PAUL SELING

Varianta în limba română

Spuneam într-o postare precedentă câte ceva despre modul în care „a da de lucru” unui liber profesionist – unui artist, arhitect, designer etc. – poate deveni, într-o societate a „specialiștilor în manipulare”, exact opusul: este vorba de o formă de retribuire falsă (cu așa-ziși „bani falși”) care va fi speculată ulterior de persoana ce se denumește „client”, de familia sa, de o organizație din care face parte și, mai departe, de rețele de corupție.

Ca primă observație aș nota că, după părerea mea, conceptul de „bani falși” este o fabricație exclusivă a minților bolnave într-o societate la fel de bolnavă și de coruptă. Ideea principală, principiul de bază este de fapt aruncarea targetului, a celui care muncește cinstit, într-un cerc vicios al justificărilor, al calculelor, al minciunilor și manipulărilor, în final. Ca efect principal, imediat, este inseminarea sentimentului de nesiguranță, a paranoiei apoi; omul își pierde timpul căutând justificări din registrul normalității în gândire, urmând ca apoi să realizeze că a fost „tras pe sfoară” (dacă este suficient de abil și are suficient de mult timp la dispoziție să cerceteze înlănțuiri de evenimente, actori și pioni implicați, să ghicească sau să dovedească în final care este scopul și cine trage din spate „ițele”).

Bineînțeles că am studiat și istoria banilor de la începutul civilizației până astăzi. În epoca primitivă oamenii schimbau bunuri și aveau la dispoziție o formă simplistă de „evaluare aproximativă”, imprecisă, în care echivalau, în mentalul colectiv al micii lor comunități, valorile bunurilor fizice prin scoici, obiecte rare, greu de găsit.

M-am amuzat să citesc că și în Grecia Antică a existat management financiar, inflație produsă voit, monede de mai multe tipuri ș.a.m.d. Mai târziu am studiat și despre istoria mai recentă a structurilor financiare de azi, modul cum a apărut banul din hârtie ca „garanție” (aproape) virtuală că aurul, stocat în seifurile lor în siguranță, va putea fi recuperat oricând.

ChatGPT povestește cam așa:

În Evul Mediu, acești oameni erau numiți în principal aurari (în engleză goldsmiths).
Inițial, aurarii erau meșteșugari care lucrau cu metale prețioase (aur, argint), dar pentru că aveau:
• seifuri sigure (pentru materiile lor prime),
• experiență în manipularea metalelor valoroase,
au început să păstreze aurul și banii oamenilor bogați contra cost.

Cum au devenit bancheri:

1. Când cineva depunea aur, aurarul îi dădea un certificat de depozit (un fel de chitanță).
2. În timp, oamenii au început să folosească acele chitanțe ca mijloc de plată.
3. Aurarii au observat că nu toți clienții își retrag aurul simultan și au început să:
   ◦ împrumute o parte din aurul depozitat,
   ◦ perceapă dobândă.

Așa au apărut primele forme de bănci și bancheri.

M-am amuzat să descopăr din nou cum, încă de timpuriu, și această formă de înțelegere, bazată la început pe cuvânt și onoare, a fost gradual coruptă: aurarii mințeau falsificând hârtiile ce stăteau drept garanție, odată ce „clienții” începuseră să le schimbe între ei fără să le mai „echivaleze” fizic în aur. Probabil că de aici o fi început, treptat, an după an, ceea ce azi se numește marea inflație globală, lol. Cum azi fiecare generație moștenește deja de câteva secole „meteahna”, este aproape sigur că nimeni nu mai știe să revină la o metodă cinstită de a echivala bunuri fizice în bani virtuali.

Bineînțeles, nu poți cu adevărat să evaluezi efortul unui individ, munca sa, făcând o transformare simplistă, simplificatoare chiar, în monedă imaginară. Fiecare om are posibilitatea să se autoevalueze și să propună potențialilor clienți un preț; uneori el se raportează la medie, la nivelul sau calitatea muncii colegilor de breaslă, uneori știe să speculeze imaginea produsului, să facă marketing, să vândă iluzii, vise, proiecții în viitor ș.a.m.d. Alteori, și nu de puține ori, avem de-a face cu oameni care fie nu știu deloc să se raporteze la ce există în jur, fie nu „văd” aceste complicate mecanisme, fie – și în cazul meu e vorba mai degrabă de asta – nu mai vor să se raporteze la nicio formă de evaluare externă atunci când propun un preț pentru munca lor. Lol.

Dar, nu-i așa, marketingul modern este bine fundamentat, susținut de miliarde de dolari investiți în studii sociologice, testări de grupuri țintă unde oameni de toate categoriile vin, contra cost, și degustă iaurt, întind unt pe pâine sau mușcă din biscuiți crocanți spunându-și apoi părerea. Aș zice că până la urmă până și această mică naivitate (a tuturor) ne costă pe toți. Cremele de ciocolată și sucurile sunt pline de zaharuri, chipsurile au grăsimi nesănătoase, carnea e plină de antibiotice ș.a.m.d.

Cine este curios poate să meargă mai departe cu lectura, găsindu-l pe nepotul lui Sigmund Freud, Edward Bernays, fabricând cu abilitate adevărate campanii, extrem de bine gândite, elegante, minimaliste chiar, în favoarea fumatului, a războaielor ideologice (pentru banane și alte resurse, lol) ș.a.m.d. Cine nu este suficient de curios și studios nu citește etichetele produselor – dacă ele sunt cu adevărat reglementate – și ajunge să dezvolte diverse tipuri de boli metabolice și nu numai.

Câteodată mă gândesc la această ciudată formă de selecție naturală care mi s-a părut dusă la extrem în America. Am speculat nițel, după vizionări pe YouTube, că aceasta este totuși o țară a libertății de alegere. Având atâtea opțiuni, piste de biciclete, de alergare, munți, văi și dealuri (lol), îți poți cu adevărat permite să trăiești inteligent și sănătos. Mă gândeam că cei care ajung dependenți de vicii, droguri, alcool „își merită soarta”, pentru că nu fac decât să se adâncească în autosabotare și obiceiuri autodistructive fără vreun motiv aparent.

La acest moment al meditației mele m-am gândit până și la această selecție ca la un mecanism ingenios de „eugenie”: cei cu „gene slabe”, predispuși la a cădea în depresie, psihoze, înclinați spre dezechilibru mental și apoi fizic ajung rapid să decadă „din drepturile sociale”, fiind absorbiți treptat de mafie: dealeri de droguri, ș.a.m.d.

Dar am mers totuși mai departe cu îndoiala. Știm deja de mulți ani din media că o parte semnificativă din populația americană se îndoapă cu medicație psihiatrică, sunt mulți dintre ei obezi, needucați. Societatea este încă segregată și pare că falia dintre clasele sociale se adâncește: apar școli și zone rezidențiale pentru bogați, protejate de firme de securitate, în timp ce în cartierele mărginașe – tot doar din YouTube știu – calitatea educației este tot mai deficitară.

M-am gândit aici mai departe la acea clasă conducătoare a lor, la elitele din mediile financiare și politice, care poate vor fi scăpat presupusa „eugenie” din vedere, vor fi evaluat greșit pe termen lung sau poate nu mai erau în stare să elimine corupția instituționalizată ce cuprinde parcă tot mai mult lumea corporatistă.

Spre exemplu, citim că marii fabricanți de pesticide, insecticide, fungicide ar părea că elimină gradual diversitatea biologică a lumii, capturând – probabil ca resursă strategică, mă gândeam – până și fermierul de rând. „Big Pharma” îndoapă populația cu mecanisme de „amortire” mai strașnice decât „soma” din „Minunata lume nouă” a lui Aldous Huxley (și măcar dacă ele ar da stări euforice, dar eu speculez că nu fac decât să oprească procese naturale de autoanaliză și introspecție care uneori duc la evoluție – nu întotdeauna depresia sau paranoia sunt semne de boală, nu-i așa?).

La fel, mecanismele de reglementare a alimentelor de pe rafturile supermarketurilor par a fi și ele deficitare sau insuficiente. Dar vina nu este doar aici, ci pornește de la primul măcelar dintr-o țară străină care aruncă în malaxor, alături de carnea de vită bolnavă, cadavrul unui cal, al unui rozător poate, ș.a.m.d. Trecând prin rețele complexe, mâini la fel de corupte, dealeri de pe piața globală a alimentelor, se pare că nu prea mai știe nimeni ce mănâncă cu adevărat.

Nu m-am mirat în final de rezistența tăcută, surdă, a veganilor, a celor care își cultivă pe cât posibil legumele și care, act și mai curajos, le vând în piețele dedicate altor „cunoscători”.

Ca mică anecdotă, menționez aici și moduri în care multe alimente cu proveniență „nobilă”, cu tradiție milenară, sunt falsificate de marile mafii din domeniul alimentației: ulei de rapiță colorat și vândut ca ulei de măsline (asta dacă nu e înlocuit chiar cu substanțe chimice nocive), carne de ton pigmentată ca să pară proaspătă, miere de albine falsă, îndoită cu alți adjuvanți, ș.a.m.d.

Ca în orice domeniu, consumatorul naiv, puțin curios, cade pradă speculanților din toate aceste vaste rețele. Din nou, vina nu poate fi plasată punctual nimănui; toată lumea e pe fugă, dealerii vând și cumpără fără să vadă vreodată marfa, platformele online dedicate sunt netransparente și oricum ochiul uneori nespecializat al organelor ce le-ar verifica e fie orb, fie neștiutor, fie corupt la rândul său. Iar dacă fraudele sunt vizibile și „ochii” în minoritate, se poate ajunge la amenințări, mită, destituiri, ș.a.m.d.

Revin acum la „munca mea în sistem”. După cum publicul se va fi obișnuit deja, cum am început să conștientizez și eu extrem de târziu, munca mea va fi fost speculată fără să știu de mulți, mulți ani. Nu numai muzica, desenele, randările, nu numai timpul petrecut în fața computerului, nu numai rețetele culinare postate pentru „binele comun al cunoscătorilor” vor fi fost pe undeva analizate, ci chiar mai departe; ele au fost reasimilate unor rețele corupte, remixate, adăugite, transformate, scoase din context și reintroduse în altele, fără ca eu să fi știut mai întâi, fără ca eu să-mi fi dat acordul apoi și fără a mi se fi dat drept, în final, la a obiecta sau a replica.

În aceste condiții am realizat că sunt inclus, fără putință de a scăpa, în unele dintre cele mai îngrozitoare și complicate mecanisme de manipulare. Sub aparența unei „judecăți” de grup(uri), întotdeauna deficitare la capitolul relevanță și, bineînțeles, logică – și apoi mai cu seamă integritate morală, inteligență sau psihică – se ascunde de fapt o corupție atât de masivă încât orice alt input din partea mea urma să devină „hrană” pentru acestea.

În fața acestei opțiuni aveam de ales: ori tăceam, scoteam PC-ul din priză și mă refugiam în pădure, ori continuam cu orice risc, încercând să provoc aceste minți bolnave nu numai la a deveni mai raționale, ci și la a vedea dincolo de limite, până la contextul global în care suntem de fapt cu toții incluși.

Dacă această „provocare” lansată până la urmă prin acest „wormhole” care este de fapt „bezna internetului”, a posibililor hackeri, a rețelisticii corupției, a interceptărilor, a spionajului, a corupției rețelei de „prieteni și cunoștințe”, colaboratorilor, oamenilor politici, corporațiilor, YouTuberilor, sportivilor, muzicienilor, pictorilor, arhitecților (și aici mă opresc să respir 🙂)… a fost corect înțeleasă… mă cam îndoiesc. Dar… nu vom ști niciodată, nu-i așa? Nu?

_____________________________________________________________________________________

English version

I was saying in a previous post a few things about how “giving work” to a freelancer—an artist, architect, designer, etc.—can become, in a society of “manipulation specialists,” exactly the opposite: a form of false compensation (with so-called “fake money”) that will later be exploited by the person calling themselves a “client,” by their family, by an organization they belong to, and further on by networks of corruption.

As a first observation, I would note that, in my opinion, the concept of “fake money” is an exclusive fabrication of sick minds in an equally sick and corrupt society. The main idea, the core principle, is in fact throwing the target—the one who works honestly—into a vicious circle of justifications, calculations, lies, and ultimately manipulation. The immediate effect is the seeding of insecurity, followed by paranoia; the individual wastes time searching for justifications within the realm of normal reasoning, only to later realize they’ve been “tricked” (if they are skilled enough and have enough time to investigate chains of events, actors, and involved pawns, to guess or ultimately prove the purpose and who is pulling the strings behind the scenes).

Of course, I have also studied the history of money from the beginning of civilization to the present. In primitive times, people exchanged goods and had a simplistic form of “approximate evaluation,” imprecise, in which they equated the value of physical goods in the collective mindset of their small community using shells, rare objects, hard to find.

I was amused to read that even in Ancient Greece there was financial management, deliberately induced inflation, multiple types of currency, and so on. Later, I also studied the more recent history of today’s financial structures, how paper money appeared as an (almost) virtual “guarantee” that gold stored safely in vaults could be retrieved at any time.

ChatGPT explains it roughly like this:

In the Middle Ages, these people were mainly called goldsmiths. Initially, goldsmiths were craftsmen working with precious metals (gold, silver), but because they had secure vaults and experience handling valuable materials, they began storing the gold and money of wealthy individuals for a fee.

How they became bankers:

1. When someone deposited gold, the goldsmith issued a deposit certificate (a kind of receipt).
2. Over time, people began using those receipts as a means of payment.
3. Goldsmiths noticed that not all clients withdrew their gold simultaneously and started to lend part of the deposited gold and charge interest.

This is how the first forms of banks and bankers appeared.

I was amused to rediscover how, even early on, this form of trust—initially based on word and honor—was gradually corrupted: goldsmiths lied by falsifying the papers that served as guarantees, once “clients” began exchanging them among themselves without physically equating them in gold. Perhaps this is where what we now call global inflation slowly began, year after year. Since each generation has inherited this flaw for centuries, it is almost certain that no one knows anymore how to return to an honest method of equating physical goods into virtual money.

Of course, you cannot truly evaluate an individual’s effort—their work—through a simplistic transformation into imaginary currency. Each person can self-evaluate and propose a price to potential clients; sometimes they relate to the average, to the level or quality of their peers’ work, sometimes they know how to exploit the image of the product, to do marketing, to sell illusions, dreams, projections into the future, and so on. Other times—and not rarely—we deal with people who either don’t know how to relate to what exists around them, or don’t “see” these complex mechanisms, or—like in my case—simply no longer want to relate to any external form of evaluation when setting a price for their work.

But of course, modern marketing is well grounded, supported by billions of dollars invested in sociological studies, target group testing where people from all categories come, for a fee, to taste yogurt, spread butter on bread, or bite into crunchy biscuits and then share their opinions. I would say that ultimately even this small naivety (of everyone) costs us all. Chocolate creams and soft drinks are full of sugar, chips contain unhealthy fats, meat is full of antibiotics, and so on.

Those who are curious can go further with their reading and discover Sigmund Freud’s nephew, Edward Bernays, skillfully crafting real campaigns—extremely well thought out, elegant, even minimalist—in favor of smoking, ideological wars (for bananas and other resources, lol), and so on. Those who are not curious or studious enough don’t read product labels—if they are truly regulated—and end up developing various types of metabolic diseases and more.

Sometimes I think about this strange form of natural selection, which seems to have been taken to extremes in America. I speculated a bit, based on watching YouTube, that it is still a country of freedom of choice. With so many options—bike lanes, running paths, mountains, valleys, and hills—you can truly afford to live intelligently and healthily. I used to think that those who become addicted to vices, drugs, alcohol “deserve their fate,” because they simply deepen their self-sabotage and self-destructive habits without any apparent reason.

At that point in my reflection, I even considered this selection as an ingenious mechanism of “eugenics”: those with “weak genes,” prone to depression, psychosis, inclined toward mental and then physical imbalance, quickly fall out of “social rights,” gradually absorbed by the underworld—drug dealers and so on.

But I went further with doubt. We already know from the media that a significant part of the American population is heavily medicated with psychiatric drugs; many are obese, uneducated. Society is still segregated, and the gap between social classes seems to be widening: schools and residential areas for the wealthy appear, protected by security firms, while in marginal neighborhoods—again, from YouTube—the quality of education is increasingly poor.

I then thought further about their ruling class, the elites in financial and political environments, who may have lost sight of this supposed “eugenics,” miscalculated in the long term, or perhaps were no longer able to eliminate institutionalized corruption that seems to increasingly engulf the corporate world.

For example, we read that major manufacturers of pesticides, insecticides, fungicides seem to gradually eliminate the world’s biological diversity, capturing—even the ordinary farmer—as a strategic resource. “Big Pharma” feeds the population with “numbing” mechanisms stronger than the “soma” in Brave New World by Aldous Huxley (and if only they produced euphoric states—but I speculate they merely stop natural processes of self-analysis and introspection, which sometimes lead to evolution—not all depression or paranoia are signs of illness, are they?).

Similarly, food regulation mechanisms on supermarket shelves seem deficient or insufficient. But the blame does not lie only here; it begins with the first butcher in a foreign country who throws into the grinder, alongside diseased beef, the carcass of a horse, perhaps a rodent, and so on. Passing through complex networks, equally corrupt hands, dealers on the global food market, it seems no one really knows what they are truly eating anymore.

In the end, I was not surprised by the silent, subdued resistance of vegans, of those who grow their own vegetables as much as possible and who, even more courageously, sell them in markets dedicated to other “connoisseurs.”

As a small anecdote, I mention ways in which many foods with “noble” origins and millennia-old traditions are falsified by major food industry mafias: rapeseed oil colored and sold as olive oil (if not replaced entirely with harmful chemicals), tuna meat dyed to appear fresh, fake honey diluted with additives, and so on.

As in any field, the naive, less curious consumer falls prey to speculators in these vast networks. Again, the blame cannot be placed on any single individual; everyone is in a hurry, dealers buy and sell without ever seeing the goods, online platforms are opaque, and the eye of regulatory bodies is sometimes either blind, inexperienced, or corrupt itself. And if fraud becomes visible and the “eyes” are in the minority, it can lead to threats, bribery, dismissals, and so on.

I now return to “my work within the system.” As the public may already be used to—and as I myself realized very late—my work has likely been exploited without my knowledge for many, many years. Not only my music, drawings, renderings, not only the time spent in front of the computer, not only the culinary recipes shared for the “common good of connoisseurs” have been analyzed somewhere, but even further: they have been reabsorbed into corrupt networks, remixed, expanded, transformed, taken out of context and reintroduced elsewhere—without my knowledge at first, without my consent afterward, and without being granted the right, in the end, to object or respond.

Under these conditions, I realized that I am included—without any possibility of escape—in some of the most terrifying and complex mechanisms of manipulation. Beneath the appearance of a group “judgment” (or judgments), always deficient in relevance and, of course, logic—and even more so in moral integrity, intelligence, or psychological soundness—there lies a corruption so massive that any further input from me would become “fuel” for it.

Faced with this, I had a choice: either remain silent, unplug my PC, and retreat into the forest, or continue at any risk, trying to challenge these sick minds not only to become more rational but also to see beyond limits, toward the global context in which we are all actually embedded.

If this “challenge,” ultimately launched through this “wormhole”—which is in fact the “darkness of the internet,” of possible hackers, corruption networks, surveillance, espionage, corrupted networks of “friends and acquaintances,” collaborators, politicians, corporations, YouTubers, athletes, musicians, painters, architects (and here I pause to breathe 🙂)… was correctly understood… I rather doubt it. But… we will never know, will we? Will we?