PAUL SELING

Varianta în limba română

Despre profesorul de la Ion Mincu, dl. Polizu, nu știu nici azi prea multe. După ce în primul an, la nici 6–7 luni de la admitere, refuzam sistemul de învățământ și mă retrăgeam acasă, între petreceri nocturne cu „Gașca de Acasă” a soră-mii și apoi studiu individual al producției de muzică electronică, treptat am „căzut” tot mai jos în ierarhia studenților din facultate.

Știam clar că avusesem potențial; exista la început o așteptare tacită însoțită de o presiune ciudată din partea colectivului: „ce urma să desenez la următorul proiect? ce năstrușnicie mai puteam face? ce idei ciudate îmi vor mai trece prin cap?”. Cum nu îmi plăcea să „perforez” în niciun fel în public, a fost și asta un motiv pentru acea formă de izolare ciudată la care m-a împins instinctul. Treptat am devenit irelevant; studenții din an s-au separat gradual, aidoma nisipului într-o sită, în cei buni, cei mediocri, cei muncitori, cei răi, speculanții, superficialii ș.a.m.d. Am fost uimit să observ pe parcursul a 6 ani, în sporadicele mele vizite pe la școală, cum clasamentele se schimbau de la an la an.

După 2–3 ani de distracție și dezinteres observai brusc cum fata rebelă din anul 1, pusă pe party în fiecare noapte, devenise brusc serioasă și atrăgea atenția profesorilor cu proiecte spectaculoase. Alții, entuziaști la început, clacau și rămâneau repetenți sau chiar abandonau. Studentul grec care își plătea în anul 1 „negrilori” să-i deseneze proiectele se apucase cu trudă de muncă; ș.a.m.d.

Am stat cu încăpățânare în afara acestui sistem și am tot analizat în tăcere dinamica acestor schimbări, fără să mă mai interesez de poziția sau valoarea mea în cadrul acestuia. De fapt lucrul acesta a fost cumva o caracteristică a întregului meu mers prin viață.

N-aș vrea să fiu ipocrit și să spun că nu aș fi vrut să fiu, dacă nu apreciat sau popular, măcar acceptat sau integrat într-un grup, un colectiv. Cred că asta ține de natura umană și cu toții avem nevoie să ne creăm o imagine publică pe care s-o putem susține, întreține și apoi re-crea din mers, alături de un „support group”. În cazul meu fenomenul s-a întâmplat exact invers, încă de la cea mai mică vârstă.

Asta a avut ca prim dezavantaj completa lipsă de repere, de echilibrare în raport cu mediul social. Ca metodă alternativă, am început să „iau exemple” din filme sau din videoclipuri, din media, din cărți. Aproape toată personalitatea mea este de fapt creată în jurul personajelor „inventate” de creativi din toate timpurile. Deseori mă îngrozesc la gândul că sunt doar un „mashup”, un „mix imens” de însușiri umane neautentice, nereale și de aceea inaccesibile înțelegerii omului comun. Poate că doar un regizor sau un actor cu ochi format știe să recunoască și să interpreteze acest fenomen straniu.

De-a lungul vieții am continuat să mă raportez la media occidentală, să mă inspir de acolo, să copiez, să remixez și treptat, prin analiza continuă a experiențelor mele în lumea reală, a interacțiunilor cu oamenii și cu femeile în special, am putut să verific ce era acceptabil și ce era complet în afara înțelegerii lor.

Bineînțeles, n-am renunțat niciodată la „a juca un rol”. Mi se pare încă extrem de amuzant să interpretez personaje, provocând cu fiecare replică gândirea interlocutorului. Multă vreme mi-am propus să plasez în conversație sau în acțiuni mici „indicii” pe care femeia dorită ar fi trebuit să le observe, să le găsească sursa și să înțeleagă jocul, conexiunile, situația chiar. Abia atunci am fi putut deveni cu adevărat parteneri și suflete pereche.

Bineînțeles, asta nu s-a întâmplat niciodată. Lumea pare a fi mult mai serioasă decât îmi imaginam și nimeni n-are chef să relaționeze cu un Dexter, cu un Beavis sau cu Johnny Bravo. Lol.

Sau poate că nici oamenii din jur nu sunt cu adevărat pregătiți pentru asemenea jocuri. Am meditat la lipsa noastră, a românilor, de cultură mediatică „pop”, mai ales comparativ cu occidentalii. Mi-am răspuns tot eu că, în comparație cu aceștia, avem o interacțiune bazată mai mult pe informație scriptică sau verbală și abia noile generații devin vizuale, cresc deja cu un bagaj consistent de „clișee”.

Cu siguranță că interlocutori veniți din Occident ar fi putut înțelege mai bine jocurile mele și „citatele culturale”. Ei sunt, după cum intuiam, de mai multe generații scufundați în imagine, muzică, film, artă și sunt sigur că mințile lor funcționează diferit de cele ale românilor. Din păcate aproape că aș afirma că sunt mai degrabă „american comun” decât „român”, când e vorba de modul în care văd lumea, interacțiunile între oameni, aud muzica sau înțeleg cuvintele.

Revenind la profesorul Polizu, îmi aduc vag aminte că am fost repartizat în grupa dânsului prin anul 3 sau 4, urmând să „exist” sub tutela sa până la absolvire. Era un tip jovial, mucalit, cu un umor reținut. Supraponderal, aproape obez, își petrecea majoritatea timpului în micul lui atelier încropit pe holul facultății, fumând non-stop alături de asistenții săi și butonând mouse-ul noului său computer.

Chiar m-am mirat de capacitatea lui de a asimila atât de repede proiectarea computerizată, la scurt timp după introducerea PC-urilor în proces.

Mă simțeam deseori inadecvat la orele de atelier. Nu aduceam aproape niciodată nimic la corecturi, schițam uneori fără chef ceva insignifiant. Îmi era de fapt jenă să îi pun în față tot soiul de încropeli fără sens, dar omul mă accepta întotdeauna cu bunăvoință și o tăcută înțelegere al cărei sens nu-l descifram atunci. Aproape că aș crede că îi era milă de mine, chestie pe care nu prea o înțelegeam.

Eram tot mai umilit de proiectele tot mai complicate și mai lucrate ale unora dintre colegi. Deși eram considerați „grupa slabă”, aveam 2–3 băieți care puneau uneori osul la treabă.

Cei 3 sau 4 ani până la final s-au scurs pe nesimțite. Când, înainte de prediplomă și intrarea mea în eterna psihoză, mi-am dat seama brusc că mă mințisem strașnic și că pierdusem toți acești ani dedicați studiului cu proiectele mele personale – muzica electronică – m-am înfuriat pe profesor.

Brusc m-am gândit că totul fusese o insidioasă manevră de manipulare subtilă: mă lăsaseră cu toții să mă strecor pe sub mâinile lor fără să mă tragă măcar o dată de mânecă și acum râdeau de „țeapa” pe care mi-o „trăsesem de fapt singur”.

Și totuși păstrez o formă ciudată de afecțiune față de profesorul rotofei. Îmi aduc aminte de un moment crucial pentru întreaga mea viață de după, moment în care veneam – la începutul interacțiunilor noastre – cu o propunere de proiect. Eram nesigur, se vedea clar că nu am o idee bine conturată în minte.

Profesorul a privit oblic desenul, a meditat nițel și mi-a spus sincer, fără ezitare:

— Ar putea fi! De ce nu?

Ei bine, această replică s-a întipărit în mintea mea pentru totdeauna. Ca dovadă că îmi aduc aminte de moment până astăzi, 25 de ani mai târziu.

În acea perioadă proiectele mele erau destul de matematice, logice, riguroase. Am avut senzația că nu le plăceau profesorilor. Astăzi știu că nu era așa.

Erau proiecții inconștiente ale unor structuri interioare de idei, emoții, abstracțiuni pe care, din motive încă necunoscute mie, nu le-au acceptat — sau cel puțin așa am simțit la acea vreme.

Îmi aduc aminte de proiectul unei baze sportive la malul mării. Am propus o structură orizontală, semi-cilindrică, parțial îngropată în nisip. Era ceva destul de reușit, a și fost expus pe pereți ca exemplu — luasem cred nota 7. În ziua următoare, profesorul de atelier de atunci — din anul 2, cred, dl. Fulicea — mi-a spus amuzat:

„Mi-a plăcut rama ta… îngropată…”

M-am mirat nițel, chiar am fost șocat. Nu înțelegeam despre ce ramă era vorba. În mod clar nu era o ramă; am înțeles aluzia sexuală indirectă, dar era altceva. O notă de Sci-Fi adaptată la locație și la moment. Am fost nițel sâcâit de idee, spunându-mi — a câta oară — că poate profesorii ăștia vedeau prea mult substrat sexual în ceea ce nu credeam defel să fi exprimat așa ceva. Dacă totuși adevărul stă de partea cadrelor didactice, dacă toată lumea nu face decât să sublimeze sexualitate în orice creează, nu știu nici în ziua de astăzi. Aș prefera să cred că nu e așa și că nu toată lumea înmagazinează sub presiune energii sexuale „de neeliberat”.

Revenind la „Ar putea fi… De ce nu?”, a fost un moment de declic în care am înțeles că omul din fața mea accepta, așa cum eu nu făceam la acel moment, o anumită formă de libertate a gestului, a ideilor, a imaginației lăsate să se miște prin minte, corp și apoi prin mână.

Mulți ani mi-au trebuit să exersez, pas cu pas, această formă de lejeritate în „a fi pur și simplu”, învățând din amintiri, analizând complicata relație între corpolența omului, timbrul vocal, intonații, mesaj, gesturi, atitudine și discurs.

A fost într-adevăr un exemplu la care m-am tot raportat în timp, câștigând gradual libertatea pe care simpla propoziție m-a lăsat să înțeleg că acesta o simțea poate în fiecare moment al vieții sale — sau cel puțin cea a vieții de om matur.

Așa am integrat în arta mea nu numai ideea de improvizație continuă, cât și cea de integrare conștientă a feedback-ului, vizitând în final futurismul, dadaismul și chiar mai departe, acceptând aleatorul, haosul sau absurdul în construcțiile mele creative.

Bineînțeles, am simțit nevoia de la un moment dat să studiez mai aprofundat teoria și istoria artelor, filosofia, psihologia, ca să înțeleg contextul mai larg în care nu numai profesorul care mă inspirase „funcționa”, ci și întregul sistem de gândire al instituției — ca grup social, ca mentalitate, ca relaționări și rețelistică internă sau externă ș.a.m.d.

Și totuși, concluzionez acum că metoda asta a „libertății absolute” a gestului, a ideii, nu îmi este de fapt specifică. Mă tot joc în minte cu ideea că profesorul Polizu venea dintr-un complet alt fel de mediu, din alte condiționări, funcționa într-un context pe care nu l-am putut integra sau înțelege complet.

La urma urmei el era un om vesel, empatic, pozitiv, mulțumit cu sine, se simțea perfect în pielea lui; eu eram un tânăr obsedat de sport, formă fizică, aparențe, cu anorexie cronică și multe alte afecțiuni cărora condiția mea atipică le dăduse naștere.

M-am gândit recent că această eliberare spontană a unei idei în plan fizic, așa cum propunea profesorul, degenerează în final într-o formă de haos, de lipsă de sens, prin faptul că poate nu mă reprezintă cu adevărat și nu este obiectul final al unei analize temeinice, îndelungate și nici al unei alegeri conștiente și asumate.

Este mai degrabă o joacă iresponsabilă cu propria soartă chiar, generând în final forme de feedback irelevante din partea celor din jur, a publicului posibil.

Există totuși o mențiune aici de făcut: arhitectura nu este doar o artă a expresiei de moment. Ea se concretizează în obiectul construit printr-un proces complex și îndelungat de corecturi, ajustări și integrare a feedback-ului — din partea clientului, a constructorilor, a celor care reglementează ș.a.m.d.

Există, pornind de la prima schiță făcută cu un marker pe o hârtie, nenumărate momente în care arhitectul poate și chiar trebuie să remodeleze ideea inițială, iar procesul îi oferă această șansă de nenumărate ori.

În mod cert, niciodată viziunea noastră de început — cea imaginată în timp ce stăm cu mâinile sub cap și privim la tavan, jucându-ne cu imaginația — nu ajunge să fie pusă în operă ca în „original”.

Eu am readaptat această concluzie la procesul meu creativ de o bună bucată de vreme. A trebuit să înțeleg, să accept faptul că trebuie, dacă nu să mă relaxez, cel puțin să mă resemnez la gândul că eu, cel puțin, nu reușesc să fac o copie fidelă a imaginii mentale în plan fizic.

Poate că unii artiști pot și știu s-o facă într-o mai mare măsură, dar eu am renunțat la dorința asta în favoarea plăcerii de a lucra pur și simplu, de a experimenta, de a lăsa energia subconștientului, a mișcării mâinii, a corpului, să curgă cât de spontan, de natural, de puțin controlat în lucrare.

Bineînțeles, mă gândesc că nu este o situație ideală și poate nici o atitudine populară, dar este ceea ce am putut să fac în condițiile în care exist de atâția ani și că, până la urmă, dacă produsul finit este coerent și mă mulțumește pe mine și poate și pe alți câțiva, atunci îndelungata mea experiență în mediile creative a avut totuși un rezultat benefic.

După ce am clacat lamentabil, în mai 2002, n-am mai putut să mă concentrez la nimic timp de mai mult de 6 luni. Îmi aduc aminte de garsoniera friguroasă de pe Dacia, din București, unde zăceam în pat cu zilele, și de faptul că mă ridicam cu greu sau deloc să răspund la târâitul telefonului.

Tremuram uneori de frică fără să îmi explic de ce, ce mi se întâmplase și mai ales ce urma să mi se întâmple.

În condițiile astea am făcut un pact secret cu profesorul Polizu, prin care în ultimele luni înainte de licența din 2003 s-a ocupat împreună cu un „ajutor” de proiectul meu de final.

Poate că i s-a făcut milă de mine, o fi înțeles situația mea, nu știu. El le-a povestit părinților mei că avea un fiu care fusese într-o situație similară și așa putea empatiza mai bine cu noi.

Oricum, în afară de nevoia de a-mi finaliza studiile — de dragul părinților mai ales — aveam și gândul secret că nu puteam să vin, după ce căzusem atât de urât în anul precedent, cu o formă de scuză, spășit, în fața unei comisii a cărei autoritate n-o mai puteam recunoaște încă de la început.

Așa, proiectul a „curs” pe sub mâna mea, plătit de părinți, muncit de profesor și de „mercenarul” care făcea la comandă orice pentru oricine ar fi avut nevoie.

Poate a fost și o formă de ironie adresată întregii instituții care tolera cu bună știință atâtea forme de corupție internă și externă.

M-am enervat când, după ce am luat examenul cu criptica notă 6,65 (aproape cifra diavolului, dar nu chiar, lol), amicul meu Cristi R. mi-a aruncat cu dispreț că „dădusem un plocon” îndrumătorului.

Nu era așa, aveam bani berechet și nici n-a fost un efort; îi cumpărasem o mică combină audio Aiwa nu ca „mită”, ci ca un cadou, o „jucărie”. Îi lipsea o instalație audio în micul său studio de pe hol și mă gândeam că „echipamentul” îi va prinde bine în viitor.

Acum mai bine de 10 ani găseam în feed-ul YouTube videoclipul piesei „Youth”, a artistului indie Ben Khan. Mi-a plăcut enorm totul: vocea, instrumentalul, conceptul muzical și bineînțeles imaginile.

Am căutat imediat website-ul echipei de producție — BRTHR — și am rămas impresionat de tehnică, montaj, execuție.

Primul meu gând, poate o altă proiecție personală, a fost către profesorul Polizu care, peltic fiind, avea obiceiul să transforme „t”-urile în „th”-uri.

Așa, puteai să te amuzi că piesa era o ironie la adresa lui și poate a întregului Ion Mincu.

Băiatul din videoclip pare a fi un „băiat de bani gata” tipic, deși imaginea lui în sistemul social românesc e interpretabilă diferit față de aceeași plasată în cel american.

Dacă în România el ar părea a fi un mafiot „wannabe”, cu conexiuni în lumea drogurilor, bogat, plin de resurse, răsfățat de părinți și de femei, în contextul social american el pare doar un simplu hipster, elegant, cult și absolut mediocru la capitolul situație financiară sau statut.

M-a uimit scena în care copilul primește un trandafir roșu, mirat de gest, neînțelegându-l atunci complet; m-am gândit imediat la sigla PSD și la sistemul politic românesc.

Am râs în sinea mea gândindu-mă la modul în care profesorul Polizu ar fi rostit „Youth” ca pe un „You”, iar apoi gândul m-a trimis pe loc la „You” al trupei Ten Sharp, piesa care mi-a marcat copilăria și de care rămân atașat până astăzi.

M-am gândit că dacă Polizu sau întreg grupul de profesori din Mincu mă vedea cu adevărat ca pe acel „băiat de bani gata”, mafiot, răsfățat, narcisist, atunci situația era critică, totul fusese interpretat greșit și ar fi trebuit să fac ceva în această privință.

Aș fi putut să fac încă de atunci „reverse engineering” și poate că totuși începeam să fac conexiuni care continuă să se creeze și astăzi, recuperându-mi măcar parțial memoria.

Dar „mirajul” era pur și simplu prea puternic. Puteam și nu puteam crede că artiști de asemenea calibru mi se adresaseră chiar mie, așa că am clasat cazul ca pe o simplă proiecție și cam atât.

_____________________________________________________________________________________

English version

About Professor Polizu from the Ion Mincu University, I still know very little even today. After, in my first year, barely six or seven months after being admitted, I rejected the educational system and withdrew back home. My time was divided between nightly parties with my sister’s “Home Crew” and solitary study of electronic music production. Gradually I “fell” lower and lower in the hierarchy of students in the faculty.

I knew very clearly that I had potential. At the beginning there was an unspoken expectation accompanied by a strange pressure from the group: What would he draw for the next project? What eccentric thing might he come up with next? What strange ideas would pass through his mind?

Since I never liked performing in front of people in any form, that too was one of the reasons for the peculiar form of isolation my instinct pushed me toward. Gradually I became irrelevant. The students in my year slowly separated, like sand passing through a sieve: the good ones, the mediocre ones, the hardworking ones, the bad ones, the opportunists, the superficial ones, and so on.

During the six years that followed, in the occasional visits I made back to school, I was amazed to observe how the rankings changed from year to year.

After two or three years of fun and indifference, you could suddenly notice how the rebellious girl from the first year — the one who partied every night — had suddenly become serious and was attracting the professors’ attention with spectacular projects. Others, enthusiastic at the beginning, cracked under pressure and ended up repeating the year or even abandoning their studies. The Greek student who in his first year paid “ghost drawers” to complete his projects had finally begun working hard himself.

Meanwhile I stubbornly remained outside this system and continued to quietly analyze the dynamics of these changes without caring anymore about my position or value within it. In fact, this attitude somehow became a defining characteristic of my entire journey through life.

I would not want to be hypocritical and claim that I did not wish to be appreciated or popular, or at least accepted and integrated into some group or collective. I think this belongs to human nature. We all need to construct a public image that we can sustain, maintain, and continuously recreate over time, together with a support group.

In my case, however, the phenomenon happened exactly the opposite way from the earliest age.

The first disadvantage of this was the complete lack of reference points, of balance in relation to the social environment. As an alternative method, I began to take examples from films, music videos, media, and books. Almost my entire personality is actually built around characters “invented” by creative minds throughout history.

Sometimes I am horrified by the thought that I am merely a “mashup,” an enormous mix of inauthentic, unreal human traits — qualities therefore inaccessible to the understanding of the average person. Perhaps only a director or an actor with a trained eye would know how to recognize and interpret such a strange phenomenon.

Throughout my life I continued to relate to Western media, to draw inspiration from it, to copy it, to remix it. Gradually, through the continuous analysis of my experiences in the real world — especially my interactions with people and with women — I began to test what was acceptable and what lay completely outside their understanding.

Of course, I never gave up the idea of “playing a role.” I still find it extremely amusing to perform characters, provoking my interlocutor’s thinking with every line.

For a long time I tried to place small “clues” in conversations or in minor actions — hints that the woman I desired should notice, trace back to their source, and understand as part of a game, a network of connections, even a situation. Only then, I imagined, could we truly become partners and soulmates.

Of course, that never happened. The world seems far more serious than I had imagined, and nobody feels like interacting with a Dexter, a Beavis, or a Johnny Bravo.

Or perhaps the people around me were simply not prepared for such games. I reflected on the lack, among us Romanians, of a “pop media culture,” especially when compared to Western societies. I answered myself that, compared with them, our interactions rely more on written or verbal information, and only the newer generations are becoming visual, growing up already with a substantial baggage of clichés.

Interlocutors from the West would certainly have understood my games and “cultural quotations” much better. They have been immersed for generations in images, music, film, and art, and I am certain their minds function differently from those of Romanians.

Unfortunately I could almost say that I am more of a “typical American” than a Romanian when it comes to the way I see the world, the interactions between people, the way I hear music or understand words.

Returning to Professor Polizu, I vaguely remember that I was assigned to his studio group around the third or fourth year, and that I was supposed to “exist” under his supervision until graduation.

He was a jovial, witty man with a restrained sense of humor. Overweight, almost obese, he spent most of his time in his small workshop improvised in the faculty hallway, smoking non-stop with his assistants while clicking the mouse of his newly acquired computer.

I was actually surprised by how quickly he assimilated computer-aided design shortly after PCs had been introduced into the process.

I often felt inadequate during studio classes. I almost never brought anything for critique, sometimes sketching something insignificant without enthusiasm. In truth I was ashamed to put in front of him all kinds of meaningless improvisations, but the man always accepted me with kindness and with a silent understanding whose meaning I did not decipher at the time.

I almost believe that he pitied me, something I did not quite understand back then.

I felt increasingly humiliated by the increasingly complex and polished projects of some of my colleagues. Although we were considered the “weak group,” we still had two or three guys who sometimes worked seriously.

The three or four years until the end passed almost unnoticed. When, before my pre-diploma project and the beginning of my long psychotic episode, I suddenly realized that I had lied terribly to myself and that I had wasted all those years supposedly dedicated to study while actually working on my personal projects — electronic music — I became angry at the professor.

Suddenly I thought that everything had been an insidious maneuver of subtle manipulation: they had all allowed me to slip through their hands without pulling my sleeve even once, and now they were laughing at the “trap” I had actually set for myself.

And yet I still keep a strange form of affection for that round-shaped professor.

I remember a crucial moment for the rest of my life. At the beginning of our interactions I came with a project proposal. I was insecure; it was clear that I did not have a well-defined idea in my mind.

The professor glanced sideways at the drawing, thought for a moment, and said sincerely, without hesitation:

“It could be. Why not?”

That sentence imprinted itself in my mind forever. The proof is that I still remember the moment today, twenty-five years later.

At that time my projects were quite mathematical, logical, rigorous. I had the impression that the professors did not like them. Today I know that was not the case.

They were unconscious projections of inner structures of ideas, emotions, abstractions which, for reasons still unknown to me, they did not accept — or at least that is how I felt at the time.

I remember the project of a sports base on the seashore. I proposed a horizontal, semi-cylindrical structure, partially buried in the sand. It was actually quite successful and was even displayed on the walls as an example — I think I received a grade of 7.

The following day the studio professor at the time — from the second year, I believe, Mr. Fulicea — told me jokingly:

“I liked your frame… buried.”

I was slightly puzzled — in fact I was shocked. I did not understand what frame he was talking about. It clearly was not a frame. I understood the indirect sexual insinuation, but it was something else entirely. A kind of Sci-Fi note adapted to the location and the moment.

The idea bothered me somewhat. I told myself — for the umpteenth time — that perhaps these professors saw too much sexual subtext in things where I never believed I had expressed anything of that kind.

If the truth actually lies on the side of the teachers — if everyone merely sublimates sexuality in whatever they create — I still do not know to this day. I would prefer to believe that this is not the case and that not everyone accumulates under pressure sexual energies that cannot be released.

Returning to the phrase “It could be… why not?”, it was a moment of realization in which I understood that the man in front of me accepted — something that I did not at that moment — a certain freedom of gesture, of ideas, of imagination moving through the mind, the body, and finally through the hand.

It took me many years to practice, step by step, this form of ease in “simply being,” learning from memories and analyzing the complicated relationship between the man’s physical presence, the tone of his voice, his intonations, message, gestures, attitude, and discourse.

He truly became an example to which I referred repeatedly over time, gradually gaining the freedom that his simple sentence suggested he might have felt in every moment of his life — or at least in his mature life.

Thus I integrated into my art not only the idea of continuous improvisation but also the conscious integration of feedback, eventually exploring futurism, dadaism, and even further — accepting randomness, chaos, or absurdity in my creative constructions.

Naturally, at some point I felt the need to study more deeply the theory and history of art, philosophy, and psychology, in order to understand the broader context in which not only the professor who inspired me functioned, but also the entire intellectual system of the institution — as a social group, as a mentality, as a network of relationships both internal and external.

And yet I now conclude that this method of the “absolute freedom” of gesture and ideas is not actually natural to me.

I keep playing with the thought that Professor Polizu came from a completely different environment, from different conditions, and functioned in a context that I could never fully integrate or understand.

After all he was a cheerful, empathetic, positive man, comfortable with himself and perfectly at ease in his own skin. I, on the other hand, was a young man obsessed with sports, physical appearance, and discipline, suffering from chronic anorexia and many other conditions that my atypical lifestyle had produced.

Recently I began to think that this spontaneous release of an idea into the physical world, as the professor suggested, might ultimately degenerate into a form of chaos or lack of meaning if it does not truly represent me and is not the final result of a thorough and prolonged analysis or of a conscious and deliberate choice.

It becomes, perhaps, an irresponsible game with one’s own destiny, producing ultimately irrelevant forms of feedback from those around us, from the possible audience.

There is nevertheless an important clarification here: architecture is not merely an art of momentary expression. It materializes into a constructed object through a complex and lengthy process of corrections, adjustments, and integration of feedback — from the client, the builders, the regulators, and many others.

Beginning with the first sketch made with a marker on a sheet of paper, there are countless moments in which the architect can — and must — reshape the initial idea.

Certainly the original vision we imagine while lying with our hands under our head, staring at the ceiling and playing with our imagination, almost never reaches realization in exactly the same form.

I adapted this conclusion to my own creative process long ago. I had to understand and accept that I cannot faithfully reproduce a mental image in physical form.

Perhaps some artists can do this to a greater extent, but I abandoned that desire in favor of the simple pleasure of working, experimenting, and letting the energy of the subconscious — the movement of the hand and body — flow as spontaneously and naturally as possible into the work.

After my breakdown in May 2002 I could not concentrate on anything for more than six months.

I remember the cold studio apartment on Dacia Boulevard in Bucharest where I lay in bed for days, barely able to get up to answer the ringing telephone.

Sometimes I trembled with fear without understanding why, what had happened to me, and especially what was going to happen next.

Under those circumstances I made a secret pact with Professor Polizu. In the last months before my graduation in 2003 he took care of my final project together with an “assistant.”

Perhaps he pitied me. Perhaps he understood my situation. He told my parents that he had a son who had gone through something similar, which allowed him to empathize better with us.

Thus my project “flowed” under my name — paid for by my parents, worked on by the professor and by a kind of “mercenary” who would produce any project on demand for anyone who needed it.

Perhaps it was also a subtle form of irony directed toward an institution that knowingly tolerated many forms of internal and external corruption.

I was irritated when, after I passed the exam with the cryptic grade of 6.65 — almost the number of the devil but not quite — my friend Cristi R. contemptuously suggested that I had given the supervisor a bribe.

That was not the case. I had plenty of money and it was not an effort. I had bought him a small Aiwa audio system, not as a bribe but as a toy. His small hallway studio lacked an audio installation and I thought the equipment might serve him well in the future.

More than ten years later I discovered on YouTube the music video for the song “Youth” by the indie artist Ben Khan.

I loved everything about it: the voice, the instrumental track, the musical concept, and of course the imagery.

I immediately searched for the production team’s website — BRTHR — and I was impressed by their technique, editing, and execution.

My first thought, perhaps another personal projection, went to Professor Polizu who had a slight lisp and used to pronounce “t” sounds almost like “th”.

So one could jokingly imagine that the song was an ironic reference to him — and perhaps to the entire Ion Mincu institution.

The boy in the video appears to be a typical rich kid, although that image is interpreted very differently in Romanian society than in American society.

In Romania he might appear like a wannabe mafia figure connected with drugs and money, spoiled by parents and women. In the American context he simply looks like an elegant hipster, cultured and financially rather mediocre.

One scene particularly struck me — when the boy receives a red rose and seems surprised by the gesture. My mind immediately associated it with the emblem of the Romanian Social Democratic Party.

I laughed to myself imagining the way Professor Polizu would pronounce the word “Youth” almost like “You”, which instantly reminded me of the song “You” by Ten Sharp, a song that marked my childhood and to which I remain attached even today.

I wondered whether Polizu — or perhaps the entire group of professors from Mincu — had actually seen me as that stereotypical spoiled rich kid, narcissistic and arrogant.

If that had been the case, then the situation would have been serious. Everything would have been fundamentally misunderstood and I should have done something about it.

Perhaps I could have started a form of reverse engineering even back then, connecting the dots earlier and recovering at least part of my memory.

But the mirage was simply too strong.

I both could and could not believe that artists of such caliber were addressing me personally, so in the end I classified the whole situation as nothing more than a projection.

And that was that.