PAUL SELING

Varianta în limba română

Jocurile de cuvinte în jurul „tușei” (mătușii), a tușei (linia dinamică lăsată de mișcarea mâinii în grafică sau pictură mai ales), a tusei (fără diacritice de această dată) sau poate, Doamne iartă-mă, a „tușeului rectal” executat de un urolog priceput se pot finaliza, nu aproape conclusiv, cu un „tu, șa-i că?” (din amuzantul regionalism ardelenesc)… (și aici se poate completa după gust, cultură sau inteligență; cu majuscule sau minuscule, lol).

Putem astfel „roti” această „speță” într-o comunitate, în amuzamentul unora, spre siderarea altora, indignarea puriștilor în ale igienei mentale colective sau chiar iritarea profesioniștilor – sau, de ce nu, suferința tăcută sau chiar jena pacienților în etate. Estetii în ale conversației „de salon” pot nuanța discursul comunitar, lansându-l în eter (media), reabsorbându-l apoi, remixându-l, explicitându-l, exemplificând și în final, direcționând atenția publică sub forma unor vectori purtători de sens, dinamizând și polarizând atenția publicului în diverse scopuri „constructive”; sau, de ce nu, doar „demonstrative”.

Dacă vectorii aceștia „multifuncționali” ating un anume target, este de așteptat o anumită formă de reacție ca răspuns. Bineînțeles, nu toți suntem „gingași” când e vorba de analize medicale și examinări de specialitate, nu toți suntem impresionați de „profesionalismul” celor care, nu-i așa, probabil că din extremă plictiseală au nevoie să își „condimenteze” viața mundană cu exerciții de „dicție” în articularea limbajului împărtășit de… comunitate.

Ca notă aproximativă de „subsol”, aș însemna aici că… o „speță” concentrată în jurul unor jocuri de cuvinte care au puncte de sprijin, gravitație și axe de dezvoltare multiple (în cazul de față „tușa” ca semn reducționist, simplificator) pot să funcționeze asemenea unei „lămpi cu plasmă”. Pentru cei leneși, care nu au ChatGPT la o întindere de mână, compilez eu alături de el o mică ilustrare vizuală a interesantului obiect care fascinează mințile multor copii (mai ales):

„Se numește glob cu plasmă sau lampă cu plasmă (în engleză plasma globe / plasma lamp).
Este un obiect decorativ și demonstrativ bazat pe fenomenul de descărcare electrică în gaz rarefiat. În interiorul sferei de sticlă se află un gaz (de obicei neon sau argon), iar în centru există un electrod care emite tensiune înaltă.
Când atingi sticla cu degetul:
• electricitatea „se concentrează” spre punctul atins
• vezi acele „fulgere” sau fire luminoase care se adună spre degetul tău
E practic o demonstrație vizuală a modului în care electricitatea caută calea cu cea mai mică rezistență.”

Bineînțeles, cum puțini probabil se așteaptă, această speță atipică este structurată, cel puțin în societatea noastră, pe nivele de percepție, dinamică și acțiune. Layerul „superior” pare a aparține tagmei artiștilor, care pot invoca sensibilitatea, eleganța și extrem de îndelungata experiență în dezvoltarea tușei personale (adevărata purtătoare de sens al umanității lor perene, exemplare, model de urmat pentru nenumărate generații de mici artiști și de admirat pentru cunoscători sau cei mai impresionabili). Ei sunt însă poate „jenați” de asocierea cu layerul inferior, cel legat de funcționalitatea „primitivă” a fiziologiei corpului uman, cunoscută în special doar de medici.

Ca interludiu în mijlocul (dar nu chiar) al acestei postări, îndrăznesc să afirm că cei tineri care nu sunt încă bolnavi de timpuriu, care se știu îngriji sau care, din cauza unei moșteniri genetice bune, nu suferă de afecțiuni specifice se pot amuza copios ascultând asemenea relatări, diseminări, exemplificări. Ei vor cunoaște însă mai târziu, în special bărbații, importanța de netăgăduit a acestei specializări care este urologia. Nu puțini înțeleg cât de important este pentru „societate” un urolog bun, care înțelege cât de importantă și în același timp „intimă” este procedura prin care se analizează, mai ales după vârsta de 45 de ani, sănătatea prostatei și a sistemului urinar.

Preventiv, cum suntem totuși des sfătuiți, putem prevedea orice posibilă afecțiune bând multă apă. Cel puțin 2 litri pe zi, cum se spune.

Cei în etate, care deja au trecut prin aceste îngrijorări și apoi inerente probleme, sunt însă mai avizați și mai informați în această problemă. Ei pot fi, în funcție de necesitatea întreținerii unei „imagini publice” sau „poziția în societate”, mai atenți în a discuta asemenea detalii sau a le explicita celor neexperimentați. Alții, fără asemenea „greutăți” de dus „în spate”, pot fi mai relaxați sau chiar degajați în a se sfătui unii cu alții, a se amuza pe seama problemelor, cu o anumită „lejeritate a ființei”, așa cum frumos formulase unul din clasicii literaturii. Lol.

Dar, cel mai important lucru este totuși, totuși, respectarea jurământului lui Hipocrate. Conform lui ChatGPT, acesta ar fi:

Jurământul medicilor este cunoscut în mod tradițional ca Jurământul lui Hipocrate, un text vechi de peste 2000 de ani, atribuit lui Hipocrate, considerat părintele medicinei.
Astăzi, medicii nu mai recită întotdeauna forma originală, dar folosesc versiuni moderne adaptate (cum ar fi Declarația de la Geneva). Totuși, ideea de bază a rămas aceeași: responsabilitate, etică și grijă față de pacient.

Varianta clasică (pe scurt, în română):
„Jur pe Apollo medicul și pe Asclepios și pe toate zeitățile că:
• voi respecta pe profesorii mei ca pe părinți,
• voi împărtăși cunoștințele mele cu cei care vor să învețe,
• voi folosi tratamentele pentru binele bolnavilor, după puterea și priceperea mea,
• nu voi face rău și nu voi da otrăvuri,
• nu voi provoca avorturi (formularea originală),
• voi păstra curată viața și arta mea,
• nu voi divulga secretele pacienților.”

Varianta modernă (idee generală)
Versiunile actuale pun accent pe:
• respectarea vieții și demnității umane
• confidențialitate
• nediscriminare
• responsabilitate profesională
• actualizarea continuă a cunoștințelor

Un exemplu modern este Declarația de la Geneva (adoptată de World Medical Association), care spune, în esență:
„Voi dedica viața mea serviciului umanității.”

Ca o altă notă de detaliu este de observat că, în societatea română, în special în rândul „protipendadei”, medicul este uneori colecționar de artă (muzică, pictură, admirator al arhitecturii). El, nefiind totuși complet instruit, prin natura specializării sale dezvoltate pe mai mult de 6 ani de studiu (asemenea însă tuturor artiștilor de calibru) în limbajul intim al acestor complexe limbaje, cade uneori victimă a manipulărilor specifice dinamicii mișcărilor din aceste medii. Nu este fapt necunoscut, speculanți, escroci, dealeri de artă dubioși, ș.a.m.d., există și aici, ca în orice mediu.

La fel, nu este de mirare că societatea românească post-totalitară este plină și de medici, rezidenți și chiar și studenți entuziaști și generoși când e vorba de a accepta, integra, dezvolta și ramifica mai departe rețele extinse de corupție. Până la urmă medicul devine în acest tip de societăți nu numai exemplu de necontestat (prin prestanță, imagine publică, notorietate), ci și pion și uneori vector al unor acțiuni chiar neortodoxe. Dar, spre binele comunitar, aceste acțiuni pot fi, după gust, inteligența și cultura publicului vizat, explicitate, distribuite mai departe, reasimilate – în cazul de față, particular, speței „tușei”. Micii sau marii pioni comunitari o vor „distribui” mai mult sau mai puțin natural în complexa stratificare socială, locală, națională sau chiar globală, fiecărui segment de „audiență” în parte.

Bineînțeles, această „difuzie” de informație nu rămâne nici ea fără răspuns sau feedback. Unii, mai sensibili, se vor speria poate, realizând brusc că… „cu corupția medicilor” nu este de joacă. Poate, poate că cea a politicienilor, a primarilor, a artiștilor, a arhitecților, a muzicienilor, a sportivilor, ș.a.m.d. este mai ușor de trecut cu vederea, dar… acum trebuie să luăm atitudine. Ei bine, se întreabă acești naivi, ce se poate face?

Răspunsul nostru este însă incert, „neconclusiv”. Putem da vina pe sintagma „așa sunt vremurile”, închizând ochii, ducând cu ezitare sau siguranță (depinde de caz) plicul cu mită fiecărui medic, de-acu încolo. În același timp, recalculăm șansele ca, în viitor, să avem nevoie de tot mai multă asistență medicală din partea a tot mai mulți medici, asistente și alt personal auxiliar. În funcție de situația noastră particulară și starea de sănătate de moment, suntem nevoiți să luăm o decizie în a face un compromis cu noi înșine.

A închide ochii, cum spune o vorbă neaosă românească, ne face în final părtași la fenomenul masiv de corupție care, nu-i așa, nu străbate doar comunitatea extrem de sudată a medicilor, ci și a întregii societăți. A… „deschide ochii” înseamnă a acționa. Dar, cum toată partea bărbătească a „forțelor de ordine”, la fel de coruptibile sau poate doar impresionabile (sau de ce nu, încă neexperimentate), merge totuși în mod regulat la control la urologi cu experiență, clinici de specialitate, ne găsim în impas. Cui să ne plângem, dacă nu chiar celor care reglementează în final și aceste forțe de ordine? Întrebarea rămâne deschisă totuși.

În cazuri excepționale dar atipice, a evita în mod constant să ne manifestăm reacția – cel puțin cea de contestatar măcar – poate duce la urmări fatale. Cum rețelele de corupție care pornesc din cele mai negre unghere ale societății – traficanți de persoane, dealeri de droguri, traficanți de organe – și ajung în cele mai „luminoase” nimburi ale rețelelor mediatice sau politice, variațiunile sunt infinite. Putem chiar să (re)găsim, spre exemplu, persoane decedate în propria familie, fără să știm sau să înțelegem cu adevărat cum s-a trecut în neființă. Nefiind specialiști, putem sau nu să investigăm problema, putem sau nu să intrăm în paranoia, să speculăm, să întrebăm, să studiem. Bineînțeles, cum rețelele de corupție preferă uneori să țină informația „ca pentru sine”, deseori simptome, diagnostice, salvarea chiar a datelor medicale în instituții specializate este până la urmă falsificabilă sau chiar neaccesibilă; uneori, chiar și propriilor clienți. Pe deasupra, nu suntem imuni în fața amenințărilor cibernetice și a necunoscuților, misterioșilor hackeri de pretutindeni, așa că până la urmă „vinovăția” se dizolvă, ca prin minune, în „neant”.

Un caz extrem de interesant este „expunerea datelor medicale” și chiar a celor mai minuțios culese informații „intime” nu numai în spațiul colectiv local (cu care suntem deja obișnuiți că, nu-i așa, lumea vorbește oricum), ci și în marile rețele mediatice. În funcție de interese punctuale sau de grup, ele pot fi chiar expuse în fastuoase lucrări artistice: aici, alegerile sunt multiple; putem vedea în videoclipuri, în filme chiar, în „tușa” viguroasă a unei picturi sau, mai mult sau mai puțin subliminal, chiar în „setul” unui DJ celebru de la un party aceste detalii, vizibile sau mai puțin vizibile.

Rezultatul, dragi cititori, este totuși nu numai dezgustător, ci și scabros până la urmă. Imaginați-vă nu numai pacientul în cauză (să-l denumim acum elegant, „target”), ci și pe rudele sale (să le spunem acum cu gingășie „mătuși” sau simplificator, „tușe”); apoi, să ne extindem imaginația spre rude de gradul 2, 3, prietenii lor, cunoștințe, public mai larg; și, de ce nu, chiar rețeaua din care a pornit totul, acea rețea complexă a corupției. Medici, arhitecți, pictori sau profesori, academicieni, muzicieni, lăutari sau primari, cu toții își vor admira fără rezerve fastuoasa creație, înțelegând cât de grandioasă și solidă și stabilă este acum ramificația lor, comparabilă cu cea a unui arbore secular. Dar, cum o mână spală pe alta și downloadarea vinovăției publice, oricum difuză acum, este neapărat necesară, putem indica, cu imprecizie, spre acea vagă formulare cu care începuserăm: „tu, șa-i că?”… și, oftând adânc, cu resemnare fără accente melodramatice, vom pronunța în surdină: „tușa-i!”.

Acest vector de final, difuz de această dată, nu mai are în capăt o săgeată. Văzut din lateral, din spațiu sau chiar de dedesubt, el arată simplu, simplificator chiar: doar o linie!

În acest moment, unii își aduc aminte de vechea piesă, găsită poate într-un feed obscur al unui artist local, necunoscut, semnată de celebra cântăreață „Shura” – „2 Shy”. Urmărind imaginile în mișcare, observăm anumite simboluri vizuale extrem de populare dar care poartă în sine, în acest context, simbolism complex; cum acest simbolism difuz, incert și alegoric rămâne totuși o „pată Rorschach” în care privitorul proiectează o anumită structură mentală, vom vedea acolo nu numai tipare specifice experienței noastre de viață, ci și alte tipuri de informație; poate am auzit razant un zvon, poate cineva a menționat deja câte ceva despre această „construcție mediatică”, poate copilul nostru a chiar dansat într-un club pe un remix sau a ascultat piesa la căști.

Sau, poate, în cel mai simplu mod, o „tușă” a unei „mătuși” care, punându-ne sub nas pictura, ne-a întrebat retoric „tu, șa-i că…?” ne-a impresionat. Apoi, mătușa a deschis YouTube-ul și ne-a arătat și Shura.

Acum, ne retragem la demisolul clădirii de pe Strada 1 Mai, Baia Mare, măcar pentru o vreme, unde funcționează cafeneaua „Shura”. Ne aducem aminte de cât de amuzant este bancul neaos cu țăranul care, la fiecare trecere a trenului prin curtea sa, deschide și apoi închide porțile „șurii” sale și râdem copios. Cum bancul este inedit, ne felicităm împreună cu „tușa” (poate mătușa) de cât de spirituali suntem, atât noi, cât și comunitatea noastră, locală, națională și chiar globală. Unici, chiar, completăm noi în gând.

Cum nu știm dacă artista de renume mondial „Shura” a vizitat sau va vizita orașul nostru minier, dacă va cânta vreodată într-un pub local, rămânem totuși cu o întrebare mută.

_____________________________________________________________________________________

English version

The wordplays around “tușă” (aunt), “tușă” (the dynamic line left by the movement of the hand in graphics or painting especially), “tuse” (without diacritics this time), or maybe, God forgive me, the “rectal examination” performed by a skilled urologist can end, not almost conclusively, with a “so, what do you say?” (from the amusing Transylvanian regionalism)… (and here one can complete according to taste, culture or intelligence; with uppercase or lowercase, lol).

We can thus “rotate” this “case” within a community, in the amusement of some, to the astonishment of others, the indignation of purists of collective mental hygiene or even the irritation of professionals – or, why not, the silent suffering or even the embarrassment of elderly patients. The aesthetes of “salon” conversation can nuance the community discourse, launching it into the ether (media), reabsorbing it afterwards, remixing it, explicating it, exemplifying and finally directing public attention in the form of vectors carrying meaning, energizing and polarizing the public attention for various “constructive” purposes; or, why not, only “demonstrative”.

If these “multifunctional” vectors reach a certain target, a certain form of reaction is to be expected as a response. Of course, not all of us are “delicate” when it comes to medical analyses and specialized examinations, not all of us are impressed by the “professionalism” of those who, isn’t it so, probably out of extreme boredom need to “season” their mundane life with exercises of “diction” in articulating the language shared by… the community.

As an approximate “footnote”, I would note here that… a “case” concentrated around wordplays that have multiple support points, gravitation and axes of development (in this case “tușa” as a reductionist, simplifying sign) can function like a “plasma lamp”. For the lazy ones, who do not have ChatGPT within reach, I compile together with it a small visual illustration of the interesting object that fascinates the minds of many children (especially):

“It is called a plasma globe or plasma lamp.
It is a decorative and demonstrative object based on the phenomenon of electrical discharge in rarefied gas. Inside the glass sphere there is a gas (usually neon or argon), and in the center there is an electrode that emits high voltage.
When you touch the glass with your finger:
• the electricity ‘concentrates’ toward the touched point
• you see those ‘lightnings’ or luminous threads that gather toward your finger
It is practically a visual demonstration of how electricity seeks the path of least resistance.”

Of course, as few probably expect, this atypical case is structured, at least in our society, on levels of perception, dynamics and action. The “upper” layer seems to belong to the guild of artists, who can invoke sensitivity, elegance and the extremely long experience in developing the personal touch (the true carrier of meaning of their perennial humanity, exemplary, model to follow for countless generations of small artists and to be admired by connoisseurs or the most impressionable). However, they may be “embarrassed” by the association with the lower layer, the one related to the “primitive” functionality of the human body physiology, known especially only by doctors.

As an interlude in the middle (but not quite) of this post, I dare to state that young people who are not yet sick early, who know how to take care of themselves or who, due to a good genetic inheritance, do not suffer from specific conditions can laugh heartily listening to such accounts, disseminations, examples. They will, however, understand later, especially men, the undeniable importance of this specialization called urology. Not few understand how important for “society” a good urologist is, one who understands how important and at the same time “intimate” the procedure is through which, especially after the age of 45, the health of the prostate and urinary system is analyzed.

As a preventive measure, as we are often advised, we can foresee any possible condition by drinking a lot of water. At least 2 liters per day, as it is said.

Older people, who have already gone through these concerns and then the inherent problems, are however more informed and more aware in this matter. Depending on the need to maintain a “public image” or “position in society”, they may be more careful in discussing such details or explaining them to the inexperienced. Others, without such “burdens” to carry, can be more relaxed or even detached in advising each other, making fun of problems, with a certain “lightness of being”, as one of the classics of literature nicely formulated. Lol.

But the most important thing is still, still, respecting the Hippocratic oath. According to ChatGPT, it would be:

The doctors’ oath is traditionally known as the Hippocratic Oath, a text over 2000 years old, attributed to Hippocrates, considered the father of medicine.
Today, doctors do not always recite the original form, but use modern adapted versions (such as the Geneva Declaration). However, the basic idea has remained the same: responsibility, ethics and care for the patient.

The classical version (short):
“I swear by Apollo the physician and by Asclepius and all the gods that:
• I will respect my teachers as my parents,
• I will share my knowledge with those who wish to learn,
• I will use treatments for the good of the sick, according to my ability and judgment,
• I will do no harm and give no poisons,
• I will not perform abortions (original wording),
• I will keep my life and art pure,
• I will not disclose patients’ secrets.”

The modern version emphasizes:
• respect for human life and dignity
• confidentiality
• non-discrimination
• professional responsibility
• continuous updating of knowledge

A modern example is the Geneva Declaration, which essentially says:
“I will dedicate my life to the service of humanity.”

As another detail, it is to be observed that, in Romanian society, especially among the “elite”, the doctor is sometimes an art collector (music, painting, admirer of architecture). Not being fully trained in the intimate language of these complex domains, through the nature of his specialization developed over more than 6 years of study (similar, however, to all high-level artists), he sometimes becomes a victim of the manipulations specific to the dynamics of movements in these environments. It is not an unknown fact—speculators, scammers, shady art dealers, etc., exist here as well, as in any environment.

Likewise, it is not surprising that post-totalitarian Romanian society is full of doctors, residents and even enthusiastic and generous students when it comes to accepting, integrating, developing and further branching extended networks of corruption. In the end, the doctor becomes in this type of society not only an unquestionable example (through presence, public image, notoriety), but also a pawn and sometimes a vector of even unorthodox actions. But, for the communal good, these actions can be, depending on the taste, intelligence and culture of the targeted public, explained, further distributed, reabsorbed – in this particular case, the “tușă” case. Small or large community pawns will “distribute” it more or less naturally within the complex social stratification, local, national or even global, to each segment of “audience”.

Of course, this “diffusion” of information does not remain without response or feedback either. Some, more sensitive, may become frightened, suddenly realizing that… “medical corruption” is not something to play with. Maybe that of politicians, mayors, artists, architects, musicians, athletes, etc. is easier to overlook, but… now we must take action. Well then, these naive ones ask, what can be done?

Our answer, however, is uncertain, “inconclusive”. We can blame the phrase “these are the times”, closing our eyes, carrying with hesitation or certainty (depending on the case) the envelope with bribe to each doctor, from now on. At the same time, we recalculate the chances that, in the future, we will need more and more medical assistance from more and more doctors, nurses and other auxiliary staff. Depending on our particular situation and current health state, we are forced to make a decision to compromise with ourselves.

To close our eyes, as a Romanian saying goes, ultimately makes us participants in the massive phenomenon of corruption which, of course, does not run only through the tightly knit community of doctors, but through the entire society. To “open our eyes” means to act. But since the entire male side of the “law enforcement forces”, just as corruptible or perhaps only impressionable (or why not, still inexperienced), regularly goes for check-ups to experienced urologists, specialized clinics, we find ourselves at a deadlock. To whom do we complain, if not to those who ultimately regulate even these forces of order? The question remains open nonetheless.

In exceptional but atypical cases, constantly avoiding to express our reaction—even at least a protesting one—can lead to fatal consequences. As corruption networks that start from the darkest corners of society—human traffickers, drug dealers, organ traffickers—and reach the most “luminous” halos of media or political networks, the variations are infinite. We may even (re)find, for example, deceased persons in our own family, without knowing or truly understanding how death occurred. Not being specialists, we may or may not investigate the issue, we may or may not fall into paranoia, speculate, ask, study. Of course, since corruption networks sometimes prefer to keep information “to themselves”, often symptoms, diagnoses, even the storage of medical data in specialized institutions becomes ultimately falsifiable or even inaccessible; sometimes even to their own clients. On top of that, we are not immune to cyber threats and to the unknown, mysterious hackers everywhere, so in the end the “guilt” dissolves, as if by miracle, into “nothingness”.

An extremely interesting case is the “exposure of medical data” and even of the most meticulously gathered “intimate” information not only in the local collective space (which we are already used to, because, of course, people talk anyway), but also in the large media networks. Depending on specific or group interests, they can even be exposed in lavish artistic works: here, the choices are multiple; we can see in video clips, in films, in the vigorous “brushstroke” of a painting or, more or less subliminally, even in the “set” of a famous DJ at a party these details, visible or less visible.

The result, dear readers, is nevertheless not only disgusting but ultimately repulsive. Imagine not only the patient in question (let us now elegantly call him the “target”), but also his relatives (let us now gently call them “aunts” or, simplistically, “tușe”); then let us extend our imagination to second- and third-degree relatives, their friends, acquaintances, the wider public; and, why not, even the network from which everything started, that complex network of corruption. Doctors, architects, painters or teachers, academics, musicians, folk players or mayors, all will admire without reserve the lavish creation, understanding how grand, solid and stable their branching has now become, comparable to that of a centuries-old tree. But, as one hand washes the other and the downloading of public guilt, anyway diffuse now, is absolutely necessary, we can point, imprecisely, to that vague formulation we started with: “so, what do you say?”… and, sighing deeply, with resignation without melodramatic accents, we will pronounce in a low voice: “that’s the tușă!”.

This final vector, diffuse this time, no longer has an arrow at its end. Seen from the side, from space or even from below, it looks simple, even simplifying: just a line!

At this point, some may remember the old song, perhaps found in an obscure feed of a local, unknown artist, signed by the famous singer “Shura” – “2 Shy”. Watching the moving images, we notice certain extremely popular visual symbols which, in this context, carry complex symbolism; as this diffuse, uncertain and allegorical symbolism remains nevertheless a “Rorschach blot” in which the viewer projects a certain mental structure, we will see there not only patterns specific to our life experience, but also other types of information; perhaps we vaguely heard a rumor, perhaps someone already mentioned something about this “media construction”, perhaps our child even danced in a club to a remix or listened to the song on headphones.

Or, perhaps, in the simplest way, a “tușă” of an “aunt” who, placing the painting under our nose, asked us rhetorically “so, what do you say…?” impressed us. Then the aunt opened YouTube and showed us Shura.

Now, we retreat to the basement of the building on 1 Mai Street, Baia Mare, at least for a while, where the “Shura” café operates. We remember how funny the local joke is with the peasant who, every time the train passes through his yard, opens and then closes the gates of his “barn” and we laugh heartily. As the joke is original, we congratulate ourselves together with the “tușă” (maybe the aunt) on how witty we are, both us and our community, local, national and even global. Unique, even, we add in our thoughts.

As we do not know whether the world-famous artist “Shura” has visited or will visit our mining town, whether she will ever sing in a local pub, we nevertheless remain with a silent question.