PAUL SELING

Varianta în limba română

Una din cele mai ciudate “îndrăgosteli” ale mele s-a întâmplat pe la mijloc de ani ’00. Încă mai speram să găsesc “o tipă” perfectă pe internet și, pe un website de “cuplări” – cred că sentimente.ro – am dat, nu mai știu cum, de Dana G. Mi-a plăcut enorm poza de profil: o figură extrem de frumoasă, atipică, într-o ușoară penumbră, editată cu măiestrie într-o notă retro, șaptezecistă, și totuși actuală. Am simțit acolo talent și cultură vizuală, plus o doză bună de ingenuitate și caracter.

Am menținut relația poate mai mult de 10 ani, doar telefonic. Vocea molatecă a Danei, cu un ușor accent moldovenesc, asumat cu naturalețe, puțin guturală, combinată cu imaginea pe care o aveam în minte era un “combo fatal”. Nici nu mai voiam s-o întâlnesc de fapt. Voiam doar să trăiesc idila virtuală pentru că știam din experiență că, odată puși față în față, vom fi probabil amândoi dezamăgiți. Știm cu toții, după o vreme, cei care căutăm relații pe net, că toată lumea se falsifică într-o oarecare măsură; unii mai abil, alții mai prost.

Eram de fapt într-un paradox ciudat. Dacă n-o vedeam la un moment dat rămâneam agățat de o construcție imaginată de Dana, mijlocită de acest mediu toxic, această punte de legătură atât de greu de explicat minții noastre afective – internetul, platformele de socializare, șamd. Cu cât trecea timpul, cu atât o eventuală dezamăgire ar fi anulat atâția ani de legătură în care discutasem despre de toate: despre veganismul care ne interesa pe amândoi, despre relațiile noastre din tot acest răstimp, despre dezamăgiri, sex, familii, viață de artist, șamd.

Dana era, cred, într-a XII-a când ne-am cunoscut. Mi-a trimis link la portofoliul ei de fotografie; voia să devină fotograf. După ce a intrat la Facultatea de Arte a continuat cu pasiunea ei, lucrând tot mai atent și mai studiat. Avea în mod cert un mare potențial și, în final, m-am întristat pentru faptul că nu a reușit să facă niciodată nici carieră și nici bani din asta.

Locuia în satul ei de lângă Iași, avea în grijă un frate mai mic și muncea și în magazinul familiei. Îmi tot imaginam condițiile în care trebuia să-și împartă timpul între a susține mica afacere a părinților, un pic de viață personală prin oraș și munca ei creativă.

Am mai povestit asta: când a rămas fără aparat foto m-am sfătuit cu amicul meu fotograf, Alex I., și el mi-a recomandat, la chestionarea mea, un Canon AE-1 ca posibilă unealtă care s-o ajute. Nu mă pricepeam la fotografie atunci defel, așa că am cumpărat obiectul de colecție și i l-am trimis. Nu i-a folosit la nimic, se pare, deși probabil că a apreciat pe moment gestul. Este într-adevăr greu, dacă nu imposibil, pentru un student în condiția ei să developezi filme în maniera în care o face un hipster pasionat. Dacă știam mai bine îi luam unul digital, second hand, așa cum își dorea la acea dată. M-am supărat că l-a vândut – îi era într-adevăr inutil – și am înțeles că o făcea probabil ca să-și ia ceva mai ușor de utilizat. Oricum, a fost singura dată când am făcut un cadou cuiva cunoscut pe internet, dar n-am regretat decât că n-am studiat problema mai bine și nu m-am gândit la eficiență mai degrabă decât la estetica gestului.

Gradual m-am tot detașat de Dana, telefoanele deveneau tot mai rare. Adevărul e că nu poți asculta la nesfârșit detalii despre relații nereușite, dezamăgiri în dragoste din partea unei fete care îți place, chiar dacă te-ai resemnat să fii expulzat într-un “friend-zone” obscur. Legătura nu mai avea sens de fapt.

Pe la început de ani 2010, cum tot îmi plăcea să-mi iau rucsacul în spate și s-o “tai rapid” cu primul autostop aiurea prin țară, m-am îndreptat și spre Dana. Nu îmi plănuiam neapărat s-o văd; intuiam că nu mai are chef să dăm ochi cu ochi dar… am sperat totuși să am parte de o formă de “încheiere” care să-mi confirme, până la urmă, că de fapt nu avea rost să mai investesc afectiv în ceva care îmi făcea deja rău.

Ajuns în Iași, Dana mi-a trimis în loc pe amicul ei “gay”, care mi-a arătat cu amabilitate și pricepere câteva din frumusețile orașului. N-aveam chef; m-am plimbat politicos, abia auzind cuvintele băiatului, descrierea picturilor lui Sabin Bălașa – de exemplu – sau detalii despre istoria veche a “citadelei” de pe coline (am uitat câte, lol). Oricum, Iașiul mi s-a părut atunci un oraș rămas puțin în urmă, prăfuit, dar cu un farmec aparte, așa cum are orice urbe care nu s-a grăbit neapărat să “țină pasul” cu modernitatea.

La o a doua călătorie prin țară s-a nimerit să aflu că Dana era într-o excursie pe Valea Prahovei. Am cotit rapid firul plimbării mele spre într-acolo și în sfârșit ne-am întâlnit. Dana era puțin mai scundă decât îmi imaginasem și m-a întristat s-o văd cumva epuizată. Am petrecut o bucată de vreme stând la o masă și conversând convențional despre una alta. N-avea prea mare chef și eu eram oarecum mirat să văd semnele unei oboseli psihice sau uzuri venite parcă mult prea devreme peste imaginea perfectă pe care o avusesem atâția ani în minte.

M-am speriat când, conversând în stradă, un “tip” a trecut pe lângă noi privindu-ne cu suspect de minuțioasă atenție. În mod clar omul nu era acolo la întâmplare și nu mi-am explicat de ce și cine îl putuse trimite.

Am dormit în noaptea aceea pe o bancă în gară, amuzându-mă nițel de faptul că, la aproape 40 de ani, am o sănătate de fier și că pot să rezist la acest regim spartan autoimpus. De fapt, un efect secundar al tuturor acestor călătorii cu sacul de dormit în spate a fost că am căpătat o încredere mai mare în mine, în corpul meu și în starea mea ce se dovedea aproape impecabilă. Mai târziu, când am început să iau antipsihotice, am realizat cât de nocive sunt și cât de rapid se poate degrada această stare pe care o credeam de nezdruncinat. Glumeam cu d-na Sorina Bârle, spunându-i că atâția ani am acumulat “credite” în banca mea de “sănătate” – prin sport, nutriție corectă, regim alimentar – și că acum începeam să cheltui masiv din “economii”; spre mulțumirea și liniștea unei “opinii publice” căreia oricum nu-i pasă de fapt de nimeni și de nimic; nici măcar de propria stare sau a celor apropiați.

Ce m-a șocat a fost să aflu, tot de la Dana, că un cunoscut muzician, parte dintr-o trupă “indie” românească, a curtat-o o vreme și că viețile lor s-au intersectat.

Cum deja observam că tot mai multe din interesele mele feminine erau ținta unor asemenea “scheme”, la acea vreme direct și “in my face”, m-a siderat această nouă “coincidență”. Nu îmi imaginam până atunci cât de virulenți sunt acești “artiști”, cât de corupt este “establishmentul cultural” din care fac parte și întâmplarea nu numai că m-a întristat, m-a îndepărtat complet de fată.

Nu părea să fie conștientă de posibila “conexiune” și, cum nici eu nu eram cu adevărat sigur, n-am putut să-i spun nimic sau să încep măcar o formă de explicație. Și probabil, și dacă i-aș fi spus, n-ar fi contat. Până la urmă nu poți contesta preferințele nimănui și nici nu poți “raționaliza” ceea ce poate doar mie mi se părea a fi o formă de agresiune mascată și țintită. Și dacă totul nu era decât o paranoia, atunci mă făceam de râs.

În final am înțeles că Dana a plecat din România. N-am mai urmărit-o pe platformele de socializare și nici nu îmi mai doresc asta acum. Îmi aduc aminte cu plăcere mai degrabă de micile discuții despre veganism decât despre orice altceva.

Faptul că a renunțat – sper că totuși doar pentru o vreme – la a-și dori să reușească în pasiunea ei, fotografia sau filmul, m-a dezamăgit. Dar, cum am și eu experiența mea în domeniu, știu că viața nu e trăită exclusiv scufundat în studiu sau muncă și că uneori avem chef să lăsăm totul deoparte și să respirăm aer fără prea multă filosofie sau raționalizări inutile.

Când a apărut videoclipul piesei “I Feel It Coming” al trupei Daft Punk feat. The Weeknd am avut iarăși parte de o “proiecție”. Prea semăna fizionomia fetei cu ceea ce vedeam în profilul de pe internet al Danei. Prea era șarpele negru un simbolism asemănător cu ceea ce vedeam în “noua protipendadă culturală” a României.

Faptul că The Weeknd se transformă în piatră și se rupe în bucăți a exprimat extrem de bine ce am simțit eu, deși poate prea dramatic.

La final am rămas mirat de scena în care artiștii Daft Punk observă ascunsă în gheață o “chestie” purpurie; detaliul acela nu l-am înțeles, dar m-am gândit că ceva, cineva era “înghețat temporar” și că muzicienii francezi “studiau” deja problema.

Pe de altă parte, simbolistica vizuală poate fi văzută și “invers”, narativul parcurs de la cap la coadă, caracterele transformate în “oarecum opusul lor”, și îmi aduc vag aminte că am judecat videoclipul și din această perspectivă.

Oricum, nu știi niciodată ce e în capul membrilor Daft Punk.

Bineînțeles, am lăsat totul “să curgă”, gândindu-mă că și dacă era doar vorba de o “proiecție” și dacă nu, între Dana și mine totul se terminase, așa că nu mai avea rost să-mi bat capul.

Încă am în minte vocea frumoasă a fetei și nota melancolică a timbrului ei inconfundabil.

---

English version

One of my strangest “infatuations” happened sometime in the mid-2000s. I was still hoping to find “the perfect girl” on the internet and, on a dating website – I think it was sentimente.ro – I somehow came across Dana G. I loved her profile picture enormously: an extremely beautiful, atypical face, in a slight penumbra, edited masterfully in a retro, seventies-style tone, and yet still contemporary. I sensed talent and visual culture there, plus a good dose of ingenuousness and character.

We maintained the relationship for perhaps more than 10 years, only by phone. Dana’s soft voice, with a slight Moldavian accent, assumed naturally, a little guttural, combined with the image I had in my mind was a “fatal combo.” In fact I no longer even wanted to meet her. I only wanted to live the virtual idyll because I knew from experience that once placed face to face we would probably both be disappointed. All of us who search for relationships on the internet learn after a while that everyone falsifies themselves to a certain extent; some more skillfully, others more poorly.

I was actually in a strange paradox. If I didn’t see her at some point, I remained hooked to a construction imagined by Dana, mediated by this toxic environment, this bridge of connection so difficult to explain to our emotional mind – the internet, social media platforms, and so on. The more time passed, the more an eventual disappointment would have cancelled so many years of connection in which we had discussed everything: the veganism that interested both of us, our relationships throughout that time, disappointments, sex, families, the life of an artist, and so on.

Dana was, I think, in the 12th grade when we met. She sent me a link to her photography portfolio; she wanted to become a photographer. After she entered the Faculty of Arts she continued with her passion, working more and more carefully and thoughtfully. She certainly had great potential and in the end I felt saddened by the fact that she never managed to make either a career or money from it.

She lived in her village near Iași, she was taking care of a younger brother and she also worked in the family’s shop. I kept imagining the conditions in which she had to divide her time between supporting her parents’ small business, having a bit of personal life in the city, and her creative work.

I have told this story before: when she remained without a camera I consulted my photographer friend, Alex I., and he recommended, when I asked him, a Canon AE-1 as a possible tool that might help her. I knew nothing about photography at that time, so I bought the collector’s item and sent it to her. It seems it didn’t help her at all, although she probably appreciated the gesture at the moment. It is indeed difficult, if not impossible, for a student in her situation to develop film in the manner a passionate hipster does. If I had known better I would have bought her a digital one, second-hand, as she actually wanted at that time. I was upset that she sold it – it was indeed useless to her – and I understood that she probably did it in order to buy something easier to use. Anyway, it was the only time I ever gave a gift to someone I had met on the internet, but the only thing I regretted was that I had not studied the problem better and had not thought about efficiency rather than the aesthetics of the gesture.

Gradually I began to detach myself from Dana, the phone calls became rarer and rarer. The truth is that you cannot listen endlessly to details about failed relationships, disappointments in love coming from a girl you like, even if you have resigned yourself to being expelled into an obscure “friend-zone.” The connection no longer had any real meaning.

Around the beginning of the 2010s, since I liked taking my backpack and quickly “cutting out” with the first hitchhike somewhere through the country, I headed toward Dana as well. I was not necessarily planning to see her; I sensed she no longer had any desire for us to meet face to face but… I still hoped to have some kind of “closure” that would confirm to me, in the end, that it was pointless to keep investing emotionally in something that was already hurting me.

Arriving in Iași, Dana instead sent her “gay” friend, who kindly and competently showed me some of the beauties of the city. I was not in the mood; I walked around politely, barely hearing the boy’s words, the description of Sabin Bălașa’s paintings – for example – or details about the old history of the “citadel” on the hills (I forgot how many, lol). In any case, Iași seemed to me then a city somewhat left behind, dusty but with a particular charm, as any town that has not rushed necessarily to “keep up” with modernity.

On a second trip through the country it happened that I learned Dana was on a trip on the Prahova Valley. I quickly diverted the course of my wandering there and finally we met. Dana was a little shorter than I had imagined and it saddened me to see her somehow exhausted. We spent some time sitting at a table and conversing conventionally about various things. She didn’t have much desire and I was somewhat surprised to see signs of a psychological fatigue or wear that seemed to have come far too early over the perfect image I had kept in my mind for so many years.

I became frightened when, while we were talking in the street, a “guy” passed by us looking at us with suspiciously meticulous attention. Clearly the man was not there by chance and I could not explain why and who could have sent him.

That night I slept on a bench in the train station, amusing myself a little with the fact that, at almost 40 years old, I had iron health and that I could endure this self-imposed Spartan regime. In fact, a side effect of all these trips with the sleeping bag on my back was that I gained greater confidence in myself, in my body, and in my condition which proved to be almost impeccable. Later, when I began taking antipsychotics, I realized how harmful they are and how quickly this state that I believed unshakable can deteriorate. I used to joke with Mrs. Sorina Bârle, telling her that for so many years I had accumulated “credits” in my “health bank” – through sports, proper nutrition, diet – and that now I was beginning to spend massively from my “savings”; to the satisfaction and peace of mind of a “public opinion” that in fact cares about no one and nothing anyway; not even about its own condition or that of those close to it.

What shocked me was to learn, also from Dana, that a well-known musician, part of a Romanian “indie” band, had courted her for a while and that their lives had intersected.

Since I was already noticing that more and more of my female interests were the target of such “schemes”, at that time directly and “in my face”, this new “coincidence” stunned me. Until then I had not imagined how virulent these “artists” are, how corrupt the “cultural establishment” they belong to is, and the incident not only saddened me, it completely distanced me from the girl.

She did not seem to be aware of the possible “connection” and, since I was not truly certain either, I could not tell her anything or even begin some form of explanation. And probably, even if I had told her, it would not have mattered. In the end you cannot contest anyone’s preferences and you cannot “rationalize” what perhaps only seemed to me to be a form of masked and targeted aggression. And if everything was nothing but paranoia, then I would only make a fool of myself.

In the end I understood that Dana had left Romania. I did not follow her anymore on social media platforms, nor do I wish to do so now. I rather remember with pleasure the small discussions about veganism than anything else.

The fact that she gave up – I hope only for a while – on wanting to succeed in her passion, photography or film, disappointed me. But since I also have my own experience in the field, I know that life is not lived exclusively immersed in study or work and that sometimes we feel like leaving everything aside and breathing air without too much philosophy or useless rationalizations.

When the music video of the song “I Feel It Coming” by Daft Punk feat. The Weeknd appeared, I again experienced a kind of “projection.” The girl’s physiognomy looked too much like what I had seen in Dana’s internet profile. The black snake seemed too similar a symbolism to what I saw in the “new cultural high society” of Romania.

The fact that The Weeknd turns into stone and breaks into pieces expressed extremely well what I felt, although perhaps too dramatically.

At the end I remained surprised by the scene in which the Daft Punk artists observe something purple hidden in the ice; I did not understand that detail, but I thought that something, someone, was “temporarily frozen” and that the French musicians were already “studying” the problem.

On the other hand, the visual symbolism can also be seen “in reverse”, the narrative followed from beginning to end, the characters transformed into “somewhat the opposite of themselves”, and I vaguely remember that I judged the video from this perspective as well.

In any case, you never know what is in the heads of the members of Daft Punk.

Of course, I let everything “flow”, thinking that whether it was only a “projection” or not, between Dana and me everything had ended anyway, so there was no point in bothering my mind about it anymore.

I still have in my mind the beautiful voice of the girl and the melancholic note of her unmistakable timbre.