PAUL SELING

Varianta în limba română

Fiind eu un pasionat observator al firii umane de-a lungul unei vieți bogate în experiențe de o varietate de feluri, am avut de-a face cu mai multe medii sociale, lucrând cu multe tipuri de oameni.

Pe scurt, rezum într-un scurt paragraf o idee pe care o menționam “prietenilor” de-a lungul anilor: intram în producție cu o mentalitate de stânga (aproape extremă), dorindu-mi ca, în afacerea familiei, toată lumea să câștige tot mai mult. Ca dovadă, am tot încercat să îmbunătățim condițiile de muncă și să mărim gradual salariile. În sinea mea îmi puneam problema, deja pe la 26-27 de ani, dacă nu cumva este posibil să creezi o firmă asemănătoare unei “comune”, așa cum unii idealiști încearcă să facă, măcar la nivel experimental. Există deja firme conduse “în grup”, în străinătate cel puțin, dar observam că ele sunt în mare parte formate din oameni cu educație academică. Acolo deciziile luate la comun sunt probabil mai bine gândite și analizate decât într-un mediu cu educație mai precară, în care uneori orgoliile primează, deciziile sunt luate în pripă, aleator, fără studiu sau informare suficientă.

Bineînțeles, în situația noastră particulară am lăsat repede gândul la o parte. Când ai atâția ochi și atâția bucătari la o oală este imposibil ca orice intenție constructivă, democratică, să nu fie deturnată prin abile manipulări sau jocuri de imagine, politice, în ceva “malefic”. Măcar așa am învățat cât de complicată e, în unele situații atipice, chiar extreme, viața unui manager.

Tot din păcate am plecat cu o amară experiență de viață din firmă și m-am hotărât ca pe viitor să fiu mai atent când încerc să fiu generos. Nu pot să-mi scot din mentalitate tentația ca, atunci când pot să câștig bani, să ofer și colaboratorilor mei o parte, mai mult sau mai puțin consistentă, mai mult sau mai puțin vizibilă.

Există un neasemuit de atipic moment petrecut acum vreo 20 de ani în care am renovat un apartament cu 2 camere pe care urma să-l dau spre închiriere. Am căutat în ziar câteva oferte, “scanând” cu atenție 2-3 echipe. Între oferte deplasate, personaje puțin credibile, m-am hotărât să muncesc cu un domn înalt, slab, genul acela de cinic care avea însă experiență și istoric. Spunea că lucrase în Italia și că făcea deseori proiecte și acolo, în țară.

Eram deja învățat cu faptul că trebuie să negociez prețul pentru ca “omul” din fața mea să nu interpreteze că, pe parcurs, are posibilitatea de a mări prețul, invoca cheltuieli suplimentare, ore de muncă în plus sau mici detalii care îi scăpaseră la prima evaluare. Avusesem deja asemenea experiențe când nu negociasem sau acceptasem prea lax o a doua sau a treia variantă de preț.

Oamenii au lucrat bine dar, cum este binecunoscută atitudinea unor oameni simpli față de cei “cu bani” – o formă de cinism și revoltă tăcută – am simțit o oarecare formă de frustrare. Am plătit în tranșe, deși mi se cerea uneori plata în avans. Cumpăram materialele eu însumi și după ce verificam calitatea lucrării plăteam corect, cum mi s-a cerut și negociasem.

Eram deja obișnuit cu întârzierile în finalizarea unui proiect. Apar tot timpul chestii neprevăzute, omul mai are de săpat grădina sau e zi de sărbătoare etc., așa că știam cum să pun problema. Fixez întotdeauna un termen limită mult mai apropiat de prezent decât am de fapt nevoie. Oamenii lucrează în ritm mai alert, mai susținut și eventualele întârzieri cad întotdeauna în zona de “buffer” dintre predarea “teoretică” și cea de care am de fapt nevoie.
În acest fel, toată lumea ar trebui să iasă mulțumită din proiect: oamenii își folosesc timpul în cel mai consistent mod, eu îi plătesc la timp și corect și, nu-i așa, ambele părți înțeleg că o înțelegere se respectă nu numai la nivel financiar ci și la unul mai…”înalt”: acela de a da un exemplu și altora și de corectitudine dar și de standarde mai înalte când e vorba de a-ți respecta atât clientul, cât și angajatorul.

Bineînțeles, această “speță” va fi fost cumva…exploatată în vreun anume fel. Eu am folosit într-o discuție cu un prieten termenul de a “înșuruba” omul, dar… termenul a fost cumva poate prea plastic. Este vorba pur și simplu de a crea o tensiune în relația angajator-muncitor, dar una atent calibrată, în așa fel încât să nu creeze stres, să-l facă pe om să muncească consecvent, susținut, alert. Așa, nici una din părți nu își pierde inutil timpul, resurse, bani și, ca efect secundar, nu se pierd nici resurse.

Acum, că “oamenii” cu care am lucrat vor fi fost “intersectați” sau “interpelați” după colaborare, începe să fie credibil. Dacă detaliile colaborării au fost prost înțelese, deturnate cu bună știință, este deja irelevant.

În telefonul meu “omul” este trecut ca “Sicilianul” – pentru că făcea atunci, acum 20 de ani, naveta între Italia și România. Cum doream să mai lucrez cu el, era experimentat, atent, și cum nu-l “strânsesem cu ușa” sau îl exploatasem – plătisem conform înțelegerii și de fapt n-am stresat pe nimeni – e evident că nu puteam fi atât de ipocrit să-l înșel și apoi să-l chem înapoi.

Dar, acum văzând grandoarea acestor încrengături de “spețe” care gravitează în jurul capului nostru asemeni unei “coroane de spini” sau alte imagini metaforice delicioase (lol) mă întreb ce se va fi întâmplat cu alți colaboratori din trecut.

Observăm aici, dragi cetitori, o anumită opoziție: un om puțin cinic, obosit de atâția ani de muncă între România și străinătate, fără repere aparente și probabil prea cinic pentru a-și dezvolta o afacere și poate deja fără ambiția sau speranța de a evolua înspre o condiție socială sau financiară mai bună.

De cealaltă parte, un exploatator veros, lubric, neasemuit de lacom, neînțelegător al celor lumești, ale fiziologiei umane, ale modului în care uneori condiția socială, moștenirea genetică și educația – uneori precară sau, de ce nu, lipsa de acces la aceasta – ne face incapabili să îi înțelegem pe ceilalți. Oricum, cu siguranță că eu nu cad în cea de-a doua categorie.

Evident, cu o doză suficientă de manipulare și informație falsă, aș intui că mai degrabă prima categorie este mai…”manevrabilă”. “Speța” este însă delicioasă pentru atipicul său și în special pentru bizara opoziție dintre 2 tipuri somatice diferite: un ectomorf (“sicilianul”) și un mezomorf, fost ectomorf la rândul său.

Într-adevăr este extrem de greu să te disociezi de asemenea episoade sporadice din viață și să le analizezi “post-factum” la atât de multă distanță în timp/spațiu față de momentul la care s-au întâmplat. E necesar să îți aduci aminte de detalii microscopice uneori: un clipit din ochi “a neînțelegere”, o strângere din dinți atipică, un gest de frustrare reținut. Apoi trebuie să reevaluezi greutatea, înălțimea personajelor – atunci și acum, modul în care se îmbrăcau, cât de “calitativ” au lucrat, cum au luat banii din mâna ta ca “veros exploatator”.

Apoi trebuie să evaluezi “în lipsă” care ar fi putut fi parcursul de-a lungul a 20 de ani al acestor persoane cu care ți-ai petrecut poate 2 până la 3 săptămâni, cine va fi intervenit, căror riscuri se vor fi putut expune, din partea cui care, la rândul său va fi făcut parte din alte rețele, ș.a.m.d.

În ceea ce îl privește pe “Sicilian”, cred și sper că “este safe”. Până la urmă, nu-i așa, nu poți nici să-i urmărești, nici să le funcționezi ca “gardă de corp”, nici să îi angajezi pe termen nelimitat, chiar dacă lucrează bine. Poate că încă nu ți-ai dat seama dacă vrei să-ți faci o firmă de finisaje interioare sau poate că vrei să lucrezi chiar tu în final ca liber-profesionist.

Dar, cum toate aceste detalii, gânduri intime și discuții cu nenumărați prieteni se vor fi “scurs” deja de ani și ani în “mediu” fără știința noastră, se pare că “construcția continuă, constricția… continuă”. Acum că mă uit din nou la bec în timp ce redactez aceste rânduri, îmi reamintesc totuși că încă sunt nesigur până și când schimb un bec. Având atâția ani petrecuți în fața computerelor, îmi asum faptul că munca în activități fizice aduce cu sine o formă de tactilitate și naturalețe în mișcări pe care doar “făcând” le înțelegi. Cum eu nu uit totuși acei (mulți) ani de munci agricole, poate mai am o formă de memorie latentă a ce înseamnă de fapt să fii activ.

Dar, cum uneori curentul se ia pe neașteptate, și cum vecinii și cu mine suntem nevoiți să stăm un pic pe întuneric, ocupația mea veche de a aștepta, uitându-mă la bec și meditând asemeni unui mic călugăr budist de buzunar mă face să mă amuz. Atât doar că este recomandat să medităm privind natura, o frunză, o piatră, susurul unui curs de apă. Acolo, și doar acolo putem înțelege, privind micro detaliile, comparându-le cu mediul, într-o liniște aproximativă a minții (care trebuie totuși calmată măcar parțial) că suntem una cu natura, cu Universul.

_____________________________________________________________________________________

English version

Being I a passionate observer of human nature throughout a life rich in experiences of various kinds, I have dealt with multiple social environments, working with many types of people.

In short, I summarize in a short paragraph an idea which I was mentioning to “friends” over the years: I was entering production with a left-wing mentality (almost extreme), wishing that, in the family business, everyone should earn more and more. As proof, I kept trying to improve working conditions and to gradually increase salaries. Inside myself I was asking the question, already around 26–27 years old, whether it is not somehow possible to create a company similar to a “commune”, as some idealists try to do, at least at experimental level…

…There already exist companies run “in group”, abroad at least, but I was observing that they are mostly formed of people with academic education. There, the decisions taken in common are probably better thought and analyzed than in an environment with more precarious education, in which sometimes egos prevail, decisions are taken hastily, randomly, without sufficient study or information.

Of course, in our particular situation I quickly put aside the thought. When you have so many eyes and so many cooks at one pot it is impossible that any constructive, democratic intention should not be diverted through skillful manipulations or image games, political, into something “malefic”. At least this is how I learned how complicated is, in some atypical situations, even extreme, the life of a manager.

Also unfortunately I left with a bitter life experience from the company and I decided that in the future to be more careful when I try to be generous. I cannot remove from my mentality the temptation that, when I can earn money, to offer also my collaborators a part, more or less consistent, more or less visible.

There exists an unusually atypical moment that took place about 20 years ago in which I renovated a 2-room apartment which I was to give for rent. I searched in the newspaper several offers, “scanning” carefully 2–3 teams. Between misplaced offers, little credible characters, I decided to work with a tall, thin gentleman, that type of cynic who however had experience and history. He was saying that he had worked in Italy and that he often did projects there as well, in the country.

I was already used to the fact that I must negotiate the price so that the “man” in front of me should not interpret that, along the way, he has the possibility to increase the price, invoke additional expenses, extra working hours or small details which had escaped him at the first evaluation. I had already had such experiences when I had not negotiated or I had accepted too loosely a second or third price variant.

The people worked well but, as it is well-known the attitude of some simple people towards those “with money” – a form of cynicism and silent revolt – I felt a certain form of frustration. I paid in installments, although sometimes advance payment was requested. I was buying the materials myself and after I was checking the quality of the work I was paying correctly, as was requested and negotiated.

I was already used to delays in finishing a project. Unforeseen things appear all the time, the man still has to dig the garden or it is a holiday day, etc., so I knew how to put the problem. I always set a deadline much closer to the present than I actually need. The people work in a more alert, more sustained rhythm and the eventual delays always fall into the “buffer” zone between the “theoretical” delivery and the one I actually need.

In this way, everyone should come out satisfied from the project: the people use their time in the most consistent way, I pay them on time and correctly and, is it not so, both parties understand that an agreement is respected not only at financial level but also at a more “high” one: that of giving an example to others and of correctness but also of higher standards when it comes to respecting both your client and your employer.

Of course, this “case” would have been somehow… exploited in some way. I used in a discussion with a friend the term of “to screw in” the man, but… the term was somehow maybe too plastic. It is simply about creating a tension in the employer–worker relationship, but a carefully calibrated one, in such a way that it does not create stress, to make the man work consistently, sustained, alert. Thus, none of the parties loses uselessly time, resources, money and, as a secondary effect, resources are not lost either.

Now, that the “people” with whom I worked would have been “intersected” or “interpelled” after the collaboration, begins to be credible. If the details of the collaboration were poorly understood, diverted knowingly, it is already irrelevant.

In my phone the “man” is saved as “The Sicilian” – because he was, at that time, 20 years ago, commuting between Italy and Romania. Since I wanted to work again with him, he was experienced, attentive, and since I had not “pressed him to the wall” or exploited him – I had paid according to the agreement and in fact I did not stress anyone – it is obvious that I could not be so hypocritical as to cheat him and then call him back.

But now, seeing the grandeur of these entanglements of “cases” which gravitate around our head like a “crown of thorns” or other delicious metaphorical images (lol), I wonder what might have happened with other collaborators from the past.

We observe here, dear readers, a certain opposition: a somewhat cynical man, tired after so many years of work between Romania and abroad, without apparent landmarks and probably too cynical to develop a business and maybe already without the ambition or hope to evolve towards a better social or financial condition.

On the other side, a greedy exploiter, lubric, unmatchedly greedy, misunderstanding of worldly things, of human physiology, of the way in which sometimes social condition, genetic inheritance and education – sometimes precarious or, why not, lack of access to it – makes us incapable of understanding others. Anyway, certainly I do not fall into the second category.

Obviously, with a sufficient dose of manipulation and false information, I would intuit that rather the first category is more… “maneuverable”. The “case” is however delicious through its atypical nature and especially through the bizarre opposition between 2 different somatic types: an ectomorph (“the Sicilian”) and a mesomorph, former ectomorph himself.

Indeed, it is extremely difficult to dissociate yourself from such sporadic episodes in life and to analyze them “post-factum” at such a great distance in time/space from the moment when they happened. It is necessary to remember microscopic details sometimes: a blink of the eye “of misunderstanding”, an atypical clenching of teeth, a restrained gesture of frustration. Then you must reevaluate the weight, the height of the characters – then and now, the way they dressed, how “qualitatively” they worked, how they took the money from your hand as a “greedy exploiter”.

Then you must evaluate “in absence” what could have been the course over 20 years of these persons with whom you spent maybe 2 to 3 weeks, who might have intervened, to what risks they could have been exposed, from whose side who, in his turn, would have been part of other networks, etc.

Regarding “the Sicilian”, I believe and hope that “he is safe”. After all, is it not so, you cannot neither follow them, nor function as their “bodyguard”, nor employ them indefinitely, even if they work well. Maybe you have not yet realized whether you want to make an interior finishing company or maybe you want to work yourself in the end as a freelancer.

But, since all these details, intimate thoughts and discussions with countless friends have already “leaked” for years and years into the “environment” without our knowledge, it seems that “the construction continues, the constriction… continues”. Now as I look again at the light bulb while writing these lines, I still remind myself that I am still unsure even when I change a bulb. Having so many years spent in front of computers, I assume that work in physical activities brings with it a form of tactility and naturalness in movements which you understand only by “doing”. Since I do not forget however those (many) years of agricultural work, maybe I still have a form of latent memory of what it actually means to be active.

But, since sometimes the electricity goes out unexpectedly, and since the neighbors and I are forced to sit a bit in the dark, my old occupation of waiting, looking at the light bulb and meditating like a small pocket Buddhist monk makes me amused. Only that it is recommended to meditate looking at nature, a leaf, a stone, the murmur of a stream of water. There, and only there, we can understand, by looking at micro details, comparing them with the environment, in an approximate quietness of the mind (which must however be calmed at least partially) that we are one with nature, with the Universe.