the onset of nervous diseases, school abandonment, alienations, perversions, etc. I am almost certain that somewhere there are also in-depth studies around these issues.

For the more ambitious reader it is interesting to read the studies of Michel Foucault, who analyzes in detail extremely deviant cases, the possible reasons that led there, the context in which they appeared. History of Madness is beautifully illustrated through the critical eye of the French philosopher.

I spent some time reflecting on the serial killer, that extremely atypical, asymmetrical psychopath who kills at night, abducts victims, finds extremely strange ways to kill people. I also thought about the torturer protected by the secret service of a totalitarian regime and allowed to unleash his imagination. I also reflected on the aesthetics of torture of a passionate experimentalist, as we see, for example, in horror movies.

Who and what triggered the drive onto this road with no return, on which the criminal begins, at some point, after a certain click, to walk with the certainty that he will never be caught? I answered myself: these criminals are in fact a manifestation of “system errors”, a possible proof that the entire fabric of narratives – official or not – through which we negotiate information with each other and on which we rely in order to judge, evaluate, “punish” or value, to perpetuate, if not the species, at least the family – are imperfect. Of course, no one knows how this “fabric” should be so that each person grows and evolves naturally, harmoniously, each child, adult or elder lives not only decently but also “fully” each stage of life. I would dare to state that in the coming centuries, with the help of AI, a huge step forward will take place in this regard.

Unfortunately, my time is not truly limitless and I have not managed to deepen these dark areas of the human mind. But, isn’t it so, the surrounding reality is surprisingly generous, so the spectacle of the behavior of the modern torturer is much more colorful and varied, and seems that it can be seen “live” as well. From the front row, even.

Still, still, I return a little to Michel Foucault and to the concept of the “panopticon”. It is a beautiful image, an elegant stylization of the concept of the ideal prison in which a single guard manages to observe at every moment his entire “series” of prisoners, distributed concentrically in cells around him. The concept can be studied in more detail by ambitious readers. I also liked the philosopher’s idea that “power” – political, economic, social, etc. – is installed in our minds from the very first moment when the bottle was put into our mouths and whose complexity we internalize minute by minute, day by day, year by year, with every negotiation with others, with every discussion, with every contract we sign. Power is a diffuse concept, masked under a myriad of justifications and reasonings, whose mechanisms of “possession” of the individual are so finely implemented, for so many millennia, that no one can consider themselves truly free anymore. The panopticon ultimately contains even the guard, the king, even the ultimate psychopath.

Perhaps the outburst of rage, sadism or the premeditation with which a criminal acts is nothing more than a desperate attempt, driven by instinct, to escape this truly corrupted, invisible sphere that contains us all. Of course, the movement is always wrong. The instinct has not truly been mastered, nor justified, nor analyzed, and the reasoning is deficient (at least in terms of negotiation with the surrounding environment). Perhaps he no longer knew how to keep under control an instinctive drive through which he maybe wanted to say something. Once the act of aggression happens, the criminal is usually introduced into one system or another of “punishment” or “coercion”, where, following a trial, those installed there as actors in the grand scheme of power evaluate him, judge him and condemn him.

Here, Michel Foucault studies various systems of coercion: it is not only about the police or prison system, but also about the psychiatric institution. Power – of any kind – always plays the role of supreme judge, sometimes mediator, other times absent, depending on the interests at stake or on the “case”. Of course, in order to maintain this position, power needs an audience in front of which to demonstrate its wisdom, indulgence, severity, etc. Since the “possession” scheme has already been installed throughout life in the minds of the subjects, no one questions the validity of this melodrama anymore. The levers of action are left, through tacit consensus, in the hands of those trained in this regard.

Here I stopped with my thought at the condition of the criminal. Is he truly guilty for what he has done? The answers are probably extremely varied and the particular cases must be studied in detail. Who were his parents? In what environment did he grow up, how was he educated? How was he manipulated to enter criminal groups, how did he judge and negotiate his position in these environments? And so on. But since society does not have the time to analyze all particular cases, we have legislation, norms, judges, lawyers, juries (sometimes). We also have schools, psychologists, we have jobs, better or worse paid. We also have soup kitchens; maybe there is still room for one more employee in the sanitation workers’ team, etc. This is always the official narrative.

If we nevertheless analyze the criminal – from the one who stole a piece of bread, like in Mizerabilii, to the great cocaine magnate of South America – we see that in prisons, in most cases, only small offenders end up, sometimes “scapegoats”, other times victims who ended up there without even understanding their role in corruption networks. The major nodes of power networks, of any kind, remain invisible and will continue to pull the strings of society throughout entire lives. They and their connections, their descendants, the friends of their descendants all live their lives behind the curtains of this grand show.

P.S. – We are aware that Michel Foucault will be judged by some as an atypical, strange, even “weird” thinker. My thought is that he was passionate about the problem also due to this complicated personal history, but certainly he did not proclaim himself an absolute knower, but remains just another researcher in the proximity of the limits of human understanding. In any case, his ideas are skillfully stylized and left to posterity as a “sign” of his passage through… the Universe.

(to be continued)