PAUL SELING

Varianta în limba română

De cântăreața AMI mi-a plăcut dintotdeauna, e extrem de frumoasă, are un corp fabulos – mă tot gândeam cum și-l întreține, intuind că e vorba de multă experiență și perseverență. E și normal, imaginea e “your money-maker” în entertainment. Acum vreo 2 ani eram cu Paula, soră-mea, la repetiții înainte de un concert cu mai mulți invitați, în sala băimăreană Sala Lascăr Pană. Atunci am văzut că e minionă și m-am mai mirat de modul în care TV-ul nu ne arată întotdeauna care e scara adevărată a lucrurilor. Oricum, mă gândesc la AMI ca la o mică bijuterie, frumos proporționată și elegantă în tot. Vocea ei e cu adevărat specială, diferită de a majorității micilor aspirante care poate nu au un timbru atât de atipic.

Despre Ami știu că a cântat la începutul carierei cu Paula, ca backing-vocal, apoi s-a lansat mai departe în cariera ei solo. Am auzit acum ultimii ani piesa „Deja Vu”, produsă împreună cu Grasu XXL și m-am amuzat de ecoul mental pe care, bineînțeles, îl va fi lăsat în mințile multora care cunosc replica colocvială la „Te cunosc de undeva?” (răspuns: „da, de la o Poștă!”). Bineînțeles, cum artiștii sunt pudici și puri, nimeni nu se va fi gândit la acest ecou mental care uneori poate funcționa ca un „cookie” instalat în mințile tuturor ascultătorilor.

De fapt, pe acest ecou-răspuns se bazează multe tipuri de manipulare prin produse mass-media. Ele se construiesc cu atenție la fiecare detaliu, la fiecare joc de cuvinte, demonstrând abilitatea textierului și gustul artiștilor care apoi susțin mai departe construcția.

Este amuzant cum funcționează „cookie-ul” sau „ecoul”. Dacă deja cunoști bancul sau jocul de cuvinte din anturaj faci probabil parte dintr-un grup social ce vehiculează asemenea informație. Dacă nu, ești poate un om izolat, poate de-a dreptul autist, un tocilar, poate te crezi de prea bun-simț sau prea „cu nasul pe sus” ca să auzi, să înțelegi sau chiar să vehiculezi asemenea informație. Oricare ar fi rezultatul, artiștii pot oricând să „facă pe niznaiul” și să respingă pe oricine pretinde că a înțeles o obscenitate. La fel, ei pot râde între ei, discuta, atrage fani sau disemina subtextul pe anumite canale alese de ei, de sponsorii lor, de fani până la urmă, ș.a.m.d. Depinde mult care este „speța” în cauză, cui se adresează în principiu produsul mediatic și, bineînțeles, cine trage în final foloasele.

Cum m-am iubit și eu cu amica mea Rada P. acum mai bine de 20 de ani și cum una din prietenele ei apropiate se numește Poșta D., nu a fost departe de mine asocierea. Dar cum n-am urmărit niciodată niciuna din generațiile de muzicieni români postdecembriști, am lăsat acest ecou, generat poate ascultând refrenul într-o „cafenea sau la o terasă cu muzici”, la radioul de pe tejghea. Un al doilea gând, mult mai „slab”, m-a dus la bunicii mei (pseudo)adoptivi din București și în special la „Ami”, domnul în etate care mă îndrăgea mult și căruia îi făcusem o nostimă caricatură. Fost medic radiolog, și el și soția sa Bobo se amuzau la fiecare vizită a mea de desenele pe care le făcusem cadou. Și în special de caricatura lui Ami, portretizat cu nițică burtică, ș.a.m.d.

Ei bine, acum vreo 3 ani făceam acele „infame” remixuri la vreo 10 piese românești care îmi atrăseseră atenția de-a lungul vieții. Era acolo „Loredana Groza feat. Ion Caramitru – Buna seara, iubite”, spre exemplu.

Am fost nițel mirat la „răspunsul” lui Ami, într-o vreme(a), cu piesa „Nostalgia”, ceva extrem de atipic pentru artistă. Față de soundul tern, asemănător cu al tuturor celorlalți români care produc de 30 de ani aceeași piesă practic, reformulată și ajustată nițel, cu joculețe de cuvinte gingașe și vestimentație din ce în ce mai pestriță, „Nostalgia” avea un sound inspirat din retrowave, synthwave. Sound cu care mă jucasem deja încă de prin 2019, când reîncepeam producția muzicală.

M-am uitat imediat la credits, dând add producătorului: Adi C. Într-adevăr, mi-am spus, tipul știe ce face, nu pare că improvizează deloc și e extraordinar de talentat. În video m-a siderat îmbrăcămintea extrem de pestriță a lui Ami, mașina „roșie”, ș.a.m.d.

Am remixat apoi și „Nostalgia” lui Loredana Groza, formulând în sound răspunsul pentru Adi C. (insinuam că orchestralul este nițel prea „tight” și că, practic, putea toată lumea să fie mai relaxată). Pe parte video am folosit alte fragmente dintr-o colecție a echipei ruse CottonBro, de pe Pexels. Găsisem acolo o temă frumoasă: niște tineri adolescenți care se amuzau într-un spațiu dedicat jocurilor electronice. Mă distram copios pentru că găsisem un personaj nițel asemănător cu mine cel din anii ’90–’00 (dar care își purta ochelarii) și care avea în anturaj câteva fete și un alt băiat, probabil bun amic. La final ei joacă popice – parcă o frumoasă posibilă trimitere la „Chillin’” a Modjo. Oricum, și în imagine insinuam, prin vestimentația tinerilor – decentă, lejeră, fără vulgarități – că nu numai la vârsta asta, ci niciodată în viață nu mi-au plăcut tipele care fac exces în a-și arăta prea vizibil corpul. Mai ales când e vorba de un adevărat star, cred dintotdeauna că decența e un „asset” bun pe termen lung.

A venit și răspunsul lui Ami: „Un deceniu de iubire”. Acum Ami se coafase aidoma unei gagici care se dădea pe role în clipul meu anterior. Nu mi-a plăcut însă cum era îmbrăcată Ami. O porțiune din s*ni lăsați nițel la vedere m-au întristat nespus. Acum că se vorbea de „undeva în mijlocul verii”, mi-am adus aminte de piesa „Serile verii”, scrisă prin 2000 împreună cu Paula. Puteai găsi, bineînțeles, „mijlocul” piesei, al verii ca anotimp, al unei verișoare, lol. Nu mi-am mai bătut capul, sincer să fiu. M-am bucurat și de intro, cu fonturile frumos alese, scrisul cursiv, animat.

Iată că se poate, mi-am spus! Uite că mica mea intervenție va fi generat, măcar pentru o vreme(a), o reacție. Dar, față de „Nostalgia”, care a avut un mare succes, „Un deceniu de iubire” m-a întristat. Țineam cu Ami pur și simplu pentru că e frumoasă foc și la fel de talentată. Speram totuși ca de la Ami să se inspire și alți muzicieni români și să schimbe odată și odată „placa” repetitivă a eternei tanguiri semi-manelistice pe care o tot trimit „prin aer”, cu insistență și perseverență, spirit speculativ dar cu lipsă de imaginație și până la urmă de gust la toate nivelurile. Paula mi-a spus, așa, aleator, într-o conversație, că Ami i s-a destăinuit: publicului român nu-i place soundul synthwave, deci va renunța la această posibilă schimbare de stil.

„Ei, ei, am gândit eu… voi i-ați educat așa, voi le-ați infiltrat zeci de ani mințile cu muzică de proastă calitate, rețele de corupție din studiouri în radiouri, din televiziuni la organizatori de spectacole, iar acum nu mulți mai sunt capabili să înțeleagă schimbarea, d-apoi să mai și simtă dorința pentru asta.” Dar, cum n-aveam cu cine să discut așa ceva, mi-am spus că „la dracu, măcar am încercat”. Susțin și azi că seria mea de remixuri a fost o frumoasă demonstrație că s-ar fi putut face o altă muzică, încă din anii ’00 și că întreaga dezvoltare a conștiinței colective a românilor putea avea o altă traiectorie. Cum probabil se va fi interpretat ca afront totul – totuși sper că nu de toți – am scos până la urmă remixurile, ca să nu le am drept „pricină”. Deși, sincer să fiu, totul a fost făcut cu bune intenții.

Apoi am văzut noua piesă: „Urăsc să te iubesc”. Ei bine, aici am fost uimit. Provocarea fusese iarăși primită și răspunsul dat: o structură atipică, dar parcă ceva în subtext suna nițel creepy. Într-adevăr, Ami era elegant îmbrăcată, retro. Am înțeles brusc și aluzia la filmarea cu camera video – și asta m-a trimis cu gândul la o veche înregistrare a unui moment erotic dintre mine și o fostă iubită, acum mai bine de 20 de ani (poate că a fost doar o legătură mentală involuntară sau poate, cine știe…).

Acum regăseam niște personaje interesante: baterista m-a dus cu gândul la Iulia K., pe care o cunoscusem episodic acasă la Camelia F. și Radu Iaszbereny, pe vremea când eram cu Sonia S. la povești.

La clape mi s-a părut că e o sosie a lui Marian M., cunoscut recent tot prin cercurile acestea strâmte din Baia Mare. Un posibil Ovidiu B., pe care l-am cunoscut doar telefonic – mă sunase random, tot băimărean și baterist talentat. Hmmm, mi-am spus eu, trebuie să le spun tuturor de stranii coincidențe. Le-am trimis în mesageria Facebook linkul la clip, spunându-mi că „mi se pare că”… Nu am primit confirmări sau răspunsuri decât negative. Am stat nițel pe gânduri și m-am pus la un răspuns final.

A urmat un EP de 3 piese, sub pseudonimul „Phantomaas”, denumit „Introspection”. Am postat în feed și pe toate canalele de distribuție muzicale. Probabil că se va asculta, poate nu, eu mi-am spus opinia finală: „întregul stabiliment muzical românesc” ajunsese să „strice ritmul universului” (titlul ultimei piese) și că trăim într-o bulă mediatică creată de aceștia, care disturbă în final energia întregului mapamond.

Cine vrea să analizeze mai în detaliu piesele le găsește cu ușurință pe Spotify, Bandcamp, ș.a.m.d.

M-a întristat următoarea piesă a lui Ami „AMI x Nostalgia Retro – Disco – Future – Dimineți (Official Anthem)”, mai ales că deja tata era bolnav de cancer și aveam alte griji.

---

English version

I have always liked the singer AMI, she is extremely beautiful, she has a fabulous body – I kept wondering how she maintains it, intuiting that it is about a lot of experience and perseverance. It is also normal, the image is “your money-maker” in entertainment. About 2 years ago I was with Paula, my sister, at rehearsals before a concert with several guests, in the Baia Mare hall Lascăr Pană. Then I saw that she is petite and I was again surprised by the way TV does not always show us what the real scale of things is. Anyway, I think of AMI as a small jewel, beautifully proportioned and elegant in everything. Her voice is truly special, different from that of the majority of small aspirants who maybe do not have such an atypical timbre.

About Ami I know that she sang at the beginning of her career with Paula, as a backing vocal, then she launched further into her solo career. I heard in recent years the song “Deja Vu”, produced together with Grasu XXL and I was amused by the mental echo that, of course, it will have left in the minds of many who know the colloquial reply to “Do I know you from somewhere?” (answer: “yes, from the Post Office!”). Of course, since artists are modest and pure, nobody will have thought of this mental echo which sometimes can function as a “cookie” installed in the minds of all listeners.

In fact, on this echo-response many types of manipulation through mass media products are based. They are built with attention to every detail, to every play on words, demonstrating the ability of the lyricist and the taste of the artists who then further sustain the construction.

It is amusing how the “cookie” or the “echo” works. If you already know the joke or the play on words from the entourage you probably are part of a social group that circulates such information. If not, you are maybe an isolated person, maybe outright autistic, a nerd, maybe you think yourself too decent or too “with your nose up” to hear, to understand or even to circulate such information. Whatever the result, artists can at any time “play dumb” and reject anyone who claims that they understood an obscenity. Likewise, they can laugh among themselves, discuss, attract fans or disseminate the subtext on certain channels chosen by them, by their sponsors, by fans after all, etc. It depends a lot what the “case” in question is, to whom the media product is addressed in principle and, of course, who in the end draws the benefits.

Since I also was in a relationship with my friend Rada P. more than 20 years ago, and since one of her close friends is called Poșta D., the association was not far from me. But since I never followed any of the generations of Romanian post-December musicians, I left this echo, generated maybe by listening to the chorus in a “café or at a terrace with music”, on the radio on the counter. A second thought, much more “weak”, took me to my (pseudo) adoptive grandparents in Bucharest and especially to “Ami”, the elderly gentleman who liked me a lot and to whom I had made a funny caricature. Former radiologist doctor, both he and his wife Bobo were amused at each visit of mine by the drawings that I had given as gifts. And especially by the caricature of Ami, portrayed with a little belly, etc.

Well, about 3 years ago I was making those “infamous” remixes to about 10 Romanian songs that had caught my attention throughout life. There was there “Loredana Groza feat. Ion Caramitru – Good evening, my love”, for example.

I was a little surprised at the “response” of Ami, at one time, with the song “Nostalgia”, something extremely atypical for the artist. Compared to the dull sound, similar to that of all the other Romanians who for 30 years produce practically the same song, reformulated and slightly adjusted, with delicate word games and more and more colorful clothing, “Nostalgia” had a sound inspired from retrowave, synthwave. A sound with which I had already played since 2019 when I was restarting music production.

I immediately looked at the credits, adding the producer: Adi C. Indeed, I told myself, the guy knows what he is doing, he does not seem to improvise at all and he is extraordinarily talented. In the video I was stunned by the extremely colorful clothing of Ami, the “red” car, etc.

I then remixed also “Nostalgia” of Loredana Groza, formulating in sound the response for Adi C. (I was insinuating that the orchestral is a bit too “tight” and that, practically, everyone could be more relaxed). On the video side I used other fragments from a collection of the Russian team CottonBro, from Pexels. I had found there a beautiful theme: some young teenagers who were having fun in a space dedicated to electronic games. I was greatly amused because I had found a character a bit similar to me from the ’90s–’00s (but who wore his glasses) and who had in the entourage a few girls and another boy, probably a good friend. At the end they play bowling – like a beautiful possible reference to “Chillin’” by Modjo. Anyway, also in the image I was insinuating, through the clothing of the young people – decent, relaxed, without vulgarities – that not only at this age but never in life I liked girls who excessively show their body. Especially when it is about a true star, I have always believed that decency is a good “asset” in the long term.

The response of Ami came: “A decade of love”. Now Ami had styled herself exactly like a girl who was skating in my previous clip. I did not like however how Ami was dressed. A portion of breasts slightly left in view saddened me greatly. Now that it was spoken about “somewhere in the middle of summer” I remembered the song “Summer evenings”, written around 2000 together with Paula. You could of course find the “middle” of the song, of summer as a season, of a cousin, lol. I did not bother anymore, honestly. I enjoyed also the intro, with the nicely chosen fonts, the cursive writing, animated.

So it is possible, I told myself! Look, my small intervention will have generated, at least for a while, a reaction. But compared to “Nostalgia”, which had a great success, “A decade of love” saddened me. I was rooting for Ami simply because she is extremely beautiful and just as talented. I was hoping however that other Romanian musicians would also be inspired by Ami and to change once and for all the repetitive “record” of the eternal semi-manelistic lament which they keep sending “through the air”, with insistence and perseverance, speculative spirit but with lack of imagination and ultimately of taste at all levels. Paula told me, randomly, in a conversation, that Ami confessed to her: the Romanian public does not like synthwave sound, therefore she will give up this possible change of style.

“Well, well,” I thought… “you educated them like this, you infiltrated their minds for tens of years with poor quality music, corruption networks from studios into radios, from televisions to concert organizers, and now not many are capable to understand the change, let alone to feel the desire for it.” But since I had nobody to discuss such things with, I told myself that “damn it, at least I tried”. I still support today that my series of remixes was a beautiful demonstration that another music could have been made, even since the 2000s and that the entire development of the collective consciousness of Romanians could have had another trajectory. Since it was probably interpreted as an affront – although I hope not by all – I eventually removed the remixes, so as not to have them as a “cause”. Although, honestly, everything was done with good intentions.

Then I saw the new song: “I hate to love you”. Well, here I was amazed. The challenge had again been received and the response given: an atypical structure but somehow something in the subtext sounded a bit creepy. Indeed Ami was elegantly dressed, retro. I suddenly understood also the reference to the video camera filming – and this sent me thinking to an old recording of an erotic moment between me and a former girlfriend, more than 20 years ago (maybe it was just an involuntary mental connection or maybe, who knows…).

Now I was finding some interesting characters: the drummer made me think of Iulia K., whom I had met episodically at the house of Camelia F. and Radu Iaszbereny, at the time when I was with Sonia S. chatting.

At keyboards it seemed to me that it is a look-alike of Marian M., known recently also through these narrow circles in Baia Mare. A possible Ovidiu B., whom I knew only by phone – he had called me randomly, also from Baia Mare and a talented drummer. Hmmm, I told myself, I must tell them all about the strange coincidences. I sent them on Facebook Messenger the link to the clip, telling myself that “it seems to me that”… I did not receive confirmations or answers except negative ones. I thought a bit and I set myself to a final response.

There followed an EP of 3 tracks, under the pseudonym “Phantomaas”, called “Introspection”. I posted in the feed and on all music distribution channels. It will probably be listened to, maybe not, I told myself my final opinion: “the entire Romanian musical establishment” had come to “spoil the rhythm of the universe” (the title of the last track) and that we live in a media bubble created by them which ultimately disturbs the energy of the entire globe.

Whoever wants to analyze the tracks in more detail can easily find them on Spotify, Bandcamp, etc.

The next song of Ami saddened me: “AMI x Nostalgia Retro – Disco – Future – Dimineți (Official Anthem)”, especially since my father was already sick with cancer and I had other worries.