PAUL SELING

Varianta în limba română

Una din cele mai urâte moduri de a manipula un bărbat, un tânăr sau chiar un copil este acela de a-l compromite în fața opiniei publice, a grupului apropiaților, cunoscuților, prietenilor, familiei, printr-o opoziție directă și invitație la comparație cu sine însuși.

Eu am denumit-o, iertată-mi fie formularea…”intragerea c*rvelor”. Deși sună simplificator, consider că, în limbaj neaos pe care am început într-un târziu să-l internalizez și să-l analizez chiar, tot mai des în ultima vreme el sună destul de autentic.

Mulți ani, foarte mulți, am considerat că, așa cum fusesem crescut de părinți, nu îmi este specific să folosesc nici un cuvânt vulgar. Chiar și azi, când folosesc limba română în acest registru sunt rupt între o admirație stranie pentru această dublare a ei în registru inferior, mai puțin civilizat și o jenă că trebuie nu numai să-l gândesc ci și să-l manifest cumva, fără a-mi asuma complet “adeziunea” față de el.

În mod clar, după cum este deja vizibil, românul a înjurat și a folosit obscenități poate dintotdeauna. Totuși, am fost șocat să văd, imediat după Revoluție, cum multe din noile filme românești erau colorate cu accente violente de limbaj licențios. El era plasat în special în gura actorilor ce interpretau torționari sau protestatari din vremea comunismului dar, în viziunea mea “modestă” de tânăr suna nu numai fals, ci și, gândeam atunci, îngrozitor de trist. Mă tot întrebam de ce era nevoie de așa ceva dar de fapt mai târziu am realizat că nu asta mă deranja ; mă deranja faptul că actorii nu “simțeau” cu adevărat înjurătura, părea că nu o manifestau de fapt la nivel visceral.

Totuși, meditând mai departe, le-am găsit scuza că…era totuși vorba doar de un rol. Dacă ar fi înjurat din toată ființa ar fi fost de fapt, nu-i așa, autentici oameni inferiori și nu și-ar fi putut niciodată croi un drum, prin ani și ani de studii și de muncă, înspre scenă sau roluri în cinematografia românească.

Apoi m-am gândit la ce va fi însemnat “omul inferior”. Aveam deja în minte imagini din trecut cu oameni care înjuraseră – văzuți direct sau indirect, auziți razant sau în proximitate, sau chiar înaintea ochilor mei. Era într-adevăr o varietate prin care mi-am plimbat gândirea, încercând să-i analizez pe fiecare în parte. Cine erau ei, unde munceau, cine și cum se comportau familiile lor ? Cum crescuseră, cine le erau profesorii, colegii, iubitele, soțiile ?

Au fost ani și ani de “studiu” tăcut prin observații, comparații, întrebări după care am concluzionat că limbajul vulgar are multe forme de manifestare sau justificare, față de sine sau în fața celorlalți. Am ajuns în final la “obida” omului simplu, țăranul, muncitorul din “fabrici și uzine” întrebându-mă dacă era justificată această grosieră înjosire de sine ca răspuns la abuzuri și exploatare.

Ei bine, m-am gândit la condițiile de trai ale acestor clase sociale în timpul comunismului și mi-am răspuns că “da”. Zeci de ani de rezistență surdă în fața “elitei conducătoare”, a torționarilor, a turnătorilor, a securiștilor, o elită pe care știm cu toții cine și cum a promovat-o în funcții, lăsaseră deja urme adânci. Omul simplu înjura sistemul în primul rând. Înjura o entitate abstractă pe care nu o înțelegea și care, poate, nici nu putea fi înțeleasă ; nici măcar de cei care, în final, o susțineau din pozițiile cheie. M-am amuzat în final cu un gând final : oamenii îl înjurau pe Marx și Engels, lol. ( am râs copios chiar )

Buuun. M-am întors cu gândul la omul simplu. Păi…mi-am spus, el nu înțelegea filosofie. El avea, înaintea comuniștilor, filosofia satului internalizată ca mod de a se manifesta, a relaționa, a vorbi, a visa la viitor. Bineînțeles, gândul mi-a sărit instant la scena în care “niște țărani” sunt izbiți cu talpa bocancului de controlorul trenului, într-o nuvelă românească, înjurați și aruncați înapoi în fund, pe peronul gării. ( întârziaseră, și ușa trebuia închisă ). Apoi mi-am adus aminte de “Ion”, cu povestea încercării lui triste de a parveni, a se căsători din interes pentru moștenirea fetei bogate pe care n-o iubea și de care “se folosea”. Deci, mi-am spus, în fiecare comunitate există aceeași formă de corupție, mai mult sau mai puțin insidioasă, mai mult sau mai puțin vizibilă, manifestată sau asumată. Bineînțeles, revin cu afirmația mea mai veche că și autorii vremurilor erau totuși “biased” și că narațiunea, ca și personajele, erau până la urmă nu numai “proiecții” ci și negocieri cu mediul, istoria, cultura, șamd. Până la urmă nu poți ști cât de conștient era autorul că, făcând parte din mediul intelectual al vremii, făcea într-un fel “propagandă” ( sau mai degrabă “promova”, căci cuvântul parcă nu exista în acea vreme ) sistemului elitelor ( poate că totuși nu chiar ).

În orice caz, gândul meu a fost că narativul “Ion” era, poate, nițel forțat, poate că lucrurile nu se sfârșesc în mod uzual atât de tragic, atât de conclusiv, confirmând un “narativ” care, nu-i așa, satisfăcea de fapt ideea cititorului că gândirea speculativă nu “trage” până la urmă foloasele așa cum își planificase și că…”minciuna are ( până la urmă ) picioare scurte”. Și că, nu-i așa, “karma” funcționează ireproșabil.

M-am amuzat de un posibil sfârșit mult mai trist, mult mai sumbru. Ion făcea câțiva copii cu fata bogată, probabil o înșela “pe ascuns” ( dacă ochiul vigilent al satului nu-l observa din start în spatele unei căpițe de fân lol ). Copiii integrau în timp acest nefiresc mod de a conviețui al părinților, deveneau “neconformi” cu mentalitatea comună, satul poate nu i-ar fi acceptat și atunci Ion ar fi încercat să-i trimită poate “la studii”. Nefiind totuși suficient de bogat, nu și-ar fi permis să-i întrețină în “lupanare de cinismu și de lene” ( lol ) și atunci ei ar fi studiat într-un oraș universitar românesc din apropiere. Iarăși, nefiind ei totuși complet adaptabili nici acolo, urmarea este discutabilă . Oricât, urma sau ecoul compromisului făcut de părinți, și în special al lui Ion, urma să fie resimțită poate chiar și în următoarele generații.

Și totuși, am exclamat în acest moment, romanul va fi fost bine scris. Mentalitatea țărănească, obiceiul de a răzbuna cu ură și obidă imoralitatea unui act atât de perfid, de planificat și de ambițios prin uciderea lui Ion cu sapa, parcă accent plasat de autor în narațiune – ilustrativ pentru complexitatea evoluției pe termen lung a comunităților sătești – va fi fost bine cunoscută.

Am meditat mai apoi la această istorie a satului românesc, a țăranului român. După cum se spune, acesta nu a fost niciodată de fapt liber. Mergem imediat la imaginea “vechilului”, cel care biciuie spatele săteanului “la sânge”, până îl doboară la pământ, în numele “stăpânului” care îi delegă puterea și controlul. Retras, la rândul său, în mediile societății mic-burgheze, între conacul de pe moșie și casele fastuoase ale bogaților din orașe, el va fi fost poate “prea prins cu treburi”. El relaționa cu alți membri ai înaltei societăți, între mese bogate, meniuri complicate, băuturi scumpe și, de ce nu, tactici de a se îmbogăți mai mult, a “țese intrigi” ,a “intra în grațiile” politicienilor, a aristocrației, șamd. M-am întristat gândindu-mă că această delegare a puterii “din mână în mână” se materializa în final cu biciuirea ultimului sărman care, cu sapa în mână sau cu ciocanul în adâncul minelor, muncind de la prima oră până târziu, aducea de fapt “bogăția” pe mesele tuturor. Nu numai a celor înstăriți ci, până la urmă, a liber profesioniștilor, a cizmarilor, a tâmplarilor, a sticlarilor, a vânzătorilor de ziare, etc. Nu-i așa că orice lucru pe care îl ținem în mână pornește de la o formă sau alta de materie primă, extrasă cu multă muncă și sacrificiu, în condiții precare, în acele vremuri ?

Deci, în concluzia mea (temporară), mi-am dat seama că țăranul român va fi acumulat de-a lungul secolelor de stăpânire o sumedenie de umilințe, de abuzuri, de metode mai mult sau mai puțin agresive de a fi controlat și până la urmă “ținut la pământ”. Am intuit că el nu numai că se va fi resemnat în timp dar va fi și integrat până la urmă mentalitatea de “luat în stăpânire” în final. Dacă aceasta a început treptat să-l afecteze și la nivelul ADN-ului, nu pot să speculez, nefiind un specialist ; dar unele studii spun că materialul genetic este alterabil de-a lungul vieții și se adaptează tuturor condițiilor de mediu. Cu aceeași predispoziție doi frați gemeni, crescuți în medii diferite, se dezvoltă în alt mod. ( lectură interesantă pe care o recomand tuturor ).

Un mic gând mi-a apărut în minte : alte nații, cum ar fi popoarele anglo-saxone, germanii, francezii, au deja, trecuți prin altă istorie, în alte zone geografice, altă structură genetică în vremea modernității. Un “flash” mi-a trecut prin minte, gândindu-mă la vechea literatură a lumii și făcând rapid – pornind de acolo – “reversed engineering” parțial am înțeles că doar așa pot, pentru moment, înțelege structurile de putere și modul de a se raporta al oamenilor simpli la aceasta, în aceste societăți. Oricât, din puținele amintiri despre francezi sau din scurtele mele vizite în Germania ( numită uneori cu amuzament “Saussage-land”, lol ) am realizat că nu sunt decât variațiuni pe marginea aceleiași forme de structurare a abuzului : de la sadism la servilism, de la obidă la “mândria de a fi stăpân”.

În orice caz, am avut în minte o comparație între aspectul fizic al tuturor acestor popoare. Am comparat fizionomia tipică a omului comun, așa cum este el reprezentat și de media, atunci când dorește să facă o simplificare sau o “aproximare” și m-am gândit că, totuși, românii au în medie mai multe “asimetríi”, atipicării, în comparație cu alții, care par a fi mai omogeni. M-am întristat la gândul că nu voi putea, poate, înțelege civilizațiile asiatice, și în special japonezii sau chinezii. Pentru mine par a fi mult prea departe de “gene pool”-ul din zona balcanilor.

Acesta pare a fi unul extrem de pestriț, populat de o mare varietate de subculturi, atât în timp și în spațiu, și mai ales puternic influențat de vecinătatea cu zona arabă ; istoria românilor, cu sutele de ani de conflicte cu imperiul otoman, politicile de protecție a regatelor occidentale prin folosirea ca “buffer” a populației locale între ei și posibilii atacatori, aducerea în zona Transilvaniei a sașilor, secuilor în același scop ne sunt cunoscute. Mai adăugăm aici și influența maghiară și tensiunile care au apărut încă de după 1945 între români și această minoritate, șovinismul, și avem de-a face cu un “cocktail” extrem de complex și probabil chiar de nedescifrat de un neexperimentat.

Revenind cu gândul la perioada comunistă am înțeles că fusese o încercare radicală de a “face dreptate”, bazată cumva pe ideologia marxistă. Bineînțeles, deja destul de cinic, m-am gândit că metodele folosite, genocidurile, deportările, teroarea îndelungată – vizibilă sau invizibilă – nu aveau cum să justifice în nici un fel viziunea utopică pentru viitor. Dar cum se spunea atunci că “fără revoluție violentă și demonstrații de forță” burghezia sau aristocrația nu va înțelege niciodată că societatea comunistă a viitorului nu va face nici o formă de compromis m-am îndoit din nou.

Nu am putut justifica deloc fundamentarea unei noi ordini mondiale pe asemenea metode. Ele urmau, în opinia mea, să reverbereze în timp într-un ecou care avea să se stingă în vibrații tot mai subtile în mințile tuturor, chiar dacă se atingea utopia. Deși poate inaudibile, aceste ecouri erau de fapt reînviate într-un feedback loop continuu ( de această dată între prezent și trecut ), culese, rememorate, citite, analizate și apoi rescrise de fiecare nouă generație într-un tăvălug invizibil care se ridica din memoria recentă ( și nu numai ).

În acest moment am înțeles de ce comuniștii, și în special Ceaușescu încercase să extermine în primul rând oamenii de cultură, intelectualii. Unii dintre ei, cei mai abili, știau să înțeleagă situația a momentului prezent în mai multe contexte – în spațiu și timp – și ar fi putut, Doamne ferește, să le “salveze” subtil, în limbaj simbolic, pentru viitor ; pentru alte generații.

Așa am înțeles de fapt “nebunia” sistemului totalitar comunist – și nu numai , poate și pe cel nazist, la care am meditat mai apoi. Eliminând total intelectualii părea că tendința urma să fie separarea într-o clasă inferioară, de sclavi muți, și una superioară, de stăpâni absoluți. Bineînțeles, radicalismul acesta urma să le fie tuturor fatal. Noua elită nu ar mai fi avut muzică pe care să danseze la petreceri, nici reviste de citit în pauzele de cafea, nici cărți de colorat pentru copii. Și, în mod paradoxal, nici măcar motiv pentru a mai exista, nu mult mai târziu.

_____________________________________________________________________________________

English version

One of the ugliest ways to manipulate a man, a young man or even a child is that of compromising him in front of public opinion, of the group of close ones, acquaintances, friends, family, through a direct opposition and invitation to comparison with oneself.

I have named it, forgive me the wording…”the bringing-in of the wh*res”. Although it sounds simplifying, I consider that, in the native language which I have begun, rather late, to internalize and even to analyze, more and more often lately it sounds quite authentic.

For many years, very many, I have considered that, as I had been raised by my parents, it is not specific to me to use any vulgar word. Even today, when I use the Romanian language in this register I am torn between a strange admiration for this doubling of it in a lower register, less civilized, and an embarrassment that I must not only think it but also somehow manifest it, without fully assuming the “adhesion” towards it.

Clearly, as it is already visible, the Romanian has cursed and used obscenities perhaps since forever. However, I was shocked to see, immediately after the Revolution, how many of the new Romanian films were colored with violent accents of licentious language. It was placed especially in the mouth of actors who were portraying torturers or protesters from the time of communism but, in my “modest” vision as a young man it sounded not only false, but also, I thought then, terribly sad. I kept asking myself why such a thing was needed but in fact later I realized that this was not what bothered me; what bothered me was that the actors did not truly “feel” the curse, it seemed that they did not actually manifest it at a visceral level.

Still, thinking further, I found them the excuse that…it was still only about a role. If they had cursed with their entire being they would have in fact been, wouldn’t they, authentically inferior people and they would never have been able to carve themselves a path, through years and years of study and work, towards the stage or roles in Romanian cinematography.

Then I thought about what “the inferior man” would have meant. I already had in mind images from the past with people who had cursed – seen directly or indirectly, heard in passing or in proximity, or even before my eyes. There was indeed a variety through which I walked my thinking, trying to analyze each one individually. Who were they, where did they work, who and how did their families behave? How had they grown up, who were their teachers, colleagues, girlfriends, wives?

There were years and years of silent “study” through observations, comparisons, questions after which I concluded that vulgar language has many forms of manifestation or justification, towards oneself or in front of others. I finally reached the “resentment” of the simple man, the peasant, the worker from “factories and plants”, asking myself if this coarse self-humiliation was justified as a response to abuses and exploitation.

Well, I thought about the living conditions of these social classes during communism and I answered myself that “yes”. Tens of years of muted resistance in front of the “ruling elite”, of the torturers, of the informers, of the securists, an elite which we all know who and how promoted it into positions, had already left deep marks. The simple man cursed the system first of all. He cursed an abstract entity which he did not understand and which, perhaps, could not even be understood; not even by those who, in the end, supported it from key positions. I amused myself in the end with a final thought: people were cursing Marx and Engels, lol. (I laughed heartily indeed)

Gooood. I returned with my thought to the simple man. Well…I told myself, he did not understand philosophy. He had, before the communists, the philosophy of the village internalized as a way of manifesting, relating, speaking, dreaming about the future. Of course, my thought jumped instantly to the scene in which “some peasants” are struck with the sole of the boot by the train controller, in a Romanian short story, cursed at and thrown back down, on the platform of the station. (they had been late, and the door had to be closed). Then I remembered “Ion”, with the story of his sad attempt to get ahead, to marry out of interest for the inheritance of the rich girl whom he did not love and whom he “used”. So, I told myself, in every community there exists the same form of corruption, more or less insidious, more or less visible, manifested or assumed. Of course, I return with my older statement that the authors of those times were still “biased” and that the narrative, as well as the characters, were in the end not only “projections” but also negotiations with the environment, history, culture, etc. In the end you cannot know how aware the author was that, being part of the intellectual environment of the time, he was in a way making “propaganda” (or rather “promoting”, since the word did not seem to exist at that time) of the system of elites (maybe still not quite).

In any case, my thought was that the narrative “Ion” was, perhaps, a little forced, maybe things do not usually end so tragically, so conclusively, confirming a “narrative” which, isn’t it, actually satisfied the reader’s idea that speculative thinking does not “pull” in the end the benefits as it had planned and that…”the lie has (in the end) short legs”. And that, isn’t it, “karma” works irreproachably.

I amused myself with a possible ending much sadder, much darker. Ion would have made a few children with the rich girl, probably he would have cheated on her “in secret” (if the vigilant eye of the village did not notice him from the start behind a haystack lol). The children would integrate in time this unnatural way of coexisting of the parents, they would become “nonconforming” with the common mentality, the village perhaps would not have accepted them and then Ion would have tried to send them perhaps “to studies”. Not being however sufficiently rich, he would not have afforded to support them in “brothels of cynicism and laziness” (lol) and then they would have studied in a nearby Romanian university city. Again, not being however completely adaptable there either, the outcome is debatable. Anyway, the trace or the echo of the compromise made by the parents, and especially by Ion, was to be felt perhaps even in the following generations.

And yet, I exclaimed at this moment, the novel must have been well written. The peasant mentality, the habit of avenging with hatred and resentment the immorality of such a perfidious, planned and ambitious act by killing Ion with the hoe, as if an accent placed by the author in the narrative – illustrative for the complexity of the long-term evolution of rural communities – must have been well known.

I then reflected on this history of the Romanian village, of the Romanian peasant. As it is said, he was never in fact free. We immediately go to the image of the “overseer”, the one who lashes the back of the villager “to blood”, until he knocks him to the ground, in the name of the “master” who delegates power and control to him. Withdrawn, in his turn, into the environments of petty-bourgeois society, between the manor on the estate and the sumptuous houses of the rich in the cities, he must have been perhaps “too busy with matters”. He related with other members of high society, among rich meals, complicated menus, expensive drinks and, why not, tactics to become richer, to “weave intrigues”, to “enter the graces” of politicians, of the aristocracy, etc. I became saddened thinking that this delegation of power “from hand to hand” materialized in the end with the whipping of the last poor man who, with the hoe in his hand or with the hammer in the depths of the mines, working from early hour until late, actually brought the “wealth” to everyone’s tables. Not only to those well-off but, in the end, to freelancers, to shoemakers, to carpenters, to glassmakers, to newspaper sellers, etc. Isn’t it that every thing we hold in our hand starts from one form or another of raw material, extracted with much work and sacrifice, in precarious conditions, in those times?

So, in my (temporary) conclusion, I realized that the Romanian peasant must have accumulated over the centuries of domination a multitude of humiliations, of abuses, of more or less aggressive methods of being controlled and ultimately “kept down”. I intuited that he not only would have resigned over time but would also have eventually integrated the mentality of “being taken into possession” in the end. If this has gradually begun to affect him even at the level of DNA, I cannot speculate, not being a specialist; but some studies say that the genetic material is alterable over the course of life and adapts to all environmental conditions. With the same predisposition two twin brothers, raised in different environments, develop in a different way. (interesting reading which I recommend to everyone).

A small thought appeared in my mind: other nations, such as the Anglo-Saxon peoples, the Germans, the French, already have, having passed through another history, in other geographical areas, another genetic structure in the time of modernity. A “flash” passed through my mind, thinking about the old literature of the world and making quickly – starting from there – “reversed engineering” partially I understood that only this way can I, for the moment, understand the power structures and the way simple people relate to it, in these societies. Anyway, from the few memories about the French or from my short visits in Germany (sometimes humorously called “Saussage-land”, lol) I realized that they are nothing but variations on the edge of the same form of structuring of abuse: from sadism to servility, from resentment to the “pride of being master”.

In any case, I had in mind a comparison between the physical aspect of all these peoples. I compared the typical physiognomy of the common man, as he is also represented by the media, when it wants to make a simplification or an “approximation” and I thought that, still, Romanians have on average more “asymmetries”, atypicalities, in comparison with others, who seem to be more homogeneous. I became saddened at the thought that I will not be able, perhaps, to understand Asian civilizations, and especially the Japanese or the Chinese. For me they seem to be much too far from the “gene pool” of the Balkan area.

This one seems to be an extremely motley one, populated by a great variety of subcultures, both in time and in space, and especially strongly influenced by the proximity to the Arab area; the history of Romanians, with the hundreds of years of conflicts with the Ottoman Empire, the protection policies of Western kingdoms by using as a “buffer” the local population between them and possible attackers, the bringing into the Transylvania area of the Saxons, the Szeklers for the same purpose are known to us. We also add here the Hungarian influence and the tensions that appeared already after 1945 between Romanians and this minority, chauvinism, and we are dealing with an extremely complex “cocktail” and probably even indecipherable for an inexperienced one.

Returning with the thought to the communist period I understood that it had been a radical attempt to “make justice”, somehow based on Marxist ideology. Of course, already quite cynical, I thought that the methods used, the genocides, the deportations, the prolonged terror – visible or invisible – could not in any way justify the utopian vision for the future. But as it was said then that “without violent revolution and demonstrations of force” the bourgeoisie or the aristocracy will never understand that the communist society of the future will make no form of compromise I doubted again.

I could not justify at all the foundation of a new world order on such methods. They were, in my opinion, to reverberate in time in an echo that would fade into more and more subtle vibrations in the minds of all, even if the utopia was reached. Although perhaps inaudible, these echoes were in fact revived in a continuous feedback loop (this time between present and past), collected, remembered, read, analyzed and then rewritten by each new generation in an invisible avalanche that was rising from recent memory (and not only).

At this moment I understood why the communists, and especially Ceaușescu, had tried to exterminate first of all the people of culture, the intellectuals. Some of them, the most skilled, knew how to understand the situation of the present moment in multiple contexts – in space and time – and could have, God forbid, “saved” them subtly, in symbolic language, for the future; for other generations.

This is how I actually understood the “madness” of the totalitarian communist system – and not only, perhaps also the Nazi one, which I reflected upon afterwards. By totally eliminating the intellectuals it seemed that the tendency was going to be the separation into an inferior class, of mute slaves, and a superior one, of absolute masters. Of course, this radicalism was going to be fatal to them all. The new elite would no longer have music to dance to at parties, nor magazines to read in coffee breaks, nor coloring books for children. And, paradoxically, not even a reason to exist anymore, not much later.