PAUL SELING

Varianta în limba română

Ascultând eu, de-a lungul anilor nenumărați concetățeni, tovarăși și prieteni perorând despre teorii ale conspirațiilor m-am adâncit nițel în gânduri. Mi se păreau prea evidente, prea repetitive și mai ales, auzite din gura unor oameni care păreau nițel atipici (le-aș spune că erau toți aproape în zone “borderline”) nu prea le dădeam credibilitate.

Mi-am amintit că, în timpul facultății, se șușotea pe coridoare, printre colegi, cum că unii din arhitecți ar fi putut fi francmasoni. M-am siderat nițel, aflând, spre exemplu, că d-na profesoară Hana Derrer ar fi făcut parte din această obscură organizație. La o scurtă întrevedere cu dânsa, m-am uitat nițel oblic (la un unghi nu mai mare de 3 grade față de orizontală) scrutând-o din cap până în picioare. Eram, spre exemplu, mirat de modul în care se îmbrăca: nu o rețin decât în negru, destul de stylish dar fără a împrumuta nici un element din cultura pop a vremii, din mainstream. Oricum, nu am studiat prea mult problema; poate colegii mințeau, speculau doar sau, de ce nu…“băgau strâmbe”.

Ca mic detaliu, nu am apreciat când d-na arhitect a ridicat tonul excesiv de mult la mine, dintr-un motiv care părea ales nu în spontaneitatea interacțiunii punctuale dintre profesor și student, ci din… alte posibile motive (nevizibile). Nu m-am simțit niciodată vinovat față de dânsa, nu făcusem nimic impropriu. În general, eu fiind un “copil bun” am fost întotdeauna șocat când cei mai în vârstă țipau la mine fără motiv. Cum nu sunt genul care să “fac săpături” după informație, nu mi-am permis să interoghez “mediul” ca să găsesc eventuale “pricini”. Problema mi s-a salvat instant în memorie, pentru studiu ulterior.

Oricum, cuvântul “francmason” era pentru mine, cel de 20 de ani, interesant. În spatele lui se ascundea un mare mister. Ce făceau ei acolo, în penumbra sălilor lor de întâlnire? Plănuiau ei oare soarta lumii întregi? Erau oare și provincialii mei profesori (în raport cu rețeaua globală de arhitecți zic) parte dintr-o structură mai mare, internațională, care schimba informație în timp real? Poate își transmiteau aceste informații pe ascuns, prin studenți, prin programele de schimburi, burse, samd. Atâta doar că nu prea vedeam studenți străini venind la noi.

(Paranteză: în 2 decembrie 2002, Robbie Williams lansa piesa “Feel”, în videoclipul căreia o săruta pe Daryl Hannah. El, îmbrăcat ca un cowboy singuratic, retras în sălbăticie, făcea baie cu naturalețea unui copil al naturii, trăind o viață mundană dar autentică în munții Americii de Nord. Dar, dar! …el având steagul englez cusut pe spatele jachetei și creasta de punker, și-a permis cu nesimțirea unui adevărat abuzator din spațiul mediatic, să sărute exact actrița la care visam la acea vreme. (Nu neapărat în persoană, ci ca tipologie…dar…mai știi? Îmi spuneam eu într-un ascuns ungher al minții). Și cu o nepăsare nepotrivită, ea a nu numai că s-a lăsat folosită, ci a și participat activ la sărut. După ce primul șoc a trecut, m-am gândit că sigur a fost doar un rol, un script, că Hannah își luase doar comisionul. Dar spre finalul analizei… (mi-am reprimat următorul gând, pe care de-acum orice cetitor îl poate intui).

De Daryl Hannah îmi plăcea de o vreme. O văzusem în Crazy People ca pe o serafică prezență feminină, o muză care îl inspira pe advertiserul intrat în instituția psihiatrică și pe care acesta o salvează. ChatGPT spune așa:

Crazy People (1990) – sinopsis scurt
Filmul Crazy People urmărește povestea unui copywriter de succes din publicitate care, copleșit de falsitatea industriei în care lucrează, suferă o cădere nervoasă și ajunge internat într-un spital psihiatric. Acolo, într-un mediu aparent haotic, descoperă o formă neașteptată de sinceritate și autenticitate în rândul pacienților.
Printre aceștia se află și personajul interpretat de Daryl Hannah, o femeie fragilă și enigmatică, cu care dezvoltă o legătură specială. Împreună, pacienții ajung să creeze reclame complet oneste, sfidând convențiile industriei și expunând adevărul într-un mod direct și uneori absurd.
Filmul este o combinație de comedie și satiră, care pune sub semnul întrebării granița dintre „normalitate” și „nebunie”, sugerând că, uneori, cei considerați dezechilibrați sunt mai aproape de adevăr decât restul lumii.

Revenind la Robbie W., îl știam deja de la MTV, de la mijlocul anilor ’90, prin trupa Take That. Probabil singura piesă care mi-a plăcut cu adevărat era “Pray”, în care băieții (oamenii) erau prezentați la malul mării. Mi-au plăcut elementele naturale “raw” cu care interpreții erau comparați, în antiteză și, în același timp, comparație, demonstrație, samd. Cel mai mult mi-a plăcut “jocul cu oglinda”, pe care l-am interpretat ca pe o metodă abilă de a transmite mesaje subliminale și nu numai. În plus, admiram fizicul bine “lucrat” al fiecăruia, gândindu-mă la programele lor de training și evaluând, bazat pe experiența mea de câțiva ani în sport, tipurile somatice, efortul pe care îl vor fi depus la sală, modul în care vor fi fost evaluați de echipa de casting, de regizor, de “extras”, întrebându-mă cine și cum și în ce scop îi selectase și îi “manageria”. Ani mai târziu am citit pe Wikipedia că fuseseră la începuturi “marketati” pentru cercurile gay.

Eh, mi-am spus atunci, iată o interesantă și abilă manevră. Baietii erau frumoși, urmau poate să impresioneze printr-o reflexie difuză anumite zone ale societății în care s-ar fi găsit lideri de opinie, trend-setteri, oameni cu putere financiară, politică, samd cu înclinații homosexuale. La acel moment m-am gândit la artiști ca la niște posibile “marionete” care, poate că fără voia sau știința lor, erau manipulați în scop…(prea) ”lucrativ”. Hm, am mormăit eu în barbă, amintindu-mi că doar Robbie Williams își luase inima în dinți și își crease o carieră solo, de succes deja la data când citeam asta pe internet.

Deschid Youtube-ul să văd ce-a mai “scos” Take That. N-am mai regăsit nimic din vechiul vibe și am renunțat la a-i mai urmări. În schimb, revenind la Robbie, încep să revăd cu ochii minții piesă după piesă: “Let Me Entertain You” chiar mi-a plăcut pentru atipicul videoclipului, al scenariului. Tipul, îmi spuneam atunci, nu se ferește de a se “mistoca” pe sine însuși, deși poate nițel cam isteric, îmi notam eu în minte. Dar, cu ambiție, multă muncă și perseverență, lucrurile au mers tot mai bine pentru cântăreț. Aveam totuși o întrebare care m-a urmărit tot timpul: tipul ăsta n-are voce deloc, îmi spuneam, cum de fapt n-avea nici unul din băieții de la Take That. Imaginea era tot timpul ok, și cum încă de la început citeam coperțile interioare ale casetelor sau CD-urilor, am văzut și numele compozitorilor (Guy Chambers, de exemplu), a orchestratorilor, ascultam calitatea ireproșabilă a interpretării, a sunetului, masteringului, samd. Mi-am spus eu că “tipul” știe bine să-și aleagă colaboratorii. Asta este, în opinia mea, cheia succesului chiar dacă timbrul vocal nu prea te ajută, și nici n-ai ce să faci să-l îmbunătățești prea mult.

Gândul meu de final (temporar) după care am închis pentru o vreme “The Robbie Williams issue” a fost că… aici n-are cum să fie doar “mâna interpretului”. Omule, îmi zic, aici se lucrează la o scară și în niște rețele pe care tu nu le poți vedea, înțelege și nici n-ai avea acces la ele nici dacă te-ai duce să plătești 1,5 ore de studio la Abbey Roads. E vorba de zeci, sute de oameni extrem de talentați care evoluează sub mai multe baghete ale multor oameni talentați. Și, fiind ei britanici, au o veche și vastă experiență, istoric, aparatură, rețelistica, instrumente și, până la urmă, “drag de meserie”.

O ultimă scânteiere a memoriei îmi aduce în prim plan versurile din piesa “Come Undone”:
„Come Undone” – traducere fidelă în română
de Robbie Williams
Atât de neimpresionat, dar totuși fascinat
De toate lucrurile pe care le faci
Aș vrea să pot spune ce am mai spus
Dar nu mai are niciun rost acum
Sunt propriul meu defect
Îmi stric singur echilibrul
Mă împing dincolo de limite
Și mă las să mă destram
Nu sunt pregătit să fiu salvat
Nu sunt pregătit să fiu găsit
Vreau doar să mă pierd
Și să cad din nou în mine
Refren:
Lasă-mă să mă destram
Lasă-mă să pierd controlul
Pentru că atunci când mă rup în bucăți
Simt că devin real
Lasă-mă să mă destram
Lasă-mă să simt din nou
Pentru că numai când cad complet
Simt că sunt viu
Sunt obosit să joc roluri
Obosit de cine ar trebui să fiu
Dacă totul e doar o mască
Atunci cine mai sunt eu?
Încerc să mă țin întreg
Dar nu mai pot continua
Pentru că în mine ceva cedează
Și vrea să iasă la suprafață
Refren (reluat – idee):
Lasă-mă să mă destram
Lasă-mă să pierd controlul
Doar atunci când mă rup complet
Simt că sunt cu adevărat viu.
Sensul piesei (pe scurt)
„Come Undone” este despre auto-sabotaj, confuzie interioară și dorința de autenticitate. Personajul liric e prins între imaginea publică și realitatea interioară, simțind nevoia să „se destrame” pentru a scăpa de presiune și falsitate.

---

English version

Listening I, over the countless years, fellow citizens, comrades, and friends harping on about conspiracy theories, I delved a little into thoughts. They seemed too obvious, too repetitive, and above all, heard from the mouths of people who seemed a little atypical (I would say they were all almost in “borderline” zones) I didn’t give them much credibility.

I remembered that, during university, it was whispered in the corridors, among colleagues, that some of the architects could have been Freemasons. I was a little stunned, finding out, for example, that Mrs. Professor Hana Derrer would have been part of this obscure organization. At a brief meeting with her, I looked a little obliquely (at an angle no more than 3 degrees from horizontal) scrutinizing her from head to toe. I was, for example, surprised by the way she dressed: I only remember her in black, quite stylish but without borrowing any element from the pop culture of the time, from mainstream. Anyway, I did not study the problem much; maybe colleagues lied, speculated only, or, why not… “bent the truth.”

As a small detail, I did not appreciate when Mrs. Architect raised her voice excessively at me, for a reason that seemed chosen not in the spontaneity of the punctual interaction between professor and student, but from… other possible (invisible) reasons. I never felt guilty toward her, I had done nothing improper. In general, I being a “good boy” was always shocked when older people yelled at me for no reason. Since I am not the type to “dig” for information, I did not allow myself to interrogate the “environment” to find possible “reasons.” The issue was saved instantly in memory, for later study.

Anyway, the word “Freemason” was for me, the 20-year-old, interesting. Behind it hid a great mystery. What were they doing there, in the penumbra of their meeting rooms? Were they planning, perhaps, the fate of the entire world? Were even my provincial professors (compared to the global network of architects, I say) part of a larger, international structure, exchanging information in real time? Maybe they transmitted this information secretly, through students, through exchange programs, scholarships, etc. Only that I did not see foreign students coming to us.

(Parenthesis: on December 2, 2002, Robbie Williams released the song “Feel,” in the videoclip of which he kissed Daryl Hannah. He, dressed as a solitary cowboy, withdrawn in the wilderness, bathed with the naturalness of a child of nature, living a mundane but authentic life in the mountains of North America. But, but! …he having the English flag sewn on the back of his jacket and a punk crest, allowed himself with the shamelessness of a true media abuser, to kiss exactly the actress I was dreaming of at that time. (Not necessarily in person, but as typology… but… remember? I told myself in a hidden corner of my mind). And with an inappropriate carelessness, she not only let herself be used, but also actively participated in the kiss. After the first shock passed, I thought surely it was just a role, a script, that Hannah only took her commission. But towards the end of the analysis… (I repressed my next thought, which now any reader can intuit.)

I had liked Daryl Hannah for some time. I had seen her in Crazy People as a seraphic female presence, a muse who inspired the advertiser who entered the psychiatric institution and whom he saved. ChatGPT says:

Crazy People (1990) – short synopsis
The film Crazy People follows the story of a successful advertising copywriter who, overwhelmed by the falseness of the industry in which he works, suffers a nervous breakdown and ends up admitted to a psychiatric hospital. There, in an apparently chaotic environment, he discovers an unexpected form of sincerity and authenticity among the patients.
Among them is also the character played by Daryl Hannah, a fragile and enigmatic woman, with whom he develops a special connection. Together, the patients create completely honest advertisements, defying industry conventions and exposing the truth in a direct and sometimes absurd way.
The film is a combination of comedy and satire, questioning the boundary between “normality” and “madness,” suggesting that sometimes, those considered unbalanced are closer to the truth than the rest of the world.

Returning to Robbie W., I already knew him from MTV, from the mid-’90s, through the band Take That. Probably the only song I truly liked was “Pray,” in which the boys (people) were shown on the seaside. I liked the natural “raw” elements with which the performers were compared, in antithesis and, at the same time, comparison, demonstration, etc. Most of all I liked the “mirror game,” which I interpreted as a skillful method of transmitting subliminal messages and not only. Additionally, I admired each one’s well “worked” physique, thinking about their training programs and evaluating, based on my several years of experience in sports, the somatic types, the effort they must have put in the gym, the way they were evaluated by the casting team, by the director, by the “extra,” asking myself who and how and for what purpose had selected and “managed” them. Years later I read on Wikipedia that they had been initially “marketed” for gay circles.

Eh, I told myself then, here is an interesting and skillful maneuver. The boys were handsome, perhaps intending to impress through a diffuse reflection certain areas of society where opinion leaders, trend-setters, people with financial or political power, etc., with homosexual inclinations, would be found. At that moment I thought of artists as possible “puppets” who, perhaps without their will or knowledge, were manipulated for a… (too) “lucrative” purpose. Hmm, I muttered to myself, remembering that only Robbie Williams had taken heart in hand and created a solo career, already successful at the time when I read this on the internet.

I open YouTube to see what Take That had released. I did not find anything from the old vibe and gave up following them. On the other hand, returning to Robbie, I begin to replay in my mind, song by song: “Let Me Entertain You” I really liked for the atypical videoclip, the scenario. The guy, I told myself then, does not shy away from “mocking” himself, although perhaps a little hysterical, I noted in my mind. But, with ambition, a lot of work, and perseverance, things went better and better for the singer. I still had a question that followed me all the time: this guy has no voice at all, I told myself, as in fact none of the boys from Take That had. The image was always OK, and since from the beginning I read the inner covers of the cassettes or CDs, I saw the names of composers (Guy Chambers, for example), of orchestrators, listening to the impeccable quality of the performance, the sound, the mastering, etc. I told myself that “the guy” knows well how to choose collaborators. This is, in my opinion, the key to success even if the vocal timbre does not help much, and you cannot do much to improve it.

My final thought (temporary) after which I closed for a while “The Robbie Williams issue” was that… here it cannot be just “the performer’s hand.” Man, I say to myself, here it is worked on a scale and in networks that you cannot see, understand, and you would not have access to even if you went to pay 1.5 hours of studio at Abbey Roads. It is about dozens, hundreds of extremely talented people evolving under multiple batons of many talented people. And, being British, they have a long and vast experience, history, equipment, networking, instruments, and, ultimately, “love of the craft.”

One last spark of memory brings to the forefront the lyrics from the song “Come Undone”:
“Come Undone” – faithful translation in Romanian (already above)