Varianta în limba română
Povesteam într-o însemnare precedentă cum, în liceu, m-am uitat la seria despre arhitectura lui F. L. Wright, cea narată la mijloc de ani `90 de Florian Pittiș. Văzând eu abordarea lui organică, casele de preerie și apoi evoluția dinspre final de carieră – Taliesin West, ș.a.m.d. – mi-am imaginat pentru România o asemenea abordare. Visam deja să înlocuiesc, în viitoarea mea carieră, gradual “blocurile gri”, modeste, cu o arhitectură futuristă dar umană, caldă.
Era deja “târziu”, probabil mijloc de clasa a 11-a sau spre final chiar, când părinții m-au întrebat dacă nu mi-ar fi plăcut să “dau la arhitectură”. Matematica știam, desenul îmi plăcea și am răspuns că da, de ce nu?
În paralel, soții Breban, profesorii noștri de fizică, mă întrebau același lucru. Dar nu, ideea n-a aparținut nimănui altuia decât micului visător din mine care își dorea ca viitorul să vină cât de repede și în maniera cât mai futuristă.
Apropo de d-na Breban, uneori, în timpul orelor de fizică, când îmi ceream voie să merg la toaletă, ieșeam de fapt la magazinul mic al liceului și-mi cumpăram un suc, stând să contemplu curtea goală, înghițind agale și meditând la cât de ciudată era în acea vreme realitatea. D-na Breban a sunat-o pe mama la un moment dat să o întrebe dacă n-am probleme cu rinichii, lol. Nu, pur și simplu uneori aveam o stranie senzație de impropriu și de absurd, fără să pot găsi vreo explicație. Ieșeam brusc “din sistem” pentru a mă detașa și a-l privi din afară, vrând să dau probabil și un mic “semn” clasei, profesoarei.
La un moment dat d-na Breban mi-a cerut să fac un desen – sau mai multe, nu mai țin minte – pentru a le trimite undeva, cuiva, în Franța. Am avut o speranță secretă că, văzându-mi grafica, o minte luminată de “dincolo” va face poate niște demersuri și voi ajunge la o facultate de arhitectură în Franța.
Desenul de care îmi aduc aminte înfățișa un plan infinit, caroaiat, simbol al unei lumi întinse dar matematice, simpliste, terne, complet nepopulată. În mijloc era desenat un corp uman, musculos, inspirat de statuile grecești. Dar corpul nu avea cap. Anatomia lui se continua începând cu gâtul, tot mai vast, întinzându-se și transformându-se chiar în cerul de deasupra. La fel, labele picioarelor porneau din planul infinit pe care corpul se sprijinea. Practic, omul acela era doar o manifestare punctuală a Universului, care îl și conținea, în același timp în care îi dădea și formă, localizându-l în spațiu ca manifestare a sa în formă umană. Lumea începea astfel fie de sus, fie de jos, dar se continua prin corp și apoi revenea la ea însăși. Puteai, reducând totul la concepte abstracte, să vezi corpul ca pe un hiperboloid gol, un spațiu de trecere a Lumii dinspre, către și prin ea însăși.
Probabil că inspirația a venit din mai multe locuri: absurdul unora dintre coperțile cărților SF cumpărate de la Editura Nemira, ilustrații vechi din almanahuri, poze cu artă greacă, ș.a.m.d. Nu am primit niciun răspuns din Franța și nici n-am plecat decât la București, la facultate. Acum, cu mintea omului bătrân “în meserie”, înțeleg că desenul era o proiecție de moment a unui adolescent inconștient, care punea în imagine ceea ce imaginația îi oferea ca material, ca propunere. Cu această experiență – și multe altele similare – înțeleg cum copiii sau adolescenții încă netrecuți prin sisteme educative specializate transpun cu naivitate în fiecare desen o stare de lucruri: ce îi preocupă, ce îi interesează. Poți analiza multe privind la așa ceva: energia, abilitatea, tehnica, simbolismul, capacitatea de a abstractiza sau, din contră: confuzie, îndoială, nesiguranță, frică etc.
Am mai povestit asta, cred, pe Facebook, acum ceva vreme: prima zi de desen liber sub bagheta profesorului cu care ne pregăteam, dl. arh. Ștefănescu. El a fost prima opțiune și printre puținele la dispoziție în oraș.
Am creionat piramida, cubul și sfera din ipsos și carton de pe scăunel, întinzând de fiecare dată mâna și măsurând proporțiile de la distanță, cu ochiul stâng închis – exact cum văzusem prin filme. Dl. Ștefănescu se amuza subtil de imaginea clișeistică și până la urmă am învățat să evaluez fără a “trage cu ochiul”. Când contururile din linii au fost gata am declamat fericit că “terminasem”. Dar dl. Ștefănescu n-a fost de acord, mi-a spus să încep să “hașurez”.
M-am blocat, nu înțelegeam termenul, și l-am întrebat ce e aia “să hașurezi?”. Omul s-a enervat, ridicând tonul, cerându-mi să nu fac pe prostul. Știam foarte bine ce e aia. Nu, nu știam, așa că profesorul s-a apucat să “coloreze” cu latul minei hârtia, revelând părțile cu lumină sau cu umbră. Ah, am înțeles, mi-am spus, “a hașura” înseamnă a “colora” pur și simplu; și m-am apucat. Desenul a ieșit de minune.
Curând după aceea, la o altă oră de desen, coborând scările împreună cu colegii, țineam în mâini desenul după care fuseserăm apreciați. În timpul discuției am împăturit coala și am vârât-o, ca scrisoare ilizibilă, ca amintire, ca mișcare aleatorie, ca provocare, într-o cutie poștală aleasă la întâmplare. S-a nimerit să fie chiar cutia poștală a tatălui d-lui Ștefănescu, cel care deținea apartamentul în care se făceau orele de curs. M-am trezit cu un năprasnic șut în fund și cu înjurături sadea din partea omului care, în mod normal, era calm, reținut, măsurat în vorbe și gesturi. M-am mirat, dar așa am aflat că uneori, sub un aparent calm, unii oameni mențin energii distructive care, la orice provocare sau mic gest, pot să se manifeste cu violență în exterior.
Dl. Ștefănescu avea o mașină japoneză modernă, una dintre puținele care populau străzile orașului Baia Mare la mijloc de ani `90. Îl invidiam nițel; mi-aș fi dorit să avem și noi așa ceva. Modul în care ea se strecura abil prin curbe sau ușurința cu care își găsea locul prin parcări arăta că e o mașinărie de calitate, pe care soția dânsului o stăpânea cu măiestrie. Țin minte că mă miram, comentând cu colegii, despre faptul că familia Ștefănescu cumpăra deseori haine din second-hand. Presupuneam că celebrul arhitect câștiga suficient cât să nu recurgă la asemenea măsuri.
Niciodată nu mi-au plăcut magazinele astea și m-am întristat îngrozitor spre final de ani `90 când România a devenit o adevărată groapă de gunoi pentru produsele uzate ale întregii lumi. Și în plus, chilipirurile pe care crezi că le găsești mai ieftin acolo nu sunt cu mult sub prețul unor produse noi de la mall, mai ales când e promoție. Eu sincer cred că e vorba mai mult de plăcerea de a scormoni după vreo “ocazie” decât de preț. Iar motivația că în second-hand găsești “lucruri de firmă” nu mă impresionează, mă amuză. Până la urmă, cum totul e fabricat în China, prefer mirosul de nou al unui tricou, chiar cumpărat din magazinul unui investitor venit la noi din Beijing, decât un “Lacoste” uzat bine și trecut prin zeci de mâini.
English version
I was telling in a previous note how, in high school, I watched the series about the architecture of F. L. Wright, the one narrated in the mid-1990s by Florian Pittiș. Seeing his organic approach, the prairie houses and then the evolution toward the end of his career – Taliesin West, etc. – I imagined such an approach for Romania. I was already dreaming of gradually replacing, in my future career, the modest “gray blocks” with a futuristic but human, warm architecture.
It was already “late”, probably the middle of the 11th grade or even toward the end, when my parents asked me whether I would have liked to “apply to architecture”. I knew mathematics, I liked drawing, and I answered yes, why not?
At the same time, the Breban couple, our physics teachers, were asking me the same thing. But no, the idea did not belong to anyone else except the little dreamer inside me who wanted the future to come as quickly as possible and in the most futuristic manner possible.
Speaking of Mrs. Breban, sometimes during physics classes, when I asked permission to go to the bathroom, I actually went to the small school shop and bought myself a soda, standing there contemplating the empty courtyard, swallowing slowly and meditating on how strange reality was at that time. At one point Mrs. Breban called my mother to ask if I had kidney problems, lol. No, I simply sometimes had a strange feeling of impropriety and absurdity, without being able to find any explanation. I would suddenly step “out of the system” in order to detach myself and look at it from outside, probably also wanting to give a small “signal” to the class, to the teacher.
At one point Mrs. Breban asked me to make a drawing – or several, I no longer remember – in order to send them somewhere, to someone, in France. I had a secret hope that, seeing my graphics, an enlightened mind “from over there” would perhaps take some steps and I would end up at a faculty of architecture in France.
The drawing that I remember depicted an infinite grid plane, symbol of a vast but mathematical, simplistic, dull world, completely unpopulated. In the middle there was a muscular human body drawn, inspired by Greek statues. But the body had no head. Its anatomy continued beginning from the neck, becoming wider and wider, stretching and transforming even into the sky above. Likewise, the soles of the feet started from the infinite plane on which the body was standing. Practically, that man was only a punctual manifestation of the Universe, which also contained him, at the same time giving him form, locating him in space as its manifestation in human shape. The world thus began either from above or from below, but continued through the body and then returned to itself. One could, reducing everything to abstract concepts, see the body as an empty hyperboloid, a passage space of the World from, toward and through itself.
The inspiration probably came from several places: the absurdity of some of the covers of the SF books bought from Nemira Publishing House, old illustrations from almanacs, photos of Greek art, etc. I received no answer from France and I did not leave anywhere except to Bucharest, to university. Now, with the mind of an older man “in the profession”, I understand that the drawing was a momentary projection of an unconscious teenager who was putting into image what his imagination offered him as material, as a proposal. With this experience – and many others similar – I understand how children or teenagers not yet passed through specialized educational systems translate naively into each drawing a state of things: what concerns them, what interests them. You can analyze many things looking at such things: energy, ability, technique, symbolism, the capacity to abstract or, on the contrary: confusion, doubt, insecurity, fear, etc.
I have told this before, I think on Facebook, some time ago: the first day of free drawing under the guidance of the teacher with whom we were preparing, Mr. architect Ștefănescu. He was the first option and among the few available in the city.
I sketched the pyramid, the cube and the sphere made of plaster and cardboard on the little stool, stretching my hand each time and measuring proportions from a distance, with the left eye closed – exactly as I had seen in films. Mr. Ștefănescu subtly amused himself at the cliché image and eventually I learned to evaluate without “peeking”. When the line contours were finished I happily declared that I had “finished”. But Mr. Ștefănescu did not agree and told me to start “hatching”.
I froze, I did not understand the term, and I asked him what “to hatch” meant. The man got angry, raising his voice and asking me not to play the fool. I knew very well what that was. No, I did not know, so the teacher began to “color” the paper with the side of the pencil lead, revealing the parts with light or with shadow. Ah, I understood, I told myself, “to hatch” simply means “to color”; and I started. The drawing came out wonderfully.
Soon after that, during another drawing class, descending the stairs together with my colleagues, I was holding in my hands the drawing for which we had been appreciated. During the discussion I folded the sheet and slipped it, like an illegible letter, like a memory, like a random gesture, like a provocation, into a randomly chosen mailbox. It happened to be the mailbox of Mr. Ștefănescu’s father, the one who owned the apartment where the classes were held. I woke up with a fierce kick in the backside and with real curses from the man who normally was calm, reserved, measured in words and gestures. I was surprised, but that is how I learned that sometimes beneath an apparent calm some people maintain destructive energies which, at any provocation or small gesture, can manifest violently outside.
Mr. Ștefănescu had a modern Japanese car, one of the few that populated the streets of Baia Mare in the mid-1990s. I envied him a little; I would have liked us to have something like that as well. The way it slipped skillfully through curves or the ease with which it found its place in parking spaces showed that it was a quality machine, which his wife mastered with skill. I remember that I was surprised, commenting with colleagues, about the fact that the Ștefănescu family often bought clothes from second-hand stores. I assumed that the famous architect earned enough not to resort to such measures.
I never liked these shops and I became terribly saddened toward the end of the 1990s when Romania became a real dumping ground for the used products of the entire world. And moreover, the bargains that you think you find cheaper there are not much below the price of new products from the mall, especially when there is a promotion. I honestly believe it is more about the pleasure of rummaging for some “opportunity” than about the price. And the motivation that in second-hand shops you find “brand items” does not impress me, it amuses me. In the end, since everything is manufactured in China anyway, I prefer the smell of new of a T-shirt, even bought from the shop of an investor who came to us from Beijing, rather than a well-worn “Lacoste” that has passed through dozens of hands.
PAUL SELING 
Leave a comment