PAUL SELING

Varianta în limba română

Am tot meditat de-a lungul anilor la mentalitatea, modul de a relaționa – între ei înșiși, cu rețeaua socială, cu Dumnezeu al sectelor neoprotestante; și în special penticostalii. Cum tata a fost la început penticostal, am știut încă de mic ce înseamnă credința omului simplu, de la țară. Ea nu era discutată, analizată, Dumnezeu exista pur și simplu și era integrat în fiecare moment al zilei; al existenței chiar.

Nu prea eram convins însă. Bunica ne punea în fiecare seară să ne rugăm în genunchi, pe marginea patului, cu clasicele „Înger, îngerașul meu” și „Tatăl nostru”. Nu știam exact de ce trebuie să ne rugăm pentru că nu înțelegeam încă noțiunea de „păcat”; nu făcusem nimic „rău” sau, mă rog, în contra dogmei biblice.

Am mai postat acum câteva luni despre ciudatele mele viziuni mistice, când, la doar 4-5 ani, Dumnezeu mi-a vorbit cu o voce tunătoare. Urcam atunci dealul din spatele casei, căutându-L, doar ca să găsesc în vârf o liniște stranie; și niciun Dumnezeu acolo, doar iarbă, pomi legănându-se ușor în bătaia vântului și un cer senin.

Tata mi-a povestit mai târziu, la întrebările mele, despre „vorbitul în limbi”. La biserica din sat, penticostalii practicau această metodă de invocare sau poate de exemplificare a modului cum, poate în primii ani de existență – acum 2000 de ani – creștinii erau stăpâniți de Duhul Sfânt. Ei se consideră probabil singurii aleși cu adevărat de Dumnezeu și investiți cu harul Său divin.

Văzând pe YouTube videoclipuri cu pastori americani vorbind plini de fervoare membrilor grupurilor de rugăciune, am observat și manifestările acestora în timpul transei religioase. Ei dansează frenetic, mișcându-se cât de spontan posibil, invocându-L pe Dumnezeu și recitând cu glas tare versete din Biblie.

Nu puține sunt scandalurile mediatice legate de bogăția acestor pastori sau a grupurilor de acest fel. Ele dețin lanțuri mediatice prin care difuzează emisiuni pe teme religioase, zboară cu chartere, fac conferințe internaționale și schimbă membri între acestea. Își caută soții sau soți din această „castă” a lor extrem de exclusivistă. Zvonurile spun că există și o formă de „taxă de adeziune” pe care fiecare afacere manageriată de membri o plătește „Organizației”, locale și poate internaționale.

Cum în apropierea blocului meu se află „Muntele Sionului”, biserica penticostală proiectată de fostul meu profesor Ștefănescu, văd deseori străzile și parcările pline de mașini cu care oamenii vin la slujbă. Ca detaliu interesant, se spune că, privită de sus, biserica se aseamănă cu „un lotus”.

Întotdeauna m-a atras ceva la acești oameni: nu numai că sunt grijulii când e vorba de modul de a se îmbrăca, ci au și un aspect fizic mai sănătos decât al mediei din România. Mă uit uneori cu coada ochiului la frumoasele tinere penticostale, observând că, deși nu poartă machiaj, pielea lor este mai „fresh”, mai curată, mișcările mai naturale, sigure pe sine. Bentița pe care o poartă în public aproape toate poartă cumva semnul „exclusivității” și al apartenenței la grupare și poate o formă de statement adresat comunității până la urmă.

Pornind de la aceste detalii am dezvoltat pentru o vreme, acum 15-20 de ani, o formă de admirație minimalistă pentru penticostali, propunându-mi să analizez mai departe, în timp, detalii despre modul în care funcționează în societate aceste grupări, modul în care se integrează și feluri în care acționează asupra acesteia.

În mod cert penticostalul obișnuit se simte integrat, sub umbrela religiei și în același timp disociat de „restul lumii”. Ei nu mai sunt singuri în Univers, dar aparțin grupului local și apoi celor internaționale. Totul este justificat de mentalitatea conform căreia ei îl reprezintă pe Dumnezeu, îl susțin, îl analizează, îl integrează, propulsează în viitor dogma creștină, diseminează aceste învățături celor care sunt dispuși să le asculte – și nu numai.

Cum am întâlnit de multe ori membri care încercau să facă prozelitism, m-am gândit totuși că integrarea de noi indivizi cere până la urmă acest compromis ciudat: aderarea la regulile interne, plata (probabilă) a „impozitului”, integrarea dogmei creștine și, ce m-a întristat mai mult, internalizarea complicatului proces de disociere față de lume în favoarea disocierii față de sine însuși, ca manifestare a unicității fiecărui individ în Univers.

Bineînțeles, dogma creștină ne spune că nu putem fi „unici în Univers” din mai multe motive: Dumnezeu veghează fiecare membru, cunoaște fiecare fir de nisip de pe fiecare plajă din lume. El ne cunoaște fiecare gând – în afara probabil de cele inseminate de Satana. Iar dacă ne credem „speciali”, suntem vinovați de „trufie”, narcisism și alte păcate grele.

Dar suntem totuși cu toții ispitiți de păcat, în fiecare moment al existenței noastre – poate totuși nu și atunci când suntem copii. Rugăciunea, spovedania – în unele religii –, postul, studiul biblic ș.a.m.d. pot să ne ajute să depășim an după an aceste pericole și să „ne înnoim” în fața lui Dumnezeu, să ne purificăm gradual, odată cu vârsta poate.

Negocierea „vinovăției creștine” și „iertarea de sine” este, în opinia mea, diferită de la religie la religie. Amuzant mi s-a părut, spre exemplu, obiceiul Bisericii Catolice de a „vinde iertări” acum câteva secole, semn evident că în acea vreme această grupare creștină vedea absolvirea de păcat ca pe o tranzacție simplificată. M-am gândit totuși că, până la urmă, va fi existat și acolo o justificare complexă din partea organizației sau a clerului, aruncând – cum se întâmplă de obicei – „vina” în spatele enoriașului, a lumii sau, de ce nu, a Satanei.

În acel moment m-am gândit la întreaga panoplie de secte protestante și neoprotestante ca la modalități de refugiu din calea catolicismului milenar. Dar deveneam tot mai cinic, așa că m-am amuzat cu un nou exercițiu mental, acela de a „dibui” modurile în care ipocrizia și corupția inerentă fiecărei ființe umane, d-apoi a unei grupări, va fi corupt, poate chiar din fașă, și aceste inițiative. M-am gândit la posibile conflicte ascunse, răfuieli personale ale vreunui pastor care, poate persecutat în vreun fel sau altul de clerul catolic, se va fi refugiat cu un grup „de susținere”, dând naștere unei noi forme de spiritualitate. Combinațiile și speculațiile sunt, bineînțeles, și aici nenumărate. Literatura vremii, precum și modul de a idealiza aceste momente, ne ascund probabil adevărul, pe care poate nu-l mai știe nimeni.

Oricum, revenind la penticostali și știind că, nu-i așa, nimeni nu este scutit de influența instinctelor sau a tentațiilor, nu am idilizat în niciun moment pe vreunul din membri și nici organizația ca entitate. Modul de a-și negocia „pașii greșiți” într-un grup „de susținere” depinde de gradul de ipocrizie al fiecăruia; doar că, într-un grup religios bine coagulat, narativul clasic, grefat pe dogma creștină, aruncă probabil vina în coșul de gunoi al Satanei și, nu-i așa, al „celorlalți”: lumea păcătoasă, cei necredincioși, manipulatori, perfizi, invidioși ș.a.m.d.

Până la urmă, m-am gândit, nu avem de-a face decât cu un alt tip de organizație, cu alt fel de dinamică, nițel mai atipică decât cea a unei corporații; mai ales că pragmatismul este considerat de protestanți ca fiind inerent muncii „întru Dumnezeu”, care cere de la aceștia ca fiecare lucru să fie făcut la superlativ, „ca pentru El”. Bineînțeles, mercantilismul, corupția inerentă funcționării într-un sistem social imperfect, spiritul speculativ, mita, adeziunea la structuri politice sau chiar mafiote vor fi fost probabil aruncate tot în spatele „necredincioșilor”; până la urmă, nu-i așa, nu numai că „ceilalți” sunt cauza răului în lume, ci o sumedenie de justificări bazate pe învățături biblice pot fi aduse ca sprijin: „fiți înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii” ș.a.m.d.

La acest punct al analizei mele mentale m-am gândit la Biblie ca la o bază și o sursă infinită de raționamente în favoarea oricărei grupări religioase. Cum o citisem cu destul de multă curiozitate, mi-am adus aminte că, la vremea respectivă, o considerasem ca fiind o compilație de pilde, parabole și metafore care nu funcționau neapărat ca un tot unitar. Ele pot fi vizitate, date spre exemplu, invocate, analizate ca orice formă de material propagandistic și susținute în final sub acoperirea organizației care garantează până la urmă pentru fiecare membru, pentru fiecare afirmație, prin masivitatea în timp și spațiu; și bineînțeles, mai departe prin conexiunea cu alte sisteme, alte organizații, cu politica ș.a.m.d.

Și totuși, totuși, gândul meu de final a fost același de la început: dacă ne privim în oglindă, arătăm, în general, mai prost decât mulți dintre penticostali. Bem, fumăm, mâncăm nesănătos, ne drogăm, mințim, corupem, mituim ș.a.m.d., disprețuind deseori „din oficiu” ceea ce nici măcar nu cunoaștem decât „din auzite” sau bazându-ne pe narativele altora sau pe prejudecăți.

Revin cu gândul la tata, care spune deseori, în viața sa târzie, că, deși nu crede într-un Dumnezeu patriarhal, așezat pe un jilț de aur în ceruri, vede că dincolo de rațiune și lumea obișnuită „mai există ceva”. Ceva superior, o rațiune externă care controlează Universul vizibil și invizibil.

Cum mă încăpățânez să „cercetez” și să nu cred până nu analizez cu propria minte, probabil că încalc celebra invitație biblică de a vedea lumea cu naivitate, aidoma unui om „sărac cu duhul”. Din păcate, natura nu m-a înzestrat cu suficientă naivitate și mi-a dat probabil o rețea neuronală complexă cu care am deseori chef să mă joc, fie și doar de dragul de a o… folosi. Dar, fără un „suflet deschis”, această inițiativă nu ne duce, cred eu, prea departe. Poate că totuși acel „sărac cu duhul” nu înseamnă neapărat prostie, cum îmi imaginam pe vremuri, ci și o formă de curiozitate sau dorință de a descoperi tot timpul alte și alte limite ale cunoașterii, fără să bagi prea mult în seamă lucrurile care, în mod uzual, îngreunează această inițiativă.

_____________________________________________________________________________________

English version

I have reflected over the years on the mindset and the way of relating—among themselves, with the social network, and with God—of neo-Protestant sects, especially Pentecostals. Since my father was initially Pentecostal, I knew from an early age what the faith of a simple man from the countryside meant. It was not debated or analyzed; God simply existed and was integrated into every moment of the day—of existence itself.

I wasn’t entirely convinced, though. My grandmother made us kneel every evening by the bedside and pray the classic “My Little Guardian Angel” and “The Lord’s Prayer.” I didn’t really understand why we had to pray, because I didn’t yet grasp the concept of “sin”; I hadn’t done anything “wrong,” or at least nothing against biblical doctrine.

A few months ago, I wrote about my strange mystical visions, when, at just 4–5 years old, God spoke to me with a thunderous voice. I was climbing the hill behind the house, searching for Him, only to find at the top a strange silence—and no God there, just grass, trees gently swaying in the wind, and a clear sky.

Later, my father told me, in response to my questions, about “speaking in tongues.” In the village church, Pentecostals practiced this method as a form of invocation, or perhaps as an illustration of how, in the early years of Christianity—2000 years ago—believers were possessed by the Holy Spirit. They probably consider themselves the only truly chosen ones of God, invested with His divine grace.

Watching videos on YouTube of American pastors speaking fervently to prayer groups, I also noticed their manifestations during religious trance. They dance frenetically, moving as spontaneously as possible, invoking God and loudly reciting verses from the Bible.

There are quite a few media scandals related to the wealth of these pastors or such groups. They own media networks through which they broadcast religious programs, fly on charter planes, organize international conferences, and exchange members among themselves. They seek husbands or wives within this extremely exclusive “caste.” Rumors say that there is also a kind of “membership tax” that every business managed by members pays to the “Organization,” both locally and perhaps internationally.

Since near my apartment building there is “Mount Zion,” a Pentecostal church designed by my former professor Ștefănescu, I often see the streets and parking lots filled with cars as people come to the service. As an interesting detail, it is said that, seen from above, the church resembles a “lotus.”

There has always been something that attracted me to these people: not only are they careful about how they dress, but they also have a healthier physical appearance than the average in Romania. I sometimes glance sideways at the beautiful young Pentecostal women, noticing that, although they do not wear makeup, their skin looks fresher, cleaner, their movements more natural and self-assured. The headband that almost all of them wear in public somehow carries the mark of “exclusivity” and belonging to the group, and perhaps a form of statement addressed to the community.

Starting from these details, I developed for a while, 15–20 years ago, a kind of minimalist admiration for Pentecostals, setting myself the goal of further analyzing, over time, how these groups function in society, how they integrate, and the ways in which they act upon it.

Certainly, the average Pentecostal feels integrated under the umbrella of religion and at the same time dissociated from the “rest of the world.” They are no longer alone in the Universe, but they belong to the local group and then to the international ones. Everything is justified by the mindset according to which they represent God, support Him, analyze Him, integrate Him, propel Christian doctrine into the future, and disseminate these teachings to those willing to listen—and not only to them.

Having often encountered members trying to engage in proselytism, I came to think that integrating new individuals ultimately requires this strange compromise: adherence to internal rules, the (probable) payment of a “tax,” the integration of Christian doctrine, and—what saddened me the most—the internalization of the complicated process of dissociation from the world in favor of dissociation from oneself, as a manifestation of each individual’s uniqueness in the Universe.

Of course, Christian doctrine tells us that we cannot be “unique in the Universe” for several reasons: God watches over every member, knows every grain of sand on every beach in the world. He knows our every thought—except, perhaps, those seeded by Satan. And if we believe ourselves to be “special,” we are guilty of “pride,” narcissism, and other grave sins.

Yet we are all tempted by sin at every moment of our existence—perhaps not so much when we are children. Prayer, confession—in some religions—fasting, biblical study, and so on may help us overcome these dangers year after year and “renew” ourselves before God, gradually purifying ourselves, perhaps along with age.

The negotiation of “Christian guilt” and “self-forgiveness” is, in my opinion, different from one religion to another. I found it amusing, for example, the custom of the Catholic Church to “sell forgiveness” several centuries ago, a clear sign that at that time this Christian group saw absolution from sin as a simplified transaction. Still, I thought that, in the end, there must have been a complex justification from the organization or the clergy, shifting—as usually happens—the “blame” onto the parishioner, the world, or even Satan.

At that moment, I began to think of the entire array of Protestant and neo-Protestant sects as ways of refuge from millennial Catholicism. But I was becoming increasingly cynical, so I entertained myself with a new mental exercise: trying to “detect” the ways in which hypocrisy and the corruption inherent in every human being—let alone a group—might have corrupted, perhaps even from the very beginning, these initiatives as well. I imagined possible hidden conflicts, personal vendettas of some pastor who, perhaps persecuted in one way or another by the Catholic clergy, might have taken refuge with a “support group,” giving birth to a new form of spirituality. The combinations and speculations are, of course, countless here as well. The literature of the time, as well as the way these moments are idealized, probably hides the truth—one that perhaps no one knows anymore.

Anyway, returning to Pentecostals and knowing that, after all, no one is free from the influence of instincts or temptations, I never idealized any of the members or the organization as an entity. The way in which they negotiate their “missteps” within a “support group” depends on each individual’s degree of hypocrisy; only that, within a well-coagulated religious group, the classic narrative, grafted onto Christian dogma, probably throws the blame into Satan’s trash bin and, of course, onto the “others”: the sinful world, the unbelievers, the manipulative, the deceitful, the envious, and so on.

In the end, I thought, we are dealing with just another type of organization, with a different kind of dynamic, slightly more atypical than that of a corporation; especially since pragmatism is considered by Protestants to be inherent to work “in the name of God,” which demands that everything be done at the highest level, “as if for Him.” Of course, mercantilism, the corruption inherent in functioning within an imperfect social system, the speculative spirit, bribery, adherence to political or even mafia structures were probably also thrown onto the shoulders of the “unbelievers.” After all, not only are “the others” seen as the cause of evil in the world, but a multitude of justifications based on biblical teachings can be brought as support: “be wise as serpents and gentle as doves,” and so on.

At this point in my mental analysis, I began to think of the Bible as a base and an infinite source of reasoning in favor of any religious group. Having read it with quite a lot of curiosity, I remembered that at the time I had considered it to be a compilation of parables, stories, and metaphors that did not necessarily function as a unified whole. They can be visited, used as examples, invoked, analyzed like any form of propagandistic material, and ultimately supported under the umbrella of the organization, which guarantees, in the end, for each member and each statement through its massiveness in time and space—and, of course, further through connections with other systems, other organizations, politics, and so on.

And yet, and yet, my final thought remained the same as at the beginning: if we look at ourselves in the mirror, we generally appear worse than many Pentecostals. We drink, smoke, eat unhealthy, take drugs, lie, corrupt, bribe, and so on, often despising “by default” things we don’t even truly know, relying only on hearsay, on others’ narratives, or on prejudices.

I return to the thought of my father, who often says, in his later years, that although he does not believe in a patriarchal God seated on a golden throne in the heavens, he sees that beyond reason and the ordinary world “there is something more.” Something higher, an external reason that controls the visible and invisible Universe.

As I stubbornly insist on “investigating” and not believing until I analyze with my own mind, I probably violate the famous biblical invitation to see the world with naivety, like someone “poor in spirit.” Unfortunately, nature did not endow me with enough naivety and instead gave me a complex neural network that I often feel like playing with, if only for the sake of… using it. But without an “open soul,” this initiative does not take us very far, I believe. Perhaps that “poor in spirit” does not necessarily mean stupidity, as I once imagined, but also a form of curiosity or the desire to constantly discover new limits of knowledge, without paying too much attention to the things that usually hinder this endeavor.