PAUL SELING

Varianta în limba română

Am meditat mulți, mulți ani la ce înseamnă regalitatea în lume. În primii ani, după Revoluție, priveam aceste sisteme de guvernare cu admirație. Erau ceva diferit, nici democrație, nici totalitarism, nici comunism, nici fascism; îmi inspirau stabilitate, umanitate, noblețe chiar. Istoria românilor glorifica – cel puțin în școala de după 1989 – realizările acestor familii care au venit (au fost trimise?) în țară și, se spunea, au civilizat în ritm alert populația, construind și utilând societatea, propulsând-o, în scurta perioadă în care au acționat, înspre viitor, integrare europeană.

Mă amuz uneori amintindu-mi de vechile mele lecturi, romane scrise de la final de secol 19 și până la instalarea comunismului. Deși imaginile se estompează deja – mi-am propus să reiau cândva și să aprofundez serios literatura română de la începuturi până azi – m-am tot gândit la modul critic în care era deseori descrisă societatea vremii: ca și astăzi aproape, aceleași jocuri de imagine, de roluri, aceeași negociere a statutului – asta în rândul „protipendadei”; pe de altă parte, imaginea țăranului român privit cu suspiciune uneori, cu dispreț, cu desconsiderare ș.a.m.d.

Bineînțeles, îmi păstrez întotdeauna rezerva vis-à-vis de orice autor; deseori îmi place să studiez pe Wikipedia istoricul familial, educația, apartenența la mediul social, cultural, încercând să îmi dau seama cât de „biased” ar fi putut fi. Și totuși, în final îmi spun întotdeauna că orice autor atât de respectat, rămas pentru totdeauna fixat ca reper în istoria literaturii, va fi avut cu adevărat o privire cât de obiectivă asupra lucrurilor și că, dacă nu, măcar le va fi știut pune într-o formă sau un limbaj suficient de abile încât să se constituie într-un „landmark”.

Dacă „protipendada” perioadei interbelice, între terasele cu mici și bere ale lui Mitică și bătăile cu flori de „la Șosea” mai poate fi comparată cu cea a vremurilor de azi, iar mi-e greu să știu. Am citit acum ceva ani un articol din acea vreme în care autorul critica urbanismul agresiv, proasta calitate a construcțiilor și a locuirii în ceea ce astăzi se numește Cartierul Primăverii – pe atunci zonă marginasă a Bucureștiului – o mlaștină, se pare. Ca și astăzi, și atunci ziarele se scandalizau descriind investițiile dezvoltatorilor imobiliari cu mare rezervă. Atât doar că… se vede cu ochiul liber că nu putem nicicum compara blocurile din „gips-carton” ale investitorilor de azi cu casele din Primăverii.

M-am dus cu gândul mai departe, comparând numărul locuitorilor globului de la acea vreme (2 miliarde în 1930) și cel al României de 18 milioane, din care 80% în mediul rural, cu cele de azi. Am pus pe seama măririi bazei de posibili clienți și a reechilibrării raportului cerere-ofertă diversele moduri în care, în opinia mea, calitatea oricărui produs – de la construcții la pantofi, de la becuri la mâncare – a scăzut dramatic. Se pare că atunci când există o masă critică de oameni care „acceptă orice” sau n-au discernământ, cultură, interes, producătorii sunt tentați să facă calcule neetice și chiar imorale pentru profit.

În felul acesta am început să avem de-a face cu complicatele mecanisme de manipulare ale opiniei publice – prin marketing agresiv, bine fundamentat științific – pe de-o parte, și încurajarea consumerismului plus celebra „planned obsolescence”, de care multă lume se plânge. Rezultatul e vizibil: insule plutitoare de gunoi de mărimea Franței în Oceanul Pacific, șlapi și PET-uri spălând plaje ale insulelor tropicale, râuri de spumă toxică și deșeuri în Asia cea producătoare de orice pentru toată lumea.

Revenind totuși la „regalitate”, am mai studiat parțial, cât mi-a permis timpul, pe YouTube istoria îndelungată a omenirii. Cum știm și de la lecțiile de istorie, țări ca Spania, Anglia, Franța, Germania s-au războit între ele pentru resursele planetei secol după secol. Istorii sângeroase despre cuceriri, schimburi de teritorii, exploratori, precum și despre torturi, execuții publice ș.a.m.d. sunt la dispoziția tuturor, bine documentate în literatura națiilor.

Am stat nițel pe gânduri, reevaluând imaginea idilică a acestor sisteme ierarhice, mânați de curiozitate și studiind alte opinii ale YouTuberilor. Aceștia speculau că fostele imperii s-au adaptat vremurilor în mod continuu, jucând complicate jocuri politice și de imagine și că, de fapt, astăzi ele au mecanisme și pârghii de acțiune mai puțin vizibile ochiului neexperimentat. Unele documentare ne arată o țesătură complexă de mari investitori, printre care și casele regale, corporații, oameni de afaceri extrem de bogați care investesc – cumpără, evaluează, vând, transferă proprietăți, fonduri și bani pe întreaga suprafață a planetei.

Se mai vorbește despre paradisuri fiscale – offshore-uri – despre evaziune fiscală, scutiri de impozite la scară impresionantă, de unde nu e greu să începi să speculezi că aceste sisteme „își dau poate mâna” în subteran cu structuri, dacă nu corupte, măcar invizibile…

…Din cauza lipsei mele de educație financiară nu am știut niciodată să evaluez dacă „speculațiile” YouTuberilor au o fundație reală sau sunt doar izvorâte din necunoaștere sau informație falsă. În orice caz, m-am gândit că, cel puțin pentru ochiul public, posibile conexiuni cu rețele corupte nu pot fi vizibile: ar compromite imaginea idilică a acestor entități. Subiectul este, cel puțin pentru mine, de neexplorat. După ani și ani de existență trebuie totuși să te resemnezi cu gândul că nu există niciun sistem fără „liabilities”, fără măcar un element cu comportament inadecvat, compromițător ș.a.m.d., care uneori trebuie scos din vizorul publicului sau a cărui imagine trebuie curățată prin abile metode propagandistice.

Am meditat mai departe la ciudata și atipica Mare Britanie, ca exemplu mai accesibil prin reverse-engineering. Am început de la muzică: de la cea underground, la cea pop, la cea indie, până la imaginea idilică a peisajelor urbane sau rurale văzute pe internet sau în reviste, la calitatea locuirii, a oamenilor sau a interacțiunilor dintre aceștia. Unii dintre YouTuberii mei favoriți sunt din UK, alții din Scoția, alții irlandezi ș.a.m.d. Nici nu știu dacă o vizită la propriu în Londra, spre exemplu, m-ar fi edificat mai bine decât a asculta raționamentul unui vlogger inteligent și cult, studiindu-i alegerile vestimentare, timbrul vocii, accentul, tehnica montajului ș.a.m.d. Lol.

Spre exemplu, m-am gândit că celebra moderație a britanicilor, lipsa aparentă de contrast – în comportament, vorbire, relaționare – ar arăta că bunul simț a penetrat de multă vreme mentalitatea colectivă. Pe mine, sincer, mă amuză să detectez fina ironie, sarcasmul sau umorul în ceea ce poate altor „spectatori” le scapă uneori. Bineînțeles, nu toate țările și nu toate populațiile simt nevoia să se manifeste reținut, neutru, subtil; alții, sub climă mai toridă, la umbra palmierilor sau pe plaje tropicale, au poate chef să danseze bachata și să soarbă mai abitir dintr-un Cuba Libre. În orice caz, modul în care sunt portretizați – spre exemplu, eroii de război britanici – în filme, cu calmul, atenția la detaliu și moderația lor specifică, mă duce cu gândul că poate, poate există o bază reală pentru aceste afirmații și că, până la urmă… asta este adevărul.

Dacă, însă, ascultăm nițel punk, nițel Faithless, nițel Gilles Peterson chiar, vedem poate și scena underground. Vedem că există și manifestări violente, excepții de la regula generală, există poate experiment, gândire critică, anarhism ș.a.m.d., totul pe o complicată scară colorată, de la nonconformism până la cealaltă extremă; ca în orice sistem politic, lol. Nu?

Am meditat în acest punct al șirului de idei la condiția artistului în ierarhia invizibilă a puterii monarhice. Câți dintre ei aderă la ideologie, câți dintre ei sunt conștienți că ea există, câți o contestă? Câți sunt respinși, câți sunt agreați, acceptați, câți sunt asimilați sau reasimilați în „sistemul entertainerilor”? Cât de departe în sistemele mediatice ajunge influența acestor monarhii? Dacă resursele financiare, după cum se „aude”, sunt astăzi manageriate pe întreaga planetă, de ce n-ar fi și ramificarea acestor puteri întinsă în aceeași manieră și în spațiul mediatic, virtual sau chiar în hiperrealitate? Până la urmă e vorba tot de bani, tot de influență, tot de resursă umană valoroasă, educată, cu experiență, de lideri de opinie, de jocuri de imagine și, nu-i așa, de manipularea opiniei publice și, de ce nu, și de propagandă.

Întorcându-mă eu cu gândul la casa regală britanică, m-am gândit atunci la Regina Elisabeta. Bătrânica simpatică ce își saluta atât de drăguț, cu mișcări minimale din palmă, supușii, mi-a fost extrem de dragă. M-am tot gândit la îndelungata ei viață și guvernare și am început să o compătimesc. Cât de complicată existență trebuie să fi avut, m-am întrebat, văzând-o, tot pe YouTube, trecând prin perioade istorice tot mai scurte, cu schimbări tot mai dramatice, jocuri de putere întinse pe toate continentele, prin sisteme politice în schimbare, războaie și pericole. Am analizat, bineînțeles, fizionomia, postura, îmbrăcămintea, gândindu-mă tot mai mult la acești oameni ca la niște persoane captive, fără voia lor și fără vreo posibilitate de scăpare din acest sistem politic cu o inerție de neevaluat.

M-am întrebat cum va fi fost copilăria dânsei, care vor fi fost provocările, cum va fi decurs educația, maturizarea, care puteau să fie întrebările existențiale pe care, înainte de a adormi sau privind la reflexia din oglindă, acest om – acești oameni – și le puneau. Teoria mea este că aceste lucruri nu ne sunt cu adevărat accesibile și că nici n-are sens să încercăm să le evaluăm, să le înțelegem sau poate să empatizăm.

În mod cert, mă gândeam, există această îndelungată istorie familială, cu ramificații în toate celelalte ierarhii monarhice ale lumii, cu informații probabil salvate cu grijă în arhive, cu conexiuni vechi poate de secole, influențe care trebuie manageriate cu atenție, bani care trebuie investiți cu abilitate, pericole sau provocări care trebuie prevenite din timp, ocolite, îndepărtate sau confruntate. Așa mi-am dat seama că orice decizie a acestor case regale este influențată nu numai de grupul apropiaților familiei sau al sistemului politic (local?), ci și rezultatul unor moduri de a gândi dezvoltate în secole de guvernare, moștenite din generație în generație și poate „established” până la urmă ca maniere de a acționa standardizate.

Orișicât, în fața provocărilor globalizării, într-o lume modernă atipică și în fața unor amenințări „asimetrice”, va fi fost posibil ca aceste „practici” să fi fost supuse unor mari provocări sau tensiuni, necesitând răspunsuri la fel de „inedite”.

Am mărit nițel „scara” la care priveam lumea și am „observat” și alte sisteme politice: „comunismul chinez”, sistemele post-totalitare est-europene, Uniunea Europeană cu pestrița sa compoziție, liberalismul american și m-am gândit că suntem poate într-un moment important de tranziție înspre viitor. Aproape fiecare dintre aceste sisteme are propriile principii, maniere de a acționa și de a se manifesta, la care nu vrea probabil să renunțe în favoarea niciunuia dintre celelalte.

Fiecare ierarhie are actorii săi, rețele complexe ale puterii, metode coercitive specifice, comit abuzuri, recurg la manipulare sau propagandă, război – vizibil sau invizibil. Până la urmă, am meditat eu, „establishmentul” fiecărui sistem încearcă din răsputeri să-și protejeze interesele, să prevadă mișcările competiției pentru resurse – primare, umane, mediatice, virtuale sau chiar pentru elemente-cheie ale limbajului simbolic cu care e acum populată hiperrealitatea.

Bineînțeles, nu toată lumea „joacă elegant” la aceste niveluri, observam eu. Răspunsul la o provocare „asimetrică” sau „atipică” într-un război, război în care, spune vorba, „totul este permis”, trebuie calibrat în acord cu propria imagine, istorie, principialitate și, bineînțeles, imaginea pe care sistemul „local” dorește s-o proiecteze în mentalul colectiv – al „supușilor” și apoi mai departe în mediul global.

Bănuiesc că unele sisteme de guvernare, cum e cel monarhic, au dificultăți sau o oarecare inerție atunci când trebuie să răspundă unei agresiuni venite dintr-un altul, cu alt set de principii sau alte tactici, mai mult sau mai puțin dotate logistic, mai agile în „networking”, cu acces la alte resurse ș.a.m.d. În plus, actorii acestora au nevoie să-și planifice cu mare atenție aparițiile, gesturile, simbolistica utilizată în discurs, vestimentația, pentru a apărea cu o anumită ritmicitate, la anumite perioade de timp în public; excesele le dăunează, la fel cum absența prea îndelungată din spațiul mental colectiv ar putea să dea impresia de lipsă de angajament, atenție ș.a.m.d.

Spre finalul acestei judecăți, care s-a întins pe mai mulți ani, completându-se an de an cu noi informații și cauzând noi mișcări ale punctului meu de vedere, m-am tot întrebat dacă prefer, până la urmă, un regim democratic sau… „m-aș lăsa” pe mine și pe țara în care locuiesc pe mâna unui sistem de guvernare susținut de monarhi.

Am văzut, prin propria experiență de viață, cum în sisteme democratice corupte principiile pe care democrația se bazează sunt deturnabile, manipulabile și negociabile de putere până la absurd, greu de înțeles, de asimilat, de analizat. Orice detaliu – al legii, al moralității, eticii – poate fi folosit și întors împotriva oamenilor care contestă sau încearcă să combată corupția sistemului. Orice martor incomod poate fi nu numai terorizat cu ambiție și perseverență, ci și făcut să dispară, proces învăluit gradual într-o complicată și insidioasă manipulare a mentalului, mentalității oamenilor, a comunităților, frizând uneori absurdul, alteori umorul grobian.

Gândindu-mă la regalitate, am avut un gând – o speranță, de fapt – că acolo lucrurile acestea nu s-ar putea întâmpla. Imaginea idilică a „omului”, a „familiei” care guvernează ar putea fi o garanție, modulată pe discursul modern cel puțin, că în Regat toată lumea e în siguranță atâta vreme cât respectă principii umaniste și se comportă civilizat. Sau, cel puțin, dacă nu civilizat, măcar decent, inteligent, coerent.

Bineînțeles, cum am devenit an după an tot mai cinic, m-am gândit în final că „narativul oficial”, cel vizibil, e în orice sistem politic menit să aducă explicații și justificări publicului, supușilor, în timp ce, în relația directă cu un target problematic, e posibil ca orice putere să ia o altfel de atitudine. Dacă ea este vizibilă sau nu depinde de strategia fiecărui sistem și, bineînțeles, de fiecare caz în parte.

Așa că nu, luând în calcul toate cele „gândite” mai sus, nu știu dacă un sistem de guvernare e „mai bun” decât altul nici la ora actuală. În orice caz, aș îndrăzni să afirm că nivelul de educație, bunul simț sau conectivitatea și coeziunea socială larg răspândite în orice sistem social sunt, în final, o garanție nu numai a unui nivel de trai ridicat, dar se și constituie într-o plasă de siguranță sau protecție pentru posibile victime ale abuzurilor de putere.

M-am tot gândit la alte și alte societăți: cea japoneză, germană, franceză, spaniolă, scandinavă, evaluând în minte detalii legate de dinamica schimburilor de informație, confort și siguranță, conectivitate, educație, încercând să îmi dau seama care dintre ele este… „mai bună”.

Nu am găsit un răspuns nici până astăzi. Globalizarea, așa cum am apucat eu s-o cunosc, pare că face ca rețelele vizibile sau invizibile de corupție să se întindă din stat în stat, intrând în toate layerele societății, jucând jocurile manipulării care poate, din câte intuiesc eu, erau cândva doar apanajul vechilor structuri de putere.

Cum știe fiecare țară să se adapteze este probabil necesar să analizez într-o altă postare.

---

English version

I have reflected for many, many years on what monarchy means in the world. In the early years after the Revolution, I looked at these systems of governance with admiration. They were something different—neither democracy, nor totalitarianism, nor communism, nor fascism; they inspired in me a sense of stability, humanity, even nobility. Romanian history—at least as it was taught after 1989—glorified the achievements of these families who came (were they sent?) into the country and, it was said, rapidly civilized the population, building and equipping society, propelling it, in the short period in which they acted, toward the future, toward European integration.

I sometimes smile remembering my old readings, novels written from the late 19th century up until the installation of communism. Although the images are already fading—I’ve told myself I’ll one day revisit and seriously deepen my understanding of Romanian literature from its beginnings to today—I have often thought about the critical way in which society of that time was described: almost like today, the same games of image, of roles, the same negotiation of status—this among the “high society”; on the other hand, the image of the Romanian peasant, sometimes viewed with suspicion, with contempt, with disregard, and so on.

Of course, I always keep a certain reservation toward any author; I often like to study on Wikipedia their family background, education, their belonging to a social or cultural environment, trying to figure out how “biased” they might have been. And yet, in the end, I always tell myself that any author so respected, forever fixed as a landmark in literary history, must have had at least some degree of objectivity—and if not, then at least the skill to shape things into a form or language refined enough to become a “landmark.”

Whether the “high society” of the interwar period—between Mitică’s terraces with grilled meat and beer and the flower battles “at the Șosea”—can still be compared to that of today, I find it hard to say. A few years ago I read an article from that time in which the author criticized aggressive urbanism, the poor quality of construction and living conditions in what today is called the Primăverii district—back then a marginal area of Bucharest, apparently a swamp. Just like today, newspapers back then were scandalized, describing real estate investments with great skepticism. The only difference is that… it is obvious to the naked eye that we cannot possibly compare today’s “drywall blocks” with the houses in Primăverii.

My thoughts went further, comparing the global population at that time (2 billion in 1930) and Romania’s population of 18 million, 80% of which lived in rural areas, with today’s figures. I attributed to the expansion of the customer base and the rebalancing of supply and demand the various ways in which, in my opinion, the quality of any product—from construction to shoes, from light bulbs to food—has dramatically declined. It seems that when there is a critical mass of people who “accept anything,” or lack discernment, culture, or interest, producers are tempted to make unethical or even immoral calculations for profit.

In this way, we began to deal with the complex mechanisms of public opinion manipulation—through aggressive, scientifically grounded marketing—on the one hand, and the encouragement of consumerism along with the famous “planned obsolescence,” which many people complain about. The result is visible: floating garbage islands the size of France in the Pacific Ocean, flip-flops and plastic bottles washing up on tropical beaches, rivers of toxic foam and waste in Asia—the producer of everything for everyone.

Returning, however, to “monarchy,” I also studied, as much as time allowed, on YouTube, the long history of humankind. As we know from history lessons, countries like Spain, England, France, and Germany have fought each other for the planet’s resources century after century. Bloody histories of conquests, territorial exchanges, explorers, as well as torture and public executions, are available to anyone, well documented in the literature of nations.

I paused for a moment, reevaluating the idyllic image of these hierarchical systems, driven by curiosity and exploring other YouTubers’ opinions. They speculated that former empires have continuously adapted to changing times, playing complex political and image games, and that in fact today they possess mechanisms and levers of action less visible to the untrained eye. Some documentaries show a complex web of major investors, including royal houses, corporations, extremely wealthy businesspeople who invest—buy, evaluate, sell, transfer properties, funds, and money across the entire surface of the planet.

There is also talk about tax havens—offshores—about tax evasion, large-scale tax exemptions, from which it is not difficult to begin speculating that these systems might “join hands” behind the scenes with structures that are, if not corrupt, at least invisible…

…Because of my lack of financial education, I have never really known how to assess whether these YouTubers’ “speculations” have a real foundation or are simply born out of ignorance or misinformation. In any case, I thought that, at least from the public’s perspective, possible connections to corrupt networks could not be visible—it would compromise the idyllic image of these entities. The subject remains, at least for me, largely unexplorable. After so many years of existence, one must eventually come to terms with the idea that there is no system without “liabilities,” without at least one element displaying inappropriate or compromising behavior, which sometimes has to be removed from public view or whose image must be carefully polished through skillful propaganda methods.

I continued reflecting on the strange and atypical Great Britain, as a more accessible example for reverse-engineering. I started with music—from underground to pop to indie—then moved toward the idyllic imagery of urban and rural landscapes seen online or in magazines, to the quality of housing, of people, and of their interactions. Some of my favorite YouTubers are from the UK, others from Scotland, others Irish, and so on. I’m not even sure whether an actual visit to London, for example, would have been more enlightening than listening to the reasoning of an intelligent and cultured vlogger, studying their clothing choices, voice timbre, accent, editing techniques, and so on. Lol.

For example, I thought that the famous moderation of the British, the apparent lack of contrast—in behavior, speech, relationships—might suggest that common sense has long penetrated the collective mindset. Personally, I find it amusing to detect subtle irony, sarcasm, or humor in things that other “viewers” might miss. Of course, not all countries and not all populations feel the need to express themselves in a restrained, neutral, subtle manner; others, under warmer climates, in the shade of palm trees or on tropical beaches, might feel like dancing bachata and sipping more enthusiastically from a Cuba Libre. In any case, the way British war heroes are portrayed in films—with their calmness, attention to detail, and characteristic moderation—makes me think that perhaps there is indeed a real basis for these perceptions and that, in the end… this is the truth.

And yet, if we listen to a bit of punk, a bit of Faithless, even some Gilles Peterson, we may also glimpse the underground scene. We see that there are also violent expressions, exceptions to the general rule, experimentation, critical thinking, anarchism, and so on—all along a complex, colorful spectrum, from nonconformism to the opposite extreme; just like in any political system, lol. Right?

At this point in my chain of thought, I reflected on the condition of the artist within the invisible hierarchy of monarchical power. How many of them adhere to the ideology? How many are even aware that it exists? How many challenge it? How many are rejected, how many are embraced, accepted, assimilated or re-assimilated into the “entertainment system”? How far does the influence of these monarchies extend into media systems? If financial resources, as it is said, are now managed across the entire planet, why wouldn’t the branches of this power extend in the same way into the media space, the virtual realm, or even hyperreality? In the end, it’s all about money, influence, valuable and educated human resources, opinion leaders, image games, and, of course, the manipulation of public opinion—and, why not, propaganda.

Returning in my thoughts to the British royal family, I found myself thinking of Queen Elizabeth. That kind elderly lady, greeting her subjects so gently with minimal hand gestures, was deeply endearing to me. I thought a lot about her long life and reign and began to feel compassion for her. How complicated her existence must have been, I wondered, watching her—again, on YouTube—passing through increasingly shorter historical periods, with ever more dramatic changes, power games stretching across all continents, shifting political systems, wars, and dangers. I analyzed, of course, her physiognomy, posture, clothing, increasingly seeing these people as individuals held captive—without their will and without any real possibility of escaping this political system with an immeasurable inertia.

I wondered what her childhood must have been like, what challenges she faced, how her education and maturation unfolded, what existential questions she might have asked herself before falling asleep or while looking at her reflection in the mirror. My theory is that these things are not truly accessible to us, and that it may not even make sense to try to evaluate, understand, or even empathize with them.

Certainly, I thought, there exists this long family history, with branches across all other monarchical hierarchies of the world, with information carefully preserved in archives, with connections perhaps centuries old, influences that must be managed carefully, money that must be invested skillfully, dangers or challenges that must be anticipated, avoided, removed, or confronted. That’s when I realized that any decision made by these royal houses is influenced not only by close family members or the (local?) political system, but also by ways of thinking developed over centuries of governance, inherited from generation to generation and perhaps eventually “established” as standardized modes of action.

In any case, in the face of globalization’s challenges, in an atypical modern world and confronted with “asymmetric” threats, it is possible that these “practices” have been subjected to significant tension and pressure, requiring equally “unconventional” responses.

I zoomed out a bit in how I was observing the world and noticed other political systems as well: “Chinese communism,” post-totalitarian Eastern European systems, the European Union with its diverse composition, American liberalism. I thought that perhaps we are at an important transitional moment toward the future: almost each of these systems has its own principles, ways of acting and manifesting, which it is unlikely to abandon in favor of the others.

Each hierarchy has its own actors, complex power networks, specific coercive methods; they commit abuses, resort to manipulation or propaganda, to war—visible or invisible. Ultimately, I reflected, the “establishment” of each system strives to protect its interests, to anticipate competitive movements for resources—primary, human, media, virtual, or even key elements of the symbolic language that now populates hyperreality.

Of course, not everyone “plays elegantly” at these levels. The response to an “asymmetric” or “atypical” challenge in a war—where, as the saying goes, “everything is permitted”—must be calibrated in accordance with one’s own image, history, principles, and, of course, the image that the “local” system wishes to project into the collective mind—of its “subjects” and beyond, into the global environment.

I assume that some systems of governance, such as monarchies, may have difficulties or a certain inertia when they must respond to aggression coming from another system with a different set of principles or tactics—more or less logistically equipped, more agile in networking, with access to different resources, and so on. Moreover, their actors must carefully plan their appearances, gestures, symbolic language, clothing, in order to appear periodically in public; excesses can harm them, just as prolonged absence from the collective mental space might create the impression of a lack of engagement or attention.

Toward the end of this long reflection—spanning several years, enriched year by year with new information and shifting perspectives—I kept asking myself whether, in the end, I prefer a democratic regime or whether I would “entrust” myself and the country I live in to a system of governance supported by monarchs.

Through my own life experience, I have seen how, in corrupt democratic systems, the principles on which democracy is based can be diverted, manipulated, and negotiated by power to an extent that becomes absurd—difficult to understand, to process, to analyze. Any detail—of law, morality, ethics—can be used and turned against those who challenge or attempt to fight systemic corruption. Any inconvenient witness can be not only harassed with persistence and ambition, but also made to disappear, the process gradually wrapped in a complex and insidious manipulation of minds, mentalities, communities—sometimes bordering on absurdity, other times on crude humor.

Thinking about monarchy, I had a thought—a hope, in fact—that such things could not happen there. The idyllic image of the “person,” of the “family” that governs, could be a guarantee—at least as shaped in modern discourse—that in a Kingdom everyone is safe as long as they respect humanistic principles and behave in a civilized manner. Or, at the very least, if not civilized, then decent, intelligent, coherent.

Of course, as I have grown more cynical year after year, I ultimately concluded that the “official narrative,” the visible one, in any political system is meant to provide explanations and justifications to the public, to the subjects, while in direct interaction with a problematic target, any power might adopt a very different attitude. Whether that attitude is visible or not depends on the strategy of each system and, of course, on each specific case.

So no—taking into account all the thoughts above—I still do not know whether one system of governance is “better” than another, even today. In any case, I would dare to say that the level of education, common sense, and the widespread connectivity and social cohesion within any society ultimately serve as a guarantee not only of a high standard of living, but also as a safety net or protection for potential victims of abuses of power.

I kept thinking about other societies: Japanese, German, French, Spanish, Scandinavian—mentally evaluating aspects such as the dynamics of information exchange, comfort and safety, connectivity, education—trying to determine which one is “better.”

I still haven’t found an answer. Globalization, as I have come to know it, seems to allow visible and invisible networks of corruption to spread from state to state, penetrating all layers of society, playing manipulation games that, from what I can sense, once belonged only to old power structures.

How each country manages to adapt is something I will probably need to analyze in another post.