PAUL SELING

Varianta în limba română

Începeam postarea precedentă lansând o provocare : “ Ce este, dragi cetitori, în-tragerea c*rvelor ?”. Haideți să luăm problema, pas cu pas, ca studiu psihologic și apoi să-l așezăm în diferite contexte sociale, analizând și modul acestora de a relaționa.

În cazul unui copil minor, c*rvele nu își permit să acționeze extrem de abuziv. Ceilalți copii pot observa, pot spune părinților, targetul poate și el să se plângă sau să dea semne măcar ( uneori observăm diverse semnale inconștiente : ticuri, lipsă de concentrare, adhd – cum s-ar spune în terminologia modernă ). Acum, la zeci de ani de la revoluție, când avem deja psihologi în școală, avem opțiunea să “ne sesizăm” și să căutăm o soluție. Păcat că, în vremea copilăriei mele această ramură a științelor umaniste era aproape inexistentă.

Ca să nu jignim cetitorul și opinia publică, înlocuim treptat cuvântul “c*rva” cu eticheta funcției sale în societate. Pe măsură ce targetul avansează în vârstă avem de-a face cu o înăsprire și o mărire a complexității rețelisticii acestora, în funcție de cât de “grasă” este “speța” ( sau spețele, lol ).. Bineînțeles, într-o societate coruptă funcția socială ( profesorul, psihologul, primarul, vânzătorul, barrista-ul sau voluntarul chiar ) este deseori doar un “cover”, o carcasă funcțională care înconjoară și protejează c*rva și o ajută să-și moduleze discursul și acțiunile, atât pe cele interne cât și pe cele externe. C*rva corupe în continuare sistemul social prin a se asocia sau disocia, după caz, moment, și interes de target(uri).

Este interesant de analizat, ca studiu de detaliu, această negociere internă, față de sine, a “c*rvasărelii. Pentru ca ea să funcționeze “brici” este neapărată nevoie ca targetul să fie “înzestrat” cu o etichetă manipulabilă prin comparație, contradicție, opoziție. Cu cât mai “grasă” ( complexă ) această etichetă, cu atât spețele care radiază, îl intersectează, îl înconjoară sau îl traversează devin mai ușor de manipulat, mișcat, se pot trage mai multe foloase.

În timpul copilăriei targetul fiind minor, poate fi manipulat mai degrabă cu ajutorul adulților. Atât cei din comunitate cât și cei din mediul școlar, profesional al părinților, al rudelor. În funcție de profilul psihologic al acestor adulti acțiunea asupra dezvoltării ulterioare a acestuia poate căpăta dimensiuni și forme atipice. Până la urmă sunt și ei oameni, nu-i așa ?

Uneori învățătorul sau profesorii din copilărie se investesc pe ei înșiși în “garanți” ai bunei credințe, umanității, profesionalismului și ai racordului la idealism, principialitate. Ei sunt cei care, până la urmă, i-au pus abecedarul în mână și l-au învățat să scrie primele bastonașe, primele linii. Ei i-au arătat că 2 + 2 face negreșit 4. În plus, în negura vremurilor se pot pierde detalii semnificative din dezvoltarea acestui target. La nevoie profesorul își poate aduce aminte anumite lucruri atipice, confirmând narativul comunității sau, de ce nu, infirmându-l. Poate copilul se bătuse cu colegii și urma, cu siguranță, să devină un om violent, un psihopat. Poate, din contră, era placid și absent, neinteresat de învățătură și de aceea și-a ratat ulterior cariera în mod lamentabil.

Cadrele didactice mai pot observa anumite nereguli în atitudinea părinților față de elevul în cauză și pot lua atitudine. Este el bine hrănit, bine îmbrăcat ? Are el un interes afectiv pentru o colegă, se împrietenește repede sau este poate prea singuratic ? Ei pot sfătui părinții în perfect acord unii cu alții, cu interes profesional combinat cu afecțiune autentică pentru micuț.

Mai târziu în viață, comunitatea poate invoca, readuce în memoria colectivității, locale, naționale sau chiar globale ( dacă speța este grasă ) diverse detalii, mai mult sau mai puțin gingase din memoria individuală sau colectivului restrâns. Dar, cum anii trec, memoria ne lasă ușor ușor. Poate totuși nu ne aducem aminte foarte clar. Poate unii din profesori au trecut în (ne)ființă și acum în memoria lor (nu) se poate invoca absolut orice. Poate foști colegi ai acestui target nu au reușit la rândul lor în viață datorită nimicitoarei traume pe care, targetul le-o va fi cauzat, intersectând, mai mult sau mai puțin conștient sau abil, alte “spețe” în viitor .Alții, mai abili, se vor fi introdus cu talent și inteligență în ”spețe” tocmai pentru a-și salva fostul coleg ( targetul ) și acum nu se mai știu salva, pentru că acesta nu acționează conform.

Conform cu ce ? Păi…”Stabilimentul”, denumit în termeni formali “școala” va fi dezvoltat în timp la rândul său o rețelistică complicată pentru a-și asigura perenitatea, a-și menține integritatea profesională și a transmite mai departe viitoarelor generații prețioasa lor învățătură, cultură, profesionalism. Actorii angajați în aceste stabilimente primesc salarii de la stat, foștii lor studenți merg la concursuri, iau premii, demonstrează sustenabilitatea și soliditatea acestor instituții. Nenumărate principii, cauze și “pricini” pot fi invocate pentru ca societatea să nu observe că totuși, totuși, orice cadru didactic este și el, până la urmă om. Cu toate micile atipicării, lipsa de congruență cu idealurile umaniste și democratice, inconsecvențe, șamd.

Alți studenți, mai puțin respectuoși, luându-și viața în mâini de devreme, pot intra “cu capul în gard” în “spețe” complicate din care nu mai știu ieși cu succes. Poate, dintr-o dată, atât stabilimentul cât și studentul, se văd puși într-o lumină proastă. Aha, își spun ei, deci nu numai targetul nostru principal este “de vină”, ci și alții, care acum, prin comparație, inabilitate ( sau excelând chiar, nu-i așa ? ) demonstrează poate fără voia lor care vor fi fost axele și arealurile de manipulare, precum și pionii care au acționat. Poate că prea din timp,sau poate prea târziu își spun gânditori la o țigară și-o pălincă manipulatorii.

Este trist să observi cum, într-o societate coruptă “stabilimentele” A B și C ( în speță școala generală, liceu și facultate ) se conectează prin rețelistici informale : “protipendada” pe de-o parte și “undergroundul” pe alta ( și aici putem arunca în ochiul public orice, de la dealeri de droguri la muzicieni non conformiști, de la poliție coruptă la oameni din “fabrici și uzine”, de la mafioți, clubberi la manageri de firme mici și mijlocii ). La nevoie, unii “actori” ai acestor complexe rețele se știu căuta, găsi și conecta, pentru ca “spețele” cele mai “grase” și în care s-a investit efort, timp și resurse ( umane sau financiare ) să reziste trecerii inalienabile a timpului. Timp care, nu-i așa, erodează totul până la urmă.

În cele mai grave situații “c*rvele” știu să se asocieze până cu cele mai solide instituții ale statului. Aici este nevoie de un fin balet pe sârme. O instituție de bază a statului nu poate fi compromisă în nici un fel, pentru că ar dăuna în final chiar credibilității “stabilimentelor” și, nu-i așa, ar arunca o lumină proastă chiar asupra “actorilor” originali și extrem de principiali. Cu mare abilitate pot fi fie cooptați, fie manipulați anumiți membri ai acestor instituții în diverse rețele corupte, vizibile sau nu. Tangential sau nu.

Dragi cititori, credeți sau nu, aceste zone “tampon” sunt “jucabile” în spețe ca o formă de șantaj față de instituții, ca demonstrație de forță pentru “managementul” principial al corupătorilor “cei mai de soi” și pentru a arunca o difuză lumină în publicul spectator. Acesta va observa cât de inabile sunt, până la urmă politica, poliția, securitatea, șamd.

Revin acum la ideea de la începutul postării. Cum oare negociază această panoplie de “c*rve”, spectaculos de colorată și de pestriță, cu ele însele mai întâi, apoi cu celelalte “c*rve” din sistem, apoi cu mediul social pe parcursul unor întregi vieți, trecute, prezente și viitoare, imaginea lor în oglindă ? Speculațiile mele vor veni în viitoarea postare.

_____________________________________________________________________________________

English version

I was beginning the previous post by launching a challenge: “What is, dear readers, the in-bringing of the wh*res?”. Let us take the problem, step by step, as a psychological study and then place it into different social contexts, also analyzing the way these relate.

In the case of a minor child, the wh*res do not allow themselves to act extremely abusively. The other children can observe, can tell the parents, the target can also complain or at least give signs (sometimes we observe various unconscious signals: tics, lack of concentration, ADHD – as one would say in modern terminology). Now, decades after the Revolution, when we already have psychologists in school, we have the option to “take notice” and to look for a solution. It is a pity that, during my childhood, this branch of the human sciences was almost nonexistent.

So as not to offend the reader and public opinion, we gradually replace the word “whre” with the label of its function in society. As the target advances in age we are dealing with a hardening and an increase of the complexity of their networking, depending on how “fat” the “case” is (or the cases, lol).. Of course, in a corrupt society the social function (the teacher, the psychologist, the mayor, the seller, the barista or even the volunteer) is often just a “cover”, a functional shell that surrounds and protects the whre and helps it modulate its discourse and its actions, both internal and external. The wh*re continues to corrupt the social system by associating or dissociating, depending on case, moment, and interest of the target(s).

It is interesting to analyze, as a detailed study, this internal negotiation, towards oneself, of the “wh*re-ing”. For it to function “perfectly” it is absolutely necessary that the target be “endowed” with a label that can be manipulated through comparison, contradiction, opposition. The more “fat” (complex) this label, the more the cases that radiate, intersect it, surround it or traverse it become easier to manipulate, to move, more benefits can be extracted.

During childhood, the target being a minor, he can be manipulated rather with the help of adults. Both those in the community and those in the school environment, the professional environment of the parents, of the relatives. Depending on the psychological profile of the teachers, the action upon his later development can take on atypical dimensions and forms. After all, they are people too, aren’t they?

Sometimes the primary teacher or the teachers from childhood invest themselves as “guarantors” of good faith, humanity, professionalism and of connection to idealism, principled behavior. They are the ones who, in the end, put the primer in his hand and taught him to write the first little strokes, the first lines. They showed him that 2 + 2 unquestionably equals 4. In addition, in the fog of time, significant details from the development of this target can be lost. When needed, the teacher can recall certain atypical things, confirming the narrative of the community or, why not, denying it. Maybe the child had fought with his colleagues and was, surely, going to become a violent man, a psychopath. Maybe, on the contrary, he was placid and absent, uninterested in learning and for that reason later failed his career in a lamentable way.

The teaching staff can also observe certain irregularities in the attitude of the parents towards the student in question and can take a stance. Is he well fed, well dressed? Does he have an emotional interest in a female colleague, does he make friends quickly or is he perhaps too solitary? They can advise the parents in perfect agreement with one another, with professional interest combined with authentic affection for the little one.

Later in life, the community can invoke, bring back into the memory of the collectivity, local, national or even global (if the case is “fat”), various details, more or less delicate, from individual memory or from the restricted collective. But, as the years pass, memory leaves us little by little. Maybe still we do not remember very clearly. Maybe some of the teachers have passed away and now, in their memory, (not) absolutely anything can be invoked. Maybe former colleagues of this target did not succeed in life themselves because of the devastating trauma that the target will have caused them, intersecting, more or less consciously or skillfully, other “cases” in the future. Others, more skilled, will have inserted themselves with talent and intelligence into “cases” precisely to save their former colleague (the target) and now they no longer know how to save themselves, because he does not act accordingly.

According to what? Well…”The establishment”, formally called “the school”, will have developed in time its own complicated networking in order to ensure its continuity, to maintain its professional integrity and to transmit further to future generations their precious learning, culture, professionalism. The actors employed in these establishments receive salaries from the state, their former students go to competitions, win prizes, demonstrate the sustainability and solidity of these institutions. Countless principles, causes and “reasons” can be invoked so that society does not observe that still, still, any teacher is also, in the end, a human. With all the small atypicalities, lack of congruence with humanistic and democratic ideals, inconsistencies, etc.

Other students, less respectful, taking their lives into their own hands early, can run “head first into the fence” into complicated “cases” from which they no longer know how to exit successfully. Maybe, suddenly, both the establishment and the student find themselves put in a bad light. Aha, they tell themselves, so not only our main target is “to blame”, but also others, who now, through comparison, inability (or even by excelling, isn’t it?) demonstrate perhaps without their will what the axes and areas of manipulation will have been, as well as the pawns that have acted. Maybe too early, or maybe too late the manipulators tell themselves, thinking over a cigarette and a țuică.

It is sad to observe how, in a corrupt society, the “establishments” A B and C (namely primary school, high school and university) connect through informal networks: the “high society” on one side and the “underground” on the other (and here we can throw into the public eye anything, from drug dealers to nonconformist musicians, from corrupt police to people from “factories and plants”, from mafiosi, clubbers to managers of small and medium companies). When needed, some “actors” of these complex networks know how to seek each other, find each other and connect, so that the “fattest” cases, in which effort, time and resources (human or financial) have been invested, survive the inalienable passing of time. Time which, isn’t it, erodes everything in the end.

In the most serious situations the “wh*res” know how to associate even with the most solid institutions of the state. Here a fine tightrope ballet is needed. A fundamental institution of the state cannot be compromised in any way, because it would ultimately damage even the credibility of the “establishments” and, isn’t it, would cast a bad light even upon the original and extremely principled “actors”. With great skill, certain members of these institutions can be either co-opted or manipulated into various corrupt networks, visible or not. Tangentially or not.

Dear readers, believe it or not, these “buffer” zones are “playable” in cases as a form of blackmail towards institutions, as a demonstration of force for the principled “management” of the “finest” corrupters and to cast a diffuse light into the viewing public. It will observe how inapt, in the end, politics, the police, the security services, etc. are.

I now return to the idea from the beginning of the post. How does this panoply of “whres”, spectacularly colorful and motley, negotiate first with themselves, then with the other “whres” in the system, then with the social environment throughout entire lives, past, present and future, their image in the mirror? My speculations will come in the next post.