PAUL SELING

Varianta în limba română

Acum 2–3 ani mă întâlneam mai des cu Bianca P., sora fostei iubite Rada P. Mă amuz deseori spunându-le că mă simt, în familia lor, ca „vărul prostălau”, unul pe care nu-l vrea nimeni în preajmă dar îl tolerează totuși că… e din familie (sau în cazul meu din „istorie”). Sincer să fiu, cel mai mult și mai mult îmi doresc – secret nespus nimănui – să mănânc din mâncarea gătită de mama fetelor.

Cum de mai bine de 15 ani gătesc și eu, am învățat să înțeleg din textura, culoarea, alegerea ingredientelor sau a condimentelor „ce spune gospodina”; ce vrea ea să transmită familiei, oaspeților, invitaților. Ei bine, d-na P., cea care ține într-o mână forte toată familia, de fapt pune în gătit o pasiune extraordinară. Simți acolo o plăcere de a trăi, de a se exprima prin fiecare fel preparat sincer, nealterat de niciun fel de judecată inutilă. Dacă aș locui în casa familiei P., m-aș face în 3 luni cât o batoză dar… nu cred că mi-ar mai păsa de fapt. Lol.

Am meditat uneori la acest fel de informație pe care o femeie îl transmite prin acest canal atât de obscur: cel care trece prin papilele gustative, metabolism, se folosește de poftele primare ale oamenilor și le susține sau nu apetitul. Am compatimit oamenii care, în lipsa altui fel de „meșteșug”, nu au la dispoziție decât această formă de expresie. Dar îmi părea că doamna P. nici măcar nu face asta pentru nimeni în special; o face doar pentru sine și (eventual) pentru familie.

Revenind la întâlnirile cu Bianca, am aflat cu stupoare că, în timpul participării lui Iris C. – fiica ei cea mare – la un show televizat de modă (cred că era vorba de „Bravo, ai stil”), m-au învinuit de o campanie susținută și agresivă împotriva fetei prin postări denigratoare pe Instagram (de pe mai multe conturi false, anonime etc.).

Am rămas mască. Nu numai că nu urmăresc asemenea programe, ci nu urmăresc TV de 20+ ani. Genul ăsta de concursuri mi se par de calitate cel puțin îndoielnică; nu creditez cu prea mult bun gust nici juriul, nici pe cei care aleg să alerge în cursa de șoareci din care câștigă aproape întotdeauna altul decât cel care merită. Mă întreb cât de naiv trebuie să fii să te înscrii, să te pregătești pentru asta și să speri să câștigi fără să cunoști bine modul în care media românească funcționează și azi.

Nu am reușit să o conving pe Rada, care discuta deja de săptămâni la rând, în timpul participării, cu tatăl fetei – Tony C. – despre posibilitatea ca eu să fiu „celebrul hater” din umbră. Prin contagiune și Bianca credea acest lucru, deși stăteam față în față încercând cu siderare să-i explic că nici nu sunt făcut din asemenea material (un insidios speculant ascuns în umbra internetului. Yuk!), nici nu am răbdare măcar să urmăresc așa ceva; d-apoi să mai și stau să scriu comentarii pline de ură, fără număr, în văzul tuturor. Și mai ales să-mi fac conturi false, când mi-e lene și să-mi schimb parolele pe care de-acu le știe întreaga lume probabil.

Apropo de Tony C., știu de la Bianca că mă antipatizează încă din iarna lui 2000, când am cunoscut-o pe frumoasa lui cumnată. Cum suntem aproape personaje antitetice – în viziunea lui, probabil – poate că omul are de rezolvat oareșce probleme cu sine însuși cel puțin. M-a mișcat povestea mamei lui, fugită în America și care, după atâția ani, încă tremură de frica Securității și a „Sistemului” postcomunist, refuzând să se întoarcă în țară sau să-și vadă fiul.

Faptul că Tony întreține cu consecvență întreaga familie mă face totuși să-l admir și uneori să… îl compatimesc. Cu atâtea fete „zălude” în jur e probabil greu să îți menții echilibrul, dar și să știi cu adevărat care e de fapt adevărul fiecăreia în parte; al fiecărei povești, al fiecărui detaliu, al fiecărei bârfe. Bărbat pornit de la mijloace extrem de modeste și ajuns acum manager în firma unei mari corporații turcești, Tony C. pare a fi totuși un exemplu, dar sunt sigur că nu se găsește întotdeauna în cea mai „roză” situație.

Și nu, nu sunt în antiteză cu acest personaj. Rada, Bianca și probabil întreaga familie păstrează în minte, fără să vrea să renunțe, „narativul” că aș fi „băiatul de aur”, de „bani gata”, ținut pe brațe de o familie înstărită, plină de aere și probabil fără gusturi, bun-simț sau discernământ.

E, cred, ușor de înțeles – cel puțin pentru mine a fost clar aproape de la început – că există în această familie o formă de complex: ei se mândresc cu originile modeste, umile chiar, de la sat, plus familiile numeroase din care au pornit, în același timp în care își doresc ca oricine „s-a mutat de la țară la oraș” să-și facă veșnic penitențe, să adere la aceeași formă de complex, manifestare sau atitudine.

Deși am tot încercat să le explic că situația noastră este similară dar că am avut parte de alegeri diferite – cel puțin cele ale părinților mei – rămân „vinovat” de a fi un parvenit, un răsfățat, un superficial, un leneș, un aiurit și, în ultima instanță, un nebun fără leac cu apucături de bârfitor, manipulator. Un Machiavelli „wannabe”, dar nu chiar.

Da, mai există în această familie – chestie care s-a răspândit din start, probabil în accesele de furie ale Radei prin rețelele din care fac parte membrii familiei – ideea că eu aș fi „un bârfitor insațiabil”. Cu siguranță impresia vine din anii 2000 când eram în relație cu Rada și în timpul căreia aveam nenumărate și nesfârșite discuții despre oamenii care ne înconjoară.

Cred că trebuie făcută o diferență între atitudinea malevolentă a „răspândacului de bârfe”, care face asta la fiecare masă, la fiecare întâlnire, la fiecare colț de stradă, și cea a prietenului tău cu care, în intimitate fiind, în presupusa stabilitate și securitate a relației, îți împărtășește detalii din viața personală, din istoric, din probleme cu care se confruntă.

Probabil că după părerea unora ar trebui ca atunci când te afli într-o relație serioasă, de durată, să tăceți amândoi de la început la sfârșit, cu nasul în farfurie sau pupându-te timid în penumbră. Consider dintotdeauna că este recomandat să faci opusul: să-l cunoști cât mai bine pe celălalt, să îi știi istoria, familia, să-i înțelegi traumele, să încerci să-l ajuți să depășească complexe și nu să fugi de situații dificile la primul semn.

Lucrul ăsta se întâmplă doar împărtășind și nu tăcând și se bazează pe reală afecțiune, interes și empatie. Lucru rar și greu de întâlnit în ziua de azi, ce-i drept.

Revenind la mica Iris, în desele mele vizite din anii ’00 în casa familiei P., m-am distrat de anecdotele care circulau pe seama ei. La un moment dat – Iris avea vreo 5 ani – aruncam cu bulgări de zăpadă împreună în geamul mătușii sale Rada de pe trotuar, făcându-i în ciudă, amuzându-ne amândoi de necazul eternei serioase care era atunci prietena mea. Bunicul ei, tatăl Radei, a venit să ne certe, moment în care Iris a zâmbit spunându-i: „Lasă-l în pace pe Paul, că-i copil!”.

Iris a fost întotdeauna un copil ingenuu, plin de viață și energie, lucru vizibil probabil și astăzi. Am văzut, la invitația mamei ei Bianca, ținutele ei fastuoase din concurs și am admirat verva și entuziasmul ei, fără să înțeleg în totalitate mesajul; poate că el este accesibil doar specialiștilor în modă sau poate pur și simplu nu vibrez suficient la o asemenea prezență „scenică”.

Nu agreez foarte mult clișeul „artistului exuberant” care, cu o beretă trasă pe-o ureche, o baghetă-franzelă sub braț și două-trei cuvinte de import Franța cucerește pe loc inimile naivilor. Dar m-am gândit că fata e încă tânără, e într-o perioadă de experiment și transformare și că munca „în sistem” o va calma și o va învăța până la urmă să se adapteze la realitate.

Acum câțiva ani mă întâlneam pe stradă cu Iris, deja matură, după ani și ani în care n-o mai văzusem. Ea i-a spus Biancăi: „Ce păcat de Paul că e atât de grizonat… dacă s-ar vopsi ar avea succes și la femei mai tinere!”. Am râs nițel, întristându-mă după aceea – nu mă interesează nicio metodă de „înfrumusețare” sau estetizare a îmbătrânirii, decât cele de bun-simț, naturale: dietă moderată și sport.

M-a întristat de fapt să înțeleg că Iris integra treptat genul ăsta de mentalitate și că „fake-ul” îi este acceptabil deja; poate și chestie de echilibrare cu mediul și, de ce nu, de influențe până la urmă, mi-am spus.

Dacă nu ca „bătrân”, cel puțin ca artist nu tolerez, după cum spuneam și în altă postare, nicio formă de fals și consider că a integra chiar și propria degradare datorată vârstei – prin a o conștientiza și a o respecta până la urmă – este un act de decență. Și, înțeleasă cu atenție, poate fi un exemplu sau un statement împotriva prostului gust și nu numai.

Ca ultimă interacțiune rețin un moment care m-a amuzat în același timp în care m-a bucurat. Iris m-a contactat în anul de final al studiilor pentru a se inspira din „lucrarea mea” – încă susțin că e o lucrare și nu un vandalism – din mai 2016.

Pentru una din materii, am uitat care, voia să predea o teză ca studiu asupra violenței cal act creativ, artistic sau asupra formelor de îmbinare a celor două.

M-a rugat la telefon să-i explic cum gândisem și cum acționasem și, după o scurtă sfătuire, i-am spus că e mai eficient să-i scriu punct cu punct întreaga justificare, ceea ce am și făcut chiar a doua zi. Iris s-a inspirat nițel din teoria mea, înțelegând demersul și, din câte știu, a luat o notă de 9, absolvind cu succes în final.

M-am distrat copios în secret, gândindu-mă că iată, deși fără o educație formală solidă, am mai „bifat” un succes secret și în fața acestor profesori, cu ajutorul lui Iris, bineînțeles. Doresc ca în viitor să-mi mai adaug diplome informale în palmares, oricum.

Din câte mi-a povestit Bianca anul trecut, Iris este acum „în câmpul muncii”, la reprezentanța unei fabrici de tricotaje. M-am uitat pe website-ul firmei și am admirat creațiile, care mi se par extraordinar de reușite și elegante. Consider că Iris e la „loc sigur” și că, cu ambiția și puterea ei de muncă, are un viitor frumos înainte.

P.S. – există o mică ședință foto ad-hoc, făcută tot cu Iris, de data asta adolescentă, care mă vizitase acasă împreună cu Bianca. Pozele sunt acum în privat, în folderul meu din Facebook, deși mulți ani au fost probabil vizibile pentru că acesta era public. Ne-am amuzat, a câta oară, prefăcându-ne că suntem o trupă indie care încearcă să se lanseze, lol.

Abia recent, uitându-mă la clipul artistei Dua Lipa – la piesa „Don’t Start Now”, piesa mea favorită din discografia ei – am avut o nouă formă ciudată de intuiție sau poate de proiecție. Brusc mi-am dat seama că muziciana de origine albaneză semăna nițel cu Iris.

În clip, Dua Lipa se află ieșită cu prietenele în cluburi unde, de după pereți sau tablouri, cineva spionează (da, o veche zicală care confirmă că „pereții au urechi”). Am avut – a câta oară – un șoc, gândindu-mă că pozele cu Iris erau publice, plus că una zăcea de ani buni pe blogul meu. Blog la care, din statistici, nu se mai uita aproape nimeni – era inactiv.

M-am speriat nițel, scoțând poza, gândindu-mă că gestul de final – parcă de reproș al artistei – putea să se refere și la așa ceva. Bineînțeles, și dacă e doar o „proiecție”, instinctul se pare că m-a avertizat că ceva e în neregulă.

În plus, acum vreo 2–3 ani, în colecția mea de remixuri la piese vechi românești, finalizam o variantă proprie la „Strada Speranței”. Cum făceam la acea vreme, neexperimentat în video încă, am „împrumutat” fragmente dintr-o colecție a celebrilor deja Cottonbro, echipa rusă de pe Pexels.

M-am amuzat nițel văzând că una din actrițe semăna binișor cu o variantă – nițel cam creepy, ce-i drept – a ceea ce știam eu, din amintiri, despre nepoțica Radei.

În aceeași perioadă sesizam mai multe persoane din oraș că era posibil, erau șanse ca Cottonbro să se fi „inspirat” din fizionomiile lor, așa că am postat videoclipul și pe pagina Biancăi și a Radei P., atrăgând atenția rețelei lor de cunoștințe de asemănare.

În alte serii descoperisem „sosii” ale doamnei Sorina Bârle, Aurora Ilies, psihiatre cu care avusesem contact multă vreme de-a lungul anilor.

În ce mă privește, mesajul era un mix de ironie și autoironie. Actrița supraponderală cu care presupusa sosie a lui Iris dansa și se amuza era, într-o manieră ludică, o versiune feminină, „hipster-ish”, a mea, cel supraponderal de la acea dată.

Imaginile, combinate cu muzica și titlul sugestiv, se constituiau în autoironie: „speri să slăbești, mai Paule, dar speri în deșert”. Normal, în subtext era și o ironie aruncată în vastitatea internetului: știu foarte bine, dacă vreau, cum să-mi modelez forma fizică după atâția zeci de ani de disciplină sportivă.

Oricum, cum am făcut cu toate remixurile, am scos totuși „bootleg-urile” de pe YouTube pentru a evita discuții legate de copyright.

Deși, repet, internetul e plin de remixări, variațiuni și alte tipuri de reinterpretări pe care, după părerea mea, nu le ia nimeni în seamă.

Realizez acum că încercarea mea de a oferi feedback „establishmentului” muzical – semnalând prostul lor gust, lipsa de idei, proasta punere în operă a acestora – va fi fost receptată greșit.

Intenția mea era să ofer o critică constructivă celor care meritau și înțelegeau ideile din subtext și să dau un exemplu pozitiv, dar și să ofer o provocare celorlalți, care păreau fie că muncesc sub nivelul decenței, fie nu știu sau nu vor să creeze lucruri mai inteligente, mai umane, mai elaborate.

Până la urmă rămân totuși pe marile platforme de distribuție muzicală restul proiectelor mele pe care le susțin în continuare și care se constituie de fapt într-o altă variantă a acestei inițiative, dovadă a faptului că și dintr-un apartament al unui bloc comun, dintr-un oraș minier, se poate produce muzică pe care s-o asculte întreaga „lume bună” a muzicii.

Lol.

Și nu, nu sunt un caz singular.

_____________________________________________________________________________________

English version

Two or three years ago I used to meet quite often with Bianca P., the sister of my former girlfriend Rada P. I often amused them by saying that, within their family, I feel like the “idiot cousin,” someone nobody really wants around but whom they nevertheless tolerate because… well, he’s family (or in my case part of the “history”). To be honest, what I want most of all — a secret I have never told anyone — is to eat food cooked by the girls’ mother.

Since I myself have been cooking for more than fifteen years, I have learned to understand, from texture, color, the choice of ingredients or spices, “what the housewife is saying”; what she wants to communicate to the family, the guests, the invitees. Well, Mrs. P., the one who actually holds the entire family together with a firm hand, puts an extraordinary passion into her cooking. One can feel there a pleasure in living, in expressing herself through every dish prepared sincerely, unaltered by any kind of unnecessary judgment. If I lived in the P. family’s house, I would probably become as big as a threshing machine in three months… but honestly I don’t think I would even care. Lol.

I have sometimes reflected on this kind of information that a woman transmits through such an obscure channel: the one that passes through taste buds and metabolism, that uses people’s primary cravings and either sustains or diminishes their appetite. I have pitied those who, lacking any other kind of “craft,” only have this form of expression at their disposal. But it seemed to me that Mrs. P. does not even do this especially for anyone; she does it simply for herself and (perhaps) for her family.

Returning to my meetings with Bianca, I found out with astonishment that, during the participation of Iris C. — her eldest daughter — in a televised fashion show (I believe it was “Bravo, ai stil”), they accused me of conducting a sustained and aggressive campaign against the girl through defamatory posts on Instagram (from several fake, anonymous accounts, etc.).

I was stunned. Not only do I not follow such programs, but I have not watched television for more than twenty years. This kind of competition seems to me to be of at least questionable quality; I do not credit the jury with much good taste, nor those who choose to run in a rat race in which almost always someone other than the one who deserves it wins. I wonder how naïve one must be to sign up, to prepare for such a thing, and to hope to win, without knowing very well how Romanian media still functions today.

I was unable to convince Rada, who for weeks during the show had already been discussing with the girl’s father — Tony C. — the possibility that I might be the “famous hater” operating from the shadows. By contagion Bianca also believed this, even though we were sitting face to face while I tried, in disbelief, to explain that I am neither made of such material (a sneaky opportunist hiding in the shadows of the internet. Yuk!), nor do I even have the patience to watch such things, let alone sit and write countless hateful comments in full view of everyone. And especially to create fake accounts, when I am too lazy even to change the passwords that by now probably the whole world already knows.

Speaking of Tony C., I know from Bianca that he has disliked me since the winter of 2000, when I met his beautiful sister-in-law. Since we are almost antithetical characters — in his view, probably — perhaps the man has certain issues to settle with himself at the very least. I was moved by the story of his mother, who fled to America and who, after so many years, still trembles with fear of the Securitate and of the post-communist “System,” refusing to return to the country or to see her son. The fact that Tony consistently supports the entire family nevertheless makes me admire him and sometimes even… pity him. With so many “crazy” girls around it is probably difficult to maintain one’s balance, but also to truly know what the truth actually is for each of them; the truth of each story, each detail, each piece of gossip. A man who started from extremely modest means and who is now a manager in the company of a large Turkish corporation, Tony C. nevertheless seems to be an example, though I am sure he does not always find himself in the most “rosy” situation.

And no, I am not in opposition to this character. Rada, Bianca and probably the entire family keep in their minds, without wanting to give it up, the “narrative” that I would be the “golden boy,” someone born into money, carried on the arms of a wealthy family, full of airs and probably lacking taste, common sense or discernment.

It is, I think, easy to understand — at least for me it was clear almost from the beginning — that there exists within this family a kind of complex. They are proud of their modest origins, even humble ones, from the countryside, and of the large families they come from, while at the same time wishing that anyone who “moved from the countryside to the city” should forever perform some form of penitence, adopting the same kind of complex, attitude, or manifestation.

Although I tried repeatedly to explain to them that our situations are actually similar, but that we had different choices — at least those made by my parents — I remain “guilty” of being a parvenu, a spoiled man, superficial, lazy, scatter-brained, and ultimately an incurable madman with tendencies toward gossip and manipulation. A Machiavelli “wannabe,” but not quite.

Yes, there is also in this family — something that spread from the start, probably during Rada’s fits of anger across the networks in which members of the family participate — the idea that I would be “an insatiable gossip.” The impression certainly comes from the 2000s, when I was in a relationship with Rada and during which we had countless and endless discussions about the people around us.

I believe a distinction must be made between the malevolent attitude of the “gossip spreader,” who does this at every table, every meeting, every street corner — and that of your partner or friend who, in intimacy and in the presumed stability and security of the relationship, shares details from personal life, history, and problems they are facing.

Probably some people think that when you are in a serious, long-term relationship you should both remain silent from beginning to end, with your noses in your plates or timidly kissing in the dim light. I have always believed the opposite is recommended: to know the other person as well as possible, to know their history, their family, to understand their traumas, to try to help them overcome complexes rather than running away from difficult situations at the first sign. This can only happen by sharing, not by remaining silent, and it is based on genuine affection, interest and empathy — something rare and difficult to find nowadays.

Returning to little Iris, during my many visits in the 2000s to the P. family home, I was amused by the anecdotes circulating about her. At one point — Iris was about five years old — we were throwing snowballs together from the sidewalk at the window of her aunt Rada, teasing her and laughing together at the annoyance of the eternally serious woman who was then my girlfriend. Her grandfather, Rada’s father, came to scold us, at which point Iris smiled and told him: “Leave Paul alone, he’s a child!”

Iris was always an ingenuous child, full of life and energy, something that is probably still visible today. I saw, at the invitation of her mother Bianca, her sumptuous outfits from the contest and admired her verve and enthusiasm, without fully understanding the message; perhaps it is accessible only to specialists in fashion, or perhaps I simply do not resonate strongly enough with such a “stage” presence.

I do not particularly appreciate the cliché of the “exuberant artist” who, with a beret pulled over one ear, a baguette under his arm and two or three imported French words, instantly conquers the hearts of the naïve. But I thought that the girl is still young, in a period of experimentation and transformation, and that working “within the system” will eventually calm her and teach her how to adapt to reality.

Some years ago I met Iris on the street, already grown up, after many years in which I had not seen her. She told Bianca: “What a pity about Paul that he’s so gray-haired… if he dyed it he would have success with younger women as well!” I laughed a little, then felt saddened afterward — I have no interest in any method of “beautifying” or aestheticizing aging except those that are natural and reasonable: moderate diet and sport.

What saddened me in fact was to realize that Iris was gradually integrating this kind of mentality and that “fake-ness” was already acceptable to her; perhaps also a matter of balancing with the environment and, why not, of influence.

If not as an “old man,” then at least as an artist I tolerate no form of falseness and I believe that integrating even one’s own degradation due to age — by acknowledging it and ultimately respecting it — is an act of decency. Properly understood, it can even become an example or a statement against bad taste.

As a final interaction I remember a moment that amused me and pleased me at the same time. Iris contacted me during her final year of studies to draw inspiration from “my work” — I still maintain that it was a work and not an act of vandalism — from May 2016.

For one of her courses, I forget which, she wanted to submit a thesis as a study on violence as a creative, artistic act, or on the forms of combining the two.

She asked me on the phone to explain how I had thought and acted, and after a brief consideration I told her it would be more efficient if I wrote the entire justification point by point, which I did the very next day. Iris took a little inspiration from my theory, understanding the approach and, as far as I know, received a grade of 9 and graduated successfully in the end.

I secretly enjoyed this immensely, thinking that despite lacking a solid formal education I had once again “scored” a small hidden success even in front of those professors, with Iris’s help of course. I would like to add more informal diplomas to my record in the future anyway.

From what Bianca told me last year, Iris is now “in the workforce,” working at the representative office of a knitwear factory. I looked at the company’s website and admired the creations, which seem extraordinarily successful and elegant to me. I believe Iris is in a “safe place” and that with her ambition and work ethic she has a beautiful future ahead.

P.S. — There is a small ad-hoc photo session made with Iris as well, this time when she was a teenager, when she visited my home together with Bianca. The photos are now private in my Facebook folder, although for many years they were probably visible because the folder used to be public. We amused ourselves once again pretending that we were an indie band trying to launch itself, lol.

Only recently, watching the video of the artist Dua Lipa for the song “Don’t Start Now,” my favorite song in her discography, I had a strange new intuition or perhaps projection. Suddenly I realized that the musician of Albanian origin resembled Iris a little.

In the clip, Dua Lipa goes out with her friends to clubs where, from behind walls or paintings, someone spies on them (yes, an old saying that confirms that “walls have ears”). I had — once again — a shock thinking that the photos with Iris had been public, plus that one of them had been lying on my blog for years. A blog which, judging from statistics, almost nobody looks at anymore — it was inactive.

I became a little frightened and removed the photo, thinking that the final gesture — almost like a reproach from the artist — might also refer to something like that. Of course, even if it is only a “projection,” instinct seems to have warned me that something might be wrong.

In addition, about two or three years ago, in my collection of remixes of old Romanian songs, I was finishing my own version of “Strada Speranței.” At that time, still inexperienced in video, I had “borrowed” fragments from a collection by the already famous Cottonbro, the Russian team on Pexels.

I was amused to see that one of the actresses resembled somewhat — admittedly in a slightly creepy way — what I remembered about Rada’s little niece.

Around the same time I was telling several people in town that it was possible that Cottonbro had “taken inspiration” from their physiognomies, so I posted the video also on Bianca’s and Rada P.’s pages, drawing the attention of their network of acquaintances to the resemblance.

In other series I had discovered “look-alikes” of Mrs. Sorina Bârle and Aurora Ilies, psychiatrists with whom I had been in contact for many years.

As far as I was concerned, the message was a mix of irony and self-irony. The overweight actress dancing and having fun with the supposed look-alike of Iris was, in a playful way, a feminine “hipster-ish” version of myself, the overweight man I was at that time.

The images, combined with the music and the suggestive title, formed a self-ironic message: “you hope to lose weight, Paul, but you hope in vain.” Naturally, in the subtext there was also an irony thrown into the vastness of the internet: I know very well, if I want to, how to shape my physical form after so many decades of athletic discipline.

In any case, as I did with all the remixes, I eventually removed the bootlegs from YouTube to avoid copyright discussions. Although, I repeat, the internet is full of remixes, variations and reinterpretations which, in my opinion, nobody really pays attention to.

I now realize that my attempt to offer feedback to the musical establishment — pointing out their bad taste, their lack of ideas, and their poor execution — may have been misunderstood.

My intention was to offer constructive criticism to those who deserved it and who understood the ideas in the subtext, to set a positive example, but also to offer a challenge to others who seemed either to work below the level of decency or who simply did not know or did not want to create things that are more intelligent, more human, more elaborate.

In the end, however, the rest of my projects remain on the major music distribution platforms, which I continue to support and which actually represent another version of this initiative — proof that even from an apartment in a communist-era block in a mining town one can produce music that the entire “high society” of music might listen to.

Lol.

And no, I am not a singular case.