PAUL SELING

Varianta în limba română

Am tot meditat de-a lungul timpului la “ipocrizie” și mă gândeam că ar trebui adăugată colecției de… “păcate capitale”; eventual pusă chiar în capul listei. Exercițiul creativ m-a învățat, de-a lungul timpului, că un produs artistic “sună sau arată fals” atunci când este născut din ipocrizie, atunci când te minți în primul rând pe tine însuți. Acest îndelungat exercițiu m-a convins, dacă nu eram suficient de convins și înainte, că nu există cale de mijloc în artă decât să fii complet sincer; cu tine însuți în primul rând, cu cei din jur și mai ales cu fanii sau publicul tău.

Oamenii vor, după părerea mea, să știe întotdeauna adevărul. Chiar dacă rațiunile lor sunt obturate de minciună – a celorlalți și apoi, prin adaptare, mimetism sau din conformism, comoditate poate – există, cred, un resort interior, nativ, natural, care îi îndeamnă să caute întotdeauna conexiunea nemijlocită cu ceea ce este, până la urmă, instinctualul din ei. Cu cât mințile noastre sunt mai poluate de compromis și fals, cu atât ne îndepărtăm de echilibrul minte-corp pe care natura, înzestrarea genetică și până la urmă, de ce nu, Universul ni l-a făcut cadou la naștere.

Există atâtea studii care arată că stările de dizarmonie mentală cauzează boala și în final moartea. Nu știu câți dintre noi sunt conștienți că multe din bolile de care suferim sunt somatizate de îndată ce începem să suferim de afecțiuni mentale, mai mult sau mai puțin ușoare sau vizibile. Anxietatea, depresia, anorexia, bulimia și apoi maniile, abuzurile, alcoolismul, dependența de narcotice, de tutun, excesele de orice fel sunt îngemănate într-un ciclu de feedback greu de oprit și duc treptat la moarte.

Am speculat uneori, în excursiile mele mentale, că Natura acționează încă de la prima încălcare a acestui pact secret între Univers și specia umană: de îndată ce acceptăm compromisurile, închidem ochii la nedreptăți, le cauzăm sau le permitem, le îngăduim, le mijlocim șamd., un fin proces de eroziune a minților noastre începe să sape în noi până la a ne îmbolnăvi și apoi mai departe.

Din observațiile mele, corupția în societatea umană se întinde și se ramifică într-o multitudine de rețele, de medii; este controlată, menținută și promovată de actori care schimbă deseori roluri, tactici, acționează individual sau în grup. Din acest motiv mă gândesc că a detecta “Adevărul” este un scop extrem de greu de atins și că în fața unor asemenea fenomene majoritatea martorilor singulari sunt neputincioși. Suntem până la urmă forțați să închidem ochii, victime ale abilității și virulenței, voracității celor care manipulează adevărul și împrăștie narativul propriu. Ne separăm în acest fel în abuzatori și abuzați, cu o masă de manevră masivă la mijloc: cei care permit, ignoră, se feresc, se învoiesc, sunt de acord șamd.

Perpetuarea falsului de către aceste rețele de abuzatori și a minciunii de la o generație la alta necesită mișcări abile, întinse în timp și spațiu și extrem de consumatoare de resurse. Resursa principală sunt oamenii: cei naivi, inconștienți, inabili, needucați șamd. Abuzatorii au nevoie, nu-i așa, să-și “perpetueze (propria) specie” și să asigure urmașilor șanse de a o face mai departe. Uneori mă gândesc la îndelungata istorie a omenirii ca la o continuă luptă între două extreme: cei care ucid – vizibil sau invizibil – prin întreaga pleiadă de metode disponibile pentru a falsifica realitatea (de la cea mentală până la cea fizică chiar) și cei care le cad victime. În tot acest război invizibil există oameni care observă aceste jocuri abile, cei care le expun sau cei care le acoperă; există cei care le consideră inofensive, cei care refuză să le accepte în totalitate, cei care se mint pe ei înșiși spunându-și – lor și celor din jur – că ele nu există sau că sunt fabricațiile unor minți “bolnave”.

M-am întrebat în acest punct al meditației: “ce este de fapt adevărul?”. Probabil, mi-am spus, că el nu mai poate fi cunoscut încă din momentul în care micul grup din preistorie și-a ales o căpetenie sau poate din momentul în care a apărut primul regat. În mod cert astăzi există atâtea “narative” – ale grupurilor sociale, ale artiștilor, politicienilor, ale țărilor, imperiilor financiare, ale corporațiilor, ecologiștilor, veganilor, minorităților sexuale șamd. – încât… trăim într-un hățiș de nepătruns de afirmații, învinuiri, manipulări și în final crime, terorism, războaie.

M-am resemnat cu gândul că singurul meu martor – și aici vorbesc doar pentru mine însumi – este propriul corp, propriul instinct. Dacă “simt”, printr-o consultare internă, printr-o evaluare a stării mele de echilibru, a energiei, a forței, a opțiunii de a avea o conexiune fluentă și autentică între minte și corp, atunci poate, poate că dacă nu trăiesc, măcar manifest sau poate chiar spun “adevărul”.

Dar, nu-i așa, și aceste “unelte” pot fi corupte din exterior. Mintea ne poate fi manipulată – printr-o relație toxică cu o femeie nesinceră, spre exemplu, sau prin abuzuri atent planificate; prin atacuri directe la integritatea sau sănătatea fizică; sau, de ce nu, prin întreținerea narativului abuzatorilor de către chiar “rețeaua de suport” – prieteni, familie, comunitate.

Odată compromis sau chiar “distrus” acest martor – care după părerea mea este infailibil atunci când avem grijă de el, îl protejăm și îl întreținem – pierdem de fapt busola care ne ajută să ne reconectăm cu ceea ce este, în final, natura noastră organică – cea conectată la Natură, la energia primitivă, autentică.

Și totuși, nu toți avem aceeași manifestare în plan fizic în lume. Există o varietate de tipuri somatice, de metabolisme, de fiziologii sau fizionomii care fac, nu-i așa, din societate ceea ce este astăzi: un puzzle infinit de variațiuni pe tema arhetipului uman. Și tot așa, există o infinitate de maniere de a ne adapta la construcția mentală complexă în care mințile noastre trăiesc, negociind în fiecare secundă întreaga pleiadă de alegeri pe care suntem nevoiți să le facem pentru a exista. După părerea mea, dacă filmul Matrix se referea la o realitate, se referea la această separare între corp și minte pe care evoluția societății a produs-o gradual și parcă tot mai accelerat în ultimele decenii: trăim tot mai mult în virtual, în “hiper-realitate”, folosim și negociem tot mai mult simboluri și imagine în dauna tactilului, a instinctualului și până la urmă a organicului.

La acest punct m-am gândit deja la ideea de “adevăr local”. Mi-am imaginat acum lumea ca pe un “patchwork”, o întindere pestriță de “narative” create, conduse, manipulate și întreținute de grupuri de interese – de la cele economice la politice, de la cele mafiote la cele ale “protipendadei” (lol, ce-mi place să folosesc cuvântul ăsta). Aceste “adevăruri” sunt bineînțeles și ele suprapuse, amestecate; există viruși, există delațiune, există deconstruiri și reconstruiri, asimilări, remixări, revizitări șamd.

Am mers mai departe cu gândul și am început să meditez la o veche senzație de-a mea din 2002: mă întorceam din București după 6 ani de facultate și, plimbându-mă pe străzile orașului natal, am avut o ciudată senzație de… semi-obscur. Îmi spuneam atunci că “adevărul local” sau de fapt “țesătura invizibilă” a conștiințelor localnicilor era de o altă natură decât cea a celor din capitală. În mod cert, cei de acolo trăiesc într-un mediu mai dinamic și schimbul de informație e mai rapid, mai complex, mai sensibil la schimbare rapidă. Prin comparație orașul minier are un ritm mai lent, mi-am spus. Aici lumea e mai contemplativă sau poate că pur și simplu “obiceiurile” locale sunt altele.

Când a apărut social media, pe la final de ani ’00, mi-am dat seama că aceste “lumi”, aceste medii urmau să se conecteze gradual. “Adevărurile locale” urmau să se alinieze încet, mișcare facilitată de conectivitatea rapidă între membrii noilor rețele virtuale. Cum la început doar tinerii intrau acolo, știam că vor exista nu numai întârzieri dar și discrepanțe, “ruperi de ritm” și chiar “cacofonii”, lol. Am pus pe seama faptului că cei care “mă aveau în vizor” au înțeles imediat “pericolul” și că acesta era un motiv în plus pentru care m-am ales cu atacuri directe la integritatea fizică, urmăriri, hacking și alte forme de abuz. Acum că generațiile mai vechi sunt și ele tot mai prezente online, avem poate parte de o formă de reviriment al vechilor “narațiuni”, sau măcar a ceea ce va fi rămas din ele sedimentat în mentalul colectivității.

(va urma)

---

English version

I have often meditated over time on “hypocrisy” and I was thinking that it should be added to the collection of the “capital sins”; perhaps even placed at the top of the list. The creative exercise has taught me, over time, that an artistic product “sounds or looks false” when it is born from hypocrisy, when you lie first of all to yourself. This long exercise convinced me, if I had not already been convinced before, that there is no middle path in art other than to be completely sincere; with yourself first of all, with those around you, and especially with your fans or your audience.

People want, in my opinion, to know the truth at all times. Even if their reasoning is obstructed by lies – those of others and then, through adaptation, mimicry or from conformism, perhaps convenience – there exists, I believe, an inner, native, natural mechanism that urges them to always seek a direct connection with what is, ultimately, the instinctual part within them. The more our minds are polluted by compromise and falseness, the more we move away from the mind-body balance that nature, our genetic endowment and ultimately, why not, the Universe has given us as a gift at birth.

There are so many studies that show that states of mental disharmony cause illness and eventually death. I do not know how many of us are aware that many of the illnesses we suffer from are somatized as soon as we begin to suffer from mental conditions, more or less mild or visible. Anxiety, depression, anorexia, bulimia and then manias, abuses, alcoholism, addiction to narcotics, to tobacco, excesses of any kind are intertwined in a feedback cycle that is difficult to stop and gradually leads to death.

I have sometimes speculated, in my mental excursions, that Nature acts from the very first violation of this secret pact between the Universe and the human species: as soon as we accept compromises, close our eyes to injustices, cause them or allow them, tolerate them, facilitate them, and so on, a subtle process of erosion of our minds begins to dig into us until it makes us ill and then further.

From my observations, corruption in human society spreads and branches into a multitude of networks and environments; it is controlled, maintained and promoted by actors who often change roles and tactics, acting individually or in groups. For this reason I think that detecting the “Truth” is an extremely difficult goal to achieve and that in the face of such phenomena most individual witnesses are powerless. In the end we are forced to close our eyes, victims of the skill and virulence, the voracity of those who manipulate the truth and spread their own narrative. In this way we separate ourselves into abusers and abused, with a massive maneuvering mass in the middle: those who allow, ignore, avoid, consent, agree, and so on.

The perpetuation of falseness by these networks of abusers and of lies from one generation to another requires skillful movements, extended in time and space and extremely resource-consuming. The main resource is people: the naive, the unaware, the incapable, the uneducated, and so on. Abusers need, do they not, to “perpetuate (their own) species” and to ensure their descendants the chance to do so further. Sometimes I think of the long history of humanity as a continuous struggle between two extremes: those who kill – visibly or invisibly – through the entire array of methods available to falsify reality (from the mental to even the physical one) and those who fall victim to them. In all this invisible war there are people who observe these subtle games, those who expose them or those who cover them up; there are those who consider them harmless, those who refuse to accept them entirely, those who lie to themselves, telling themselves – and those around them – that they do not exist or that they are the fabrications of “sick” minds.

At this point in my meditation I asked myself: “what is truth actually?”. Probably, I told myself, it could no longer be known from the moment when the small prehistoric group chose a leader, or perhaps from the moment the first kingdom appeared. Certainly today there exist so many “narratives” – of social groups, of artists, politicians, of countries, financial empires, corporations, environmentalists, vegans, sexual minorities, and so on – that we live in an impenetrable thicket of claims, accusations, manipulations and ultimately crimes, terrorism, wars.

I resigned myself to the thought that my only witness – and here I speak only for myself – is my own body, my own instinct. If I “feel”, through an internal consultation, through an evaluation of my state of balance, of energy, of strength, of the option to have a fluent and authentic connection between mind and body, then perhaps, perhaps if I do not live it, I at least manifest or perhaps even speak the “truth”.

But of course these “tools” can also be corrupted from the outside. Our mind can be manipulated – through a toxic relationship with an insincere woman, for example, or through carefully planned abuses; through direct attacks on our physical integrity or health; or, why not, through the maintenance of the abusers’ narrative by the very “support network” – friends, family, community.

Once this witness is compromised or even “destroyed” – which in my opinion is infallible when we take care of it, protect it and maintain it – we actually lose the compass that helps us reconnect with what is ultimately our organic nature, the one connected to Nature, to primitive and authentic energy.

And yet we do not all have the same manifestation in the physical world. There exists a variety of somatic types, metabolisms, physiologies or physiognomies that make, after all, society what it is today: an infinite puzzle of variations on the theme of the human archetype.

And so there exists an infinity of ways of adapting to the complex mental construction in which our minds live, negotiating every second the entire array of choices we are forced to make in order to exist. In my opinion, if the film The Matrix referred to a reality, it referred to this separation between body and mind that the evolution of society has produced gradually and seemingly ever more accelerated in recent decades: we live more and more in the virtual, in “hyper-reality”, we use and negotiate symbols and images more and more to the detriment of the tactile, the instinctual and ultimately the organic.

At this point I began to think about the idea of “local truth”. I imagined the world as a “patchwork”, a variegated expanse of “narratives” created, directed, manipulated and maintained by interest groups – from economic ones to political ones, from mafia-type ones to those of the “high society” (lol, I like using that word). These “truths” are of course also overlapping and mixed; there are viruses, there is denunciation, there are deconstructions and reconstructions, assimilations, remixes, revisitations, and so on.

I continued this train of thought and began to meditate on an old sensation of mine from 2002: I was returning from Bucharest after 6 years of university and, walking through the streets of my hometown, I had a strange sensation of… semi-obscurity. I was telling myself then that the “local truth” or actually the “invisible fabric” of the consciousness of the locals was of another nature than that of those in the capital.

Certainly, those there live in a more dynamic environment and the exchange of information is faster, more complex, more sensitive to rapid change. By comparison the mining town has a slower rhythm, I told myself. Here people are more contemplative or perhaps simply the local “habits” are different.

When social media appeared, toward the end of the 2000s, I realized that these “worlds”, these environments were going to connect gradually. The “local truths” were going to slowly align, a movement facilitated by the rapid connectivity between the members of the new virtual networks. Since at the beginning only young people entered there, I knew there would not only be delays but also discrepancies, “breaks in rhythm” and even “cacophonies”, lol.

I attributed to the fact that those who “had me under observation” immediately understood the “danger”, and that this was an additional reason why I ended up with direct attacks on my physical integrity, surveillance, hacking and other forms of abuse. Now that the older generations are also increasingly present online, we may perhaps be witnessing a kind of revival of the old “narratives”, or at least of what remained from them sedimented in the collective mentality.

(to be continued)