PAUL SELING

Varianta în limba română

În ultimiii 2 ani de relație cu Sonicica am petrecut multe cafele la QuertyKey, mica cafenea din fața magazinului de device-uri IT. Au un designer priceput acolo și fac tastaturi, mouse-pad-uri și alte chestii pe care copii sau tineri pasionați le comandă probabil de prin întreaga lume.

Acum vreo câteva săptămâni mi-a apărut în feedul Facebook o reclamă în care host-ul pronunța numele unui anume „Lorin”. Mi-am adus aminte brusc de unul din „dujmanii” mei din liceu, Lorin I., cel cu care s-a întâmplat nefericita bătaie care a dus la multe ecouri în timp și spațiu.

Acuma, fac o mică legătură cu crearea unei pagini de Facebook pentru un nou label pe care-l gândisem cu mai bine de 15 ani în urmă. Atunci voiam să creez un prim proiect de muzică electronică inspirată din curentul avant-garde. Ca să fiu ironic și amuzant, ca un adevărat experimentalist, voiam să-l denumesc „Qwerty Quartet”: o muzică creată (și) din tastatură, în care degetele, mișcându-se febril, se transformau într-o mică orchestră. M-am tot gândit dacă să-l numesc cvintet sau quartet dar am rămas la ultima formă.

Anul trecut aveam nevoie să creez un label nou pentru distribuirea muzicii mele pe o nouă platformă dedicată ( una gratuită, unde plăteam 15% din royalties ca taxă de hosting, ca să nu mai am grija chiriei până după sfârșitul carierei mele, lol ). Mi-am adus aminte de vechea mea idee și am denumit noul label „Qwerty Quartet”.

Și, coincidență ciudată, brusc scaunele de pe terasa cafenelei s-au vopsit în portocaliu. Apare și reclama cu Lorin. Aș îndrăzni să speculez că oamenii se vor fi gândit că „m-am inspirat” din ceea ce, până la urmă, nu este altceva decât un termen larg răspândit în lumea pasionaților de IT și gaming. Cetitorii pot trage singuri concluziile. Orisicat, avem de-a face cu un alt cerc vicios care demonstrează că mica rețea de afaceriști din oraș poartă o „discuție”, în anumite cercuri „selecte”, care implică pe unele „spețe” până și activitatea contactelor mele din FB. Care, nu-i așa, se vor fi sesizat foarte prompt, pentru că le-am dat invite să dea like paginii.

Prin 2012 stăteam în pub-ul Euphoria din Cluj Napoca la o cafeluță și din câte îmi amintesc eram cu o amică din acea vreme – Roxana C. Am auzit brusc piesa câștigătoarei Eurovision-ului de atunci: Loreen, cu „Euphoria”. Am tresărit, și cred că m-am dus degrabă la laptop acasă sau poate-l aveam cu mine, oricum am văzut cine o cântă. Mi-a plăcut piesa, era plină de energie, drive, vocea extrem de puternică, frumoasă, vânoasă. Am spus multora că sunt impresionat. Era prima piesă câștigătoare la Eurovision care mi-a plăcut. Nu urmăresc show-ul niciodată, întotdeauna l-am considerat a fi „jucat” și extrem de politizat. Bineînțeles, un gând fugar m-a dus la Lorin I dar nu numai. Mă mai intersectasem cu niște Lorini, în total 3 la număr în anii `90. Dar, mi-am spus, era parcă prea de tot. Am lăsat gândul să treacă, poate era doar o „impresie”.

Tot prin perioada aia YouTube îmi „vâra” sub nas videoclipul piesei „Silenced by the night”, al trupei britanice Keane ( sau Chin, cum s-ar amuza unii prin românia ). După cum ne arată imaginile mișcătoare cuplul care călătorește cu mașina pare a fi format din 2 tipologii umane, destul de clișeistice la acea vreme: steagul cubanez ar face o aluzie la adeziunea lor (in)formală pentru cultura zonei, Che Guevarra, trabucuri, fumat, șamd. ( parcă era un trend prin România acum vreo 20+ de ani ). Brusc, îmi aduc aminte de soția lui Lorin I., din câte îmi amintesc numită Alina, pe care am cunoscut-o în cele câteva incursiuni spontane în „Cuba”, localul fondat de cei doi.

În mod cert fizionomia fetei are ceva, măcar la nivel de „clișeu vizual” și din cea a hair-stylistei, și din cea a pianistei de la Faithless – Sister Bliss și probabil multe alte fete care aderau la estetica vremii.

Mă uit la simbolurile vizuale: tenișii mă duc cu gândul la expresia românească „a da papucii”. Faptul că cei doi sărbătoresc pe întreg parcursul poveștii și că se regăsesc în fața bisericii ( parcă protestante ) în final e iarăși un indiciu ( poate o fi cântat și Slash un solo acolo, într-o vreme(a) ). Practic, după părerea mea, regizorul a făcut o scurtă recapitulare a unor posibile „spețe” în care se vor fi regăsit, cu sau fără voia lor, cei „citați” ca fizionomii sau tipologii în videoclip. Orisicat, amândoi sunt „tunși” destul de scurt, lol. Mi-am adus aminte brusc de Tünde L., femeia de origine maghiară cu care mă întâlnisesem, aparent aleator, pe un site de dating, undeva la final de ani `00 și cu care m-am văzut timp de câteva săptămâni. Dar despre această „speță” care va fi fost „exploatată” ulterior – cea a coafezelor, tunsorilor, combinată cu cea complexă a „alinelor”, alinariilor, dentiștilor, maghiarilor, ungurenilor, voi nota într-o altă însemnare, mai în detaliu. Nu în ultimul rând mă gândesc la „night” din titlul piesei ca la noapte, întuneric, poate „noaptea minții”, la un „knight” fără „k” ( chei ), șamd.

Acum că ne-am obișnuit unii din noi cu ideea că a existat o inflație de content audio-vizual în anii `90, via MTV, care „ne era adresat” în timpul „rezidențiatului” nostru din timpul studiilor la acum celebrul Colegiul Gheorghe Șincai Baia Mare, să ne reamintim, dragi cetitori, de punctul zero al speței „bătăilor”, mai mult sau mai puțin vizibile, fizice sau virtuale, cu numitul Lorin I. Și, bineînțeles, cu familia sa, a protipendadei sau a rețelei invizibile de consumatori de droguri prin care cu siguranță că se mai învârt și astăzi.

Despre modul în care Fekete Z. („negru”, tradus în română) a funcționat ca „speță” de sine stătătoare, polarizând interesul comunității maghiare din România și apoi din Ungaria și mai departe, voi detalia de asemenea în altă postare. În mod cert încă de la acea vreme această comunitate va fi știut decoda și comunica mai ușor contentul audio-vizual și informația despre cei pe care îi targetau. Vestea a circulat mai mult sau mai puțin vizibil nu numai prin orașul nostru minier, ci și prin București și apoi Cluj Napoca. Faptul că MTV s-a închis în urmă cu câteva luni poate indica faptul că managementul celebrului canal mediatic va fi aflat câte ceva din complicata poveste.

Despre Lorin I. se știu multe în oraș. Fusese exmatriculat pentru bătaia cu profesorul de sport Butoi, provocată de ceea ce era pe atunci bătăușul orașului în numele cavalerismului: se părea că profesorul „se dădea” nițel la elevele de liceu. Orisicat, adolescentul cu multe probleme datorate cu siguranță mediului familial și educației deficitare avea multe de… dovedit. Urbei, tinerilor și lui însuși.

Am meditat o vreme la celebrele ieșiri violente ale „tipului”, povestite cu admirație pe holurile școlii de către băieți, cu îngrijorare de fete. Își bătea cu îndârjire și iubita de atunci, pe Carmen T. (cu care aveam să am o mică relație temporară mai târziu), își bătea prietenii, etc. Din povestirile urbei se știe că tatăl său se despărțise de mama sa din cauza unor chestiuni legate de amor. Mi-am dat imediat seama, pasionat de psihologie încă de mic, că băiatul devenise violent pentru a-și exprima furia mocnită, probabil datorată pe de-o parte conflictelor din familie, pe de altă parte situației financiare care probabil că îl mai izola într-o altă bulă. A anturajului deficitar la multe capitole.

Cum acest „cluster” familial deține, din câte știu, averi considerabile – m-am amuzat când am văzut cu mult timp în urmă „casa cu coloane” de lângă parc, un amestec de gingășii arhitecturale de inspirație neoclasică cu supradimensionări demne de un adevărat conac american așezat la marginea unor plantații de bumbac. Încă o dată mi-am confirmat că alegerile estetice duse până în „transpunerea” în plan fizic a dizarmoniei din mediul în care trăiește clientul demonstrează cât de corupt este sistemul social, economic sau cultural românesc și în „speță” cel local. M-am și întrebat cine va fi fost arhitectul și cum își va fi justificat compromisul.

Analizând apoi complexul Center (fostul Agrofruct) unde, din câte știam, funcționa pe vremuri afacerea familiei I., acesta pare a fi o sursă constantă și solidă de venituri. Din păcate, cum nu-mi bag nasul în afacerile altora, știu doar din ce mi se povestește în mod spontan „ce se mai întâmplă în urbe”.

Speculez acum doar ceea ce am observat acum mai bine de 20 de ani: un „băiat de bani gata”, cu un anturaj extrem de dubios: tipologiile clasice: consumatori de droguri, dealeri, muzicieni wannabe, altă protipendadă de aceeași calitate. Și totuși, totuși, oameni importanți, potenți financiar, al căror cuvânt are, nu-i așa, mare greutate într-o anumită zonă a societății din urbe.

Anturajul acestor „copii de aur” se extinde radial pe speța „consumului de droguri” și a atipicului lor „stil de viață”, cu toată adrenalina, paranoia, psihopatia uneori și apoi „infuzia de capital de imagine” oferită de nenumărate produse mass-media dedicate lor. Nu-i așa, orice muzician occidental care se respectă fumează și el un joint, se relaxează cu o ciupercă, mai vâra și un „carton” (timbru) sub limbă și așa mai departe. Sub-cultura lor, cu toată „propaganda” pro-sud americană, imaginea lui Che Guevarra purtată cu fală pe tricouri se va fi conectat prin „fibre” invizibile prin toată lumea.

Este ușor de intuit cum, în doi timpi și trei mișcări, o artistă celebră din America de Sud își va fi găsit o „sosie” chiar lângă micul oraș minier din acum celebra Ro-Mania.

Bineînțeles, nu m-au interesat niciodată asemenea rețele sau anturaje, cu ierarhiile lor atipice, fixate la un capăt în casa „copiilor de bani gata”, la un altul în cea a providerilor (de orice), cu mai mici sau mai mari actori circulând pe sârme invizibile, conectându-se prin „undergroundul” căruia i se asimilează „ca nimeni alții”.

Cu cât mai influenți, cu atât mai largă rețeaua, mai complexă corupția care se infiltrează treptat în poliții, oameni de cultură, profesori, șoferi de TIR, vânzătoare la supermarket, asistente medicale sau sportivi de elită și circulă înapoi printre artiștii lor favoriți care, nu-i așa, au nevoie de informație „ca de aer” sau de-un joint uneori, dând la schimb un bilet gratis sau un cocktail „Cuba Libre”.

(va urma)

_____________________________________________________________________________________

English version

In the last 2 years of relationship with Sonicica I spent many coffees at QuertyKey, the small café in front of the IT devices store. They have a skilled designer there and they make keyboards, mouse-pads and other things that kids or passionate young people probably order from all over the world.

A few weeks ago an ad appeared in my Facebook feed in which the host pronounced the name of a certain “Lorin”. I suddenly remembered one of my “enemies” from high school, Lorin I., the one with whom the unfortunate fight happened which led to many echoes in time and space.

Now, I make a small connection with the creation of a Facebook page for a new label that I had thought about more than 15 years ago. Back then I wanted to create a first electronic music project inspired by the avant-garde current. To be ironic and amusing, like a true experimentalist, I wanted to name it “Qwerty Quartet”: a music created (also) from the keyboard, in which the fingers, moving feverishly, transformed into a small orchestra. I kept thinking whether to call it quintet or qwartet but I remained at the last form.

Last year I needed to create a new label for distributing my music on a new dedicated platform (a free one, where I was paying 15% from royalties as a hosting fee, so that I would no longer have to worry about rent until after the end of my career, lol). I remembered my old idea and I named the new label “Qwerty Quartet”.

And, strange coincidence, suddenly the chairs on the café terrace were painted orange. The ad with Lorin appears as well. I would dare to speculate that people might have thought that I “got inspired” from what, in the end, is nothing else than a widely spread term in the world of IT and gaming enthusiasts. The readers can draw their own conclusions. Anyway, we are dealing with another vicious circle which demonstrates that the small network of businessmen in the city carries a “discussion”, in certain “select” circles, which involves even the activity of my Facebook contacts. Which, of course, must have noticed very promptly, because I sent them an invite to like the page.

Around 2012 I was sitting in the Euphoria pub in Cluj Napoca having a small coffee and from what I remember I was with a female friend from that time – Roxana C. I suddenly heard the song of the Eurovision winner from that time: Loreen, with “Euphoria”. I startled, and I think I quickly went to the laptop at home or maybe I had it with me, anyway I saw who sings it. I liked the song, it was full of energy, drive, the voice extremely strong, beautiful, vigorous. I told many that I am impressed. It was the first winning Eurovision song that I liked. I do not follow the show ever, I always considered it to be “played” and extremely politicized. Of course, a fleeting thought took me to Lorin I but not only. I had also intersected with some Lorins, in total 3 in number in the ’90s. But I told myself it was maybe too much. I let the thought pass, maybe it was just an “impression”.

Around that same period YouTube was “pushing” under my nose the video of the song “Silenced by the night”, of the British band Keane (or Chin, as some would joke in Romania). As the moving images show us, the couple traveling by car seems to be formed of 2 human typologies, quite cliché at that time: the Cuban flag would make an allusion to their (in)formal adhesion to the culture of the area, Che Guevarra, cigars, smoking, etc. (it seemed like a trend in Romania some 20+ years ago). Suddenly, I remember the wife of Lorin I., from what I remember named Alina, whom I met in the few spontaneous incursions in “Cuba”, the place founded by the two.

Certainly the physiognomy of the girl has something, at least at the level of a “reductionist visual cliché” both from that of the hair stylist, and from that of the pianist from Faithless – Sister Bliss and probably many other girls who adhered to the aesthetics of the time.

I look at the visual symbols: the sneakers take me to the Romanian expression “to give the shoes” (to dump someone). The fact that the two celebrate throughout the story and that they find themselves in front of the church (seemingly protestant) in the end is again an indication (maybe Slash also played a solo there, at some time). Practically, in my opinion, the director made a short recapitulation of some possible “cases” in which those “quoted” as physiognomies or typologies in the video would have found themselves, with or without their will. Anyway, both are “cut” quite short, lol. I suddenly remembered Tünde L., the woman of Hungarian origin with whom I had met, apparently randomly, on a dating site, somewhere at the end of the 2000s and with whom I met for a few weeks. But about this “case” which would have been “exploited” later – that of hairdressers, haircuts, combined with the complex one of “Alinas”, soothing, dentists, Hungarians, “ungureni”, I will note in another entry, in more detail. Last but not least I think of “night” in the title of the song as night, darkness, maybe “the night of the mind”, of a “knight” without “k” (keys), etc.

Now that some of us got used to the idea that there was an inflation of audio-visual content in the ’90s, via MTV, which “was addressed to us” during our “residency” during the studies at the now famous Gheorghe Șincai College Baia Mare, let us remember, dear readers, the zero point of the “case” of fights, more or less visible, physical or virtual, with the named Lorin I. And, of course, with his family, of the high society or of the invisible network of drug consumers through which they surely still move today.

About the way in which Fekete Z. (“black”, translated in Romanian) functioned as a “case” in itself, polarizing the interest of the Hungarian community in Romania and then in Hungary and further, I will also detail in another post. Certainly even from that time this community would have known to decode and communicate more easily the audio-visual content and the information about those they were targeting. The news circulated more or less visibly not only through our mining town but also through Bucharest and then Cluj Napoca. The fact that MTV closed a few months ago may indicate that the management of the famous media channel would have found out something from the complicated story.

About Lorin I. many things are known in the city. He had been expelled for the fight with the sports teacher Butoi, provoked by what was at that time the tough guy of the city in the name of chivalry: it seemed that the teacher was “making moves” a bit on high school girls. Anyway, the adolescent with many problems certainly due to the family environment and deficient education had a lot to… prove. To the city, to the youth and to himself.

I meditated for a while on the famous violent outbursts of the “guy”, told with admiration on the school hallways by boys, with concern by girls. He was beating with stubbornness his girlfriend from that time, Carmen T. (with whom I was to have a small temporary relationship later), he was beating his friends, etc. From the stories of the town it is known that his father had separated from his mother because of matters related to love. I immediately realized, being passionate about psychology since young, that the boy had become violent to express his simmering anger, probably due on one side to the conflicts in the family, on the other side to the financial situation which probably isolated him in another bubble. Of the entourage deficient in many aspects.

As this family “cluster” owns, from what I know, considerable wealth – I was amused when I saw long ago the “house with columns” near the park, a mix of architectural delicacies of neoclassical inspiration with oversizing worthy of a true American mansion placed at the edge of cotton plantations. Once again I confirmed to myself that the aesthetic choices taken up to the “transposition” into physical plane of the disharmony from the environment in which the client lives demonstrate how corrupt the Romanian social, economic or cultural system is and in this “case” the local one. I also wondered who the architect was and how he justified his compromise.

Analyzing then the Center complex (former Agrofruct) where, from what I knew, the business of the I. family used to function, it seems to be a constant and solid source of income. Unfortunately, as I do not stick my nose into other people’s businesses, I only know from what is told to me spontaneously “what is happening in the town”.

I now speculate only what I observed more than 20 years ago: a “rich kid”, with an extremely dubious entourage: the classic typologies: drug consumers, dealers, wannabe musicians, other high society of the same quality. And yet, still, important people, financially powerful, whose word has, of course, great weight in a certain area of the society in the town.

The entourage of these “golden children” extends radially on the “case” of “drug consumption” and of their atypical “lifestyle”, with all the adrenaline, paranoia, psychopathy sometimes and then the “infusion of image capital” offered by countless mass-media products dedicated to them. Of course, any western musician who respects himself also smokes a joint, relaxes with a mushroom, also pours a “tab” under the tongue and so on. Their subculture, with all the pro–South American “propaganda”, the image of Che Guevarra proudly worn on T-shirts would have connected through invisible “fibers” all over the world.

It is easy to intuit how, in two moves, a famous artist from South America would have found a “look-alike” right near the small mining town from the now famous Ro-Mania.

Of course, I was never interested in such networks or entourages, with their atypical hierarchies, fixed at one end in the house of the “rich kids”, at another in that of the providers (of anything), with smaller or bigger actors circulating on invisible wires, connecting through the “underground” to which they assimilate themselves “like no others”.

The more influential they are, the wider the network, the more complex the corruption that infiltrates gradually into police, people of culture, teachers, truck drivers, supermarket sellers, nurses or elite athletes and circulates back among their favorite artists who, of course, need information “like air” or a joint sometimes, giving in exchange a free ticket or a “Cuba Libre” cocktail.

(to be continued)