PAUL SELING

Varianta în limba română

Pe Japhet l-am cunoscut într-o noapte – sau dimineața devreme – când ieșeam din clubul bucureștean Twice. Tocmai, din câte vag îmi amintesc, o cunoscusem și pe frumoasa absolventă de la design vestimentar, Carmen, și plecam împreună spre casă. Sau, dacă nu, poate fac un mash-up involuntar a două evenimente separate – mai ales că ieșeam de ceva ani „pe centru” în Twice.

Nu reușeam niciodată „să găsesc” o fată mișto, interesantă, inteligentă și pe deasupra și talentată (artistă); brusc, dorința mea s-a împlinit în acea noapte când am întâlnit-o pe Carmen. Până la urmă trebuie să recunosc că, o bună bucată de vreme, soarta a fost tot timpul de partea mea. Dacă atunci când eram foarte tânăr nu îmi lua mult timp să trec de la imaginație la întâmplare, cu timpul „soarta” părea că are nevoie să „muncească” nițel mai mult ca să-mi împlinească dorințele. Dar, cu răbdare, i-am acordat de fiecare dată șansa să-mi satisfacă orice fantezie. Oricum ar fi, eram mulțumit de acest acord tacit al meu cu Universul: îmi doream să mă intersectez cu „o tipologie” de femeie, poate o imagine care îmi plăcuse într-un film sau într-un videoclip și „mama natură” începea urgent să țeasă ițele, să conecteze personaje, să intersecteze narațiuni și „bam!” întâlneam cât de repede frumoasa prințesă.

Normal, cu cât rețelistica „spețelor” și a corupției din jurul nostru s-a îndesat și s-a complicat, Universul n-a mai avut, se pare, șansa să îmi strecoare „întâmplarea” în viață. Trist, dar probabil deja. Și destul de vizibil.

Revenind la Japhet, ne-am împrietenit pe loc. Era acolo împreună cu un cunoscut din Baia Mare – Cristi T. – cu care am înnodat ulterior o formă de prietenie. Am aflat mai târziu de la Japhet că cei doi formasera o vreme un cuplu.

Japhet se declara a fi „gay”, deși eram contrariat de poveștile lui despre anii de dinainte de „convertire”, în care se iubise cu mai multe femei. Gândul meu a fost că trecerea lui graduală către homosexualitate – declarată tot timpul cu relaxare și detașare – o fi fost cauzată de dezamăgiri repetate în relații. Mă gândesc și azi la faptul că, poate, unii bărbați ajung în această extremă a sexualității din confuzie, în urma unor traume cauzate de relaționarea defectuoasă cu sexul opus. Dar din poveștile altor amici gay am aflat că aceștia știau încă din copilăria timpurie că sunt atrași doar de bărbați. Aici nu am niciun dubiu că da, poate că Natura are nevoie de acești actori în planul ei complicat și că a-i blama și chinui pe niște oameni care nu au nicio formă de atracție pentru femeie din cea mai fragedă pruncie este, până la urmă, o formă de teroare. Cum societatea românească este extrem de homofobă nici nu mă pot gândi la cât de greu le este să își trăiască viețile – asumat, și mai ales neasumat.

Am aflat în curând că Japhet fusese actorul mulatru din clipul trupei „UNU” – „Mai avem nevoie și de iarbă”; regizat, se pare, tot de celebra de acum Andreea Păduraru, sau cel puțin așa mi s-a spus la acea vreme. Nu mi-a plăcut piesa defel, era extrem de „seacă” și de tăioasă ca sound, prea săracă în idei. M-am gândit atunci că l-aș fi știut remixa mai „groovy” și mai uman pe celebrul George Nicolescu, dar nu aveam știința să ajung la acapella.

La câteva săptămâni după ce ne-am cunoscut, Japhet și cu mine am produs o piesă, o colaborare, bazată pe niște versuri scrise de el. Am denumit-o împreună „It’s gonna be fine”. Avea o mulțime de poezii frumoase „la sertar”, din care mi-a trimis câteva. Pur și simplu am rămas – puțin spus – impresionat de talentul băiatului; aproape aș zice că a început să mă roadă invidia lol. Știu că am avut ciudata, strania senzație că versurile mi se adresează cumva. Dar am pus senzația pe seama talentului lui Japhet de a ști să exprime sentimente cu care oricine poate să rezoneze. Nici în ziua de azi nu știu dacă poezia a fost scrisă în acele zile sau exista deja. Sau dacă știam, am uitat.

Am înregistrat vocalul în micul studio din Floreasca, încropit de Valeriu Rus – prietenul de la acea vreme al Paulei – și de un amic. Avea echipament basic, dar și-a „făcut treaba”. Orchestrația am făcut-o în Reason, softul creat de Propellerheads, destul de recent apărut pe piață. Voiam musai să-l învăț și să experimentez nițel cu el.

Acum vreo 3 ani am vrut neapărat să refac piesa. Armoniile scrise în 2003 erau prea simpliste, sound-ul destul de precar. Cu noile mele plug-inuri și cu vocea Paulei a ieșit o variantă puțin diferită – ca vibe, ca mood – dar mai complexă, mai matură – sunt mulțumit de ea. I-am trimis-o lui Japhet, care s-a supărat că nu i-am dat nicăieri credit pentru versuri. O fac acum, cum am făcut-o și scriind în descrierea clipului de pe YouTube. Deși voiam și îi propusesem să reînregistreze el vocea, a refuzat – nu se simțea probabil pregătit, nu era sigur pe el. Știu că, în discuțiile noastre recente pe WhatsApp, acum 3–4 ani, își încropea deja un mic home studio în Londra și compunea, scria, înregistra, urmând să lanseze un proiect solo.

La mijloc de ani ’00 Japhet a fost cooptat ca back-up singer în trupa Paulei, locuind la noi în casă, în apartamentul în care statusem eu o vreme. Cum Paula câștiga puțin și trupa era numeroasă, Japhet se descurca extrem de greu, de la o lună la alta. Trăia, din câte mi-am dat seama, cu speranța într-o evoluție construită pas cu pas și visa să devină în final celebritate locală, dar „prin propriile forțe”. Îmi aduc aminte de momentul în care, vizitându-l, urma să ieșim la o cafea, și Japhet a adunat cu grijă o grămăjoară de monede de 50 de bani, singurele pe care le mai avea până, probabil, la următorul concert. M-a emoționat puțin momentul, trebuie să recunosc.

Am menținut sporadic conexiunea cu el de-a lungul celor 25 de ani de când l-am cunoscut. Spre final de ani `00 încerca o carieră muzicală în sistemul media românesc, colaborând cu tot soiul de producători bucureșteni. Nu cred că a ieșit mare lucru, dar nici n-am urmărit nimic. Piesele mi se păreau slăbuțe, prost produse și nu mi-au atras atenția defel.

După o pauză îndelungată am dat de Japhet din nou. De data asta era în Londra de ani buni. Absolvise studii de psihologie, lucrase din greu în “sistem”, la Poliție, cu victimele abuzurilor de toate felurile. Își luase, cred, și o diplomă de practică și acum probabil că funcționează ca psiholog, cu clientelă dedicată. În sfârșit, în sfârșit, m-am bucurat că “ieșise și pe strada lui soarele”.

Am tot meditat la încercările lui de a “reuși” în România. O țară cam rasistă care îl marginalizase din start, probabil chiar din copilărie. M-am distrat maxim când mi-a povestit că făcuse în timpul grădiniței dansuri populare și că era, evident, singurul neaos de culoare dintre micii dansatori. Imaginea era delicioasă. Mi-a mai povestit, pe parcurs, despre atenția specială care i se acorda atunci când circula, random, pe străzi. Acum că avem atâția imigranți deja poate că lumea s-a mai obișnuit cu vederea unui om de culoare, dar în trecut cred că această situație aparte l-a transformat treptat într-un om atipic. Dar poate că a fost unul dintre cei care a știut să deturneze prin inteligență și imaginație situația sa în ceva constructiv.

M-a deranjat o serie de lucruri în acești 20+ de ani de interacțiuni. În primul rând că Japhet o denumea pe mama “Regina”; apoi vedea familia noastră ca pe un grup “cu pretenții”, cu “nasul pe sus”, probabil cu aere — când de fapt nu știam cum să-l conving, spre rușinea mea, că eram mai degrabă opusul: destul de naivi, simpli și fără nevoia de a crea sau întreține o imagine specială prin lume. Mi-era greu, într-adevăr, să-i fac pe părinții mei “țărani simpli” ca să opun imaginea reală unei proiecții pe care, bănuiam eu, Japhet și-o baza tot pe o formă de complex. Un complex pe care mulți îl au în fața “banilor”, bazat pe prejudecăți și raționamente clișeistice. N-am reușit niciodată să-i schimb părerea. Dar s-o tot faci pe mama “regina” când era doar o umilă fiică de țăran m-a cam deranjat.

( Dacă mema asta cu “regina” a fost exportată — și am senzația că da — mie îmi e cu neputință să știu și nici n-am energie și “nervi” să investighez. Este posibil ca, “într-o vreme”, datorită acestui dens “cluster” de conexiuni și ramificații printre care se mișca Japhet în anii `00, să se fi ajuns undeva, cumva, cu ea poate chiar și peste hotare. Habar n-am cum și nu am chef să fac acum pe detectivul. )

În discuțiile noastre telefonice din ultimii ani am aflat că acum, în Londra, Japhet e bun prieten cu staruri ca Sophie Ellis Bextor sau Lisa Stansfield și că nu de puține ori petrec momente frumoase în câte un pub, la un pahar. Lol, m-am gândit atunci la “cât de mică e lumea” și mi-a picat o nouă fisă în aparatul de decriptat “situația” mea atipică.

Dintotdeauna l-am văzut pe Japhet ca pe un frate. Inteligența, cultura lui sunt mult peste medie, totul presărat cu umor negru, autoironie și spirit ludic. Împărtășim aceeași pasiune pentru ciclism și aceeași plăcere de a face sport, a trăi sănătos și a ne prezenta, pe cât posibil, “esthetically pleasing” în lume. Din respect pentru sine, bineînțeles. Dacă Japhet trăiește latura “gay” a acestui “sindrom”, eu — îmi place să afirm — îl trăiesc de partea hetero.

Pun aici și un link la piesa “It’s gonna be fine”, cu tot cu videoclipul încropit tot din fragmente video produse de echipa rusă Cotton Bro, downloadate gratuit de pe Pexels. Narațiunea vizuală îmi aparține totuși, ca și simbolistica ei.

_____________________________________________________________________________________

English version

I met Japhet one night – or early in the morning – when I was leaving the Bucharest club Twice. Just then, as far as I vaguely remember, I had also met the beautiful fashion-design graduate Carmen, and we were heading home together. Or maybe I am involuntarily making a mash-up of two separate events – especially since I had been going out “downtown” in Twice for a few years already.

I could never manage to “find” a cool girl who was interesting, intelligent and, on top of that, talented (an artist); suddenly, my wish came true that night when I met Carmen. In the end I must admit that, for quite a long time, fate had always been on my side. When I was very young it didn’t take long for me to move from imagination to happening; later on, however, “fate” seemed to need to “work” a little harder to fulfill my wishes. But, with patience, I always gave it the chance to satisfy any fantasy of mine. In any case, I was satisfied with this tacit agreement between myself and the Universe: I wished to cross paths with “a type” of woman, maybe an image I had liked in a film or in a music video, and “Mother Nature” would urgently begin weaving the threads, connecting characters, intersecting narratives, and “bam!” very quickly I would meet the beautiful princess.

Naturally, as the network of “cases” and corruption around us became denser and more complicated, the Universe no longer seemed to have the chance to slip the “happening” into my life. Sad, but probably already the case. And quite visible.

Returning to Japhet, we became friends immediately. He was there together with an acquaintance from Baia Mare – Cristi T. – with whom I later tied a form of friendship as well. I later learned from Japhet that the two of them had formed a couple for a while.

Japhet declared himself to be “gay”, although I was puzzled by his stories about the years before his “conversion”, when he had been in love with several women. My thought was that his gradual transition toward homosexuality – always declared with relaxation and detachment – might have been caused by repeated disappointments in relationships. Even today I think about the fact that perhaps some men reach this extreme of sexuality out of confusion, following traumas caused by dysfunctional relationships with the opposite sex. But from the stories of other gay friends I learned that they had known since early childhood that they were attracted only to men. Here I have no doubt that yes, perhaps Nature needs these actors in its complicated plan, and that blaming and tormenting people who have no attraction whatsoever toward women from the earliest childhood is, in the end, a form of terror. Since Romanian society is extremely homophobic, I cannot even imagine how difficult it is for them to live their lives – openly, and especially not openly.

Soon I learned that Japhet had been the mixed-race actor in the music video of the band UNU – “Mai avem nevoie și de iarbă” (“We still need some grass as well”); directed, it seems, by the now famous Andreea Păduraru, or at least that’s what I was told at the time. I didn’t like the song at all, it was extremely “dry” and sharp in sound, too poor in ideas. I thought at the time that I would have known how to remix the famous George Nicolescu in a more “groovy” and more human way, but I didn’t have the knowledge to get the acapella.

A few weeks after we met, Japhet and I produced a song together, a collaboration based on some lyrics written by him. We called it together “It’s gonna be fine”. He had many beautiful poems “in the drawer”, from which he sent me a few. I was simply – and that is putting it mildly – impressed by the boy’s talent; I would almost say that envy started to gnaw at me lol. I know that I had the strange, peculiar sensation that the lyrics were somehow addressing me. But I attributed that sensation to Japhet’s talent of knowing how to express feelings with which anyone can resonate. To this day I don’t know whether the poem was written during those days or whether it already existed. Or if I once knew, I have forgotten.

We recorded the vocal in the small studio in Floreasca, put together by Valeriu Rus – Paula’s boyfriend at the time – and a friend. It had basic equipment, but it “did the job”. I made the orchestration in Reason, the software created by Propellerheads, which had appeared on the market fairly recently. I absolutely wanted to learn it and experiment with it a little.

About three years ago I really wanted to remake the song. The harmonies written in 2003 were too simplistic, the sound rather poor. With my new plug-ins and Paula’s voice a slightly different version came out – in vibe, in mood – but more complex, more mature – I am satisfied with it. I sent it to Japhet, who got upset that I had not given him credit anywhere for the lyrics. I do it now, just as I also did by writing it in the description of the video on YouTube. Although I wanted and had proposed that he re-record the voice himself, he refused – he probably didn’t feel ready, he wasn’t confident in himself. I know that in our recent WhatsApp conversations, about 3–4 years ago, he was already putting together a small home studio in London and composing, writing, recording, preparing to launch a solo project.

In the mid-2000s Japhet was recruited as a back-up singer in Paula’s band, living in our house, in the apartment where I had lived for a while. Since Paula was earning little and the band was large, Japhet managed extremely difficultly from one month to the next. From what I understood, he lived with the hope of a step-by-step evolution and dreamed of eventually becoming a local celebrity, but “through his own forces”. I remember the moment when, visiting him, we were about to go out for a coffee, and Japhet carefully gathered a small pile of 50-bani coins, the only ones he had left until, probably, the next concert. The moment moved me a little, I must admit.

I kept sporadic contact with him throughout the 25 years since I met him. Towards the end of the 2000s he was trying to build a musical career in the Romanian media system, collaborating with all kinds of producers from Bucharest. I don’t think much came out of it, but I didn’t really follow it either. The songs seemed rather weak to me, poorly produced, and they didn’t attract my attention at all.

After a long pause I came across Japhet again. This time he had been living in London for many years. He had graduated in psychology, had worked hard in the “system”, with the Police, dealing with victims of all kinds of abuse. I believe he had also obtained some form of practice diploma and now he probably works as a psychologist, with his own dedicated clientele. At last, at last, I was glad that “the sun had also come out on his street”.

I often reflected on his attempts to “succeed” in Romania. A rather racist country that had marginalized him from the very beginning, probably since childhood. I laughed a lot when he told me that during kindergarten he had done Romanian folk dancing and that he was, obviously, the only genuinely Romanian dancer of color among the little dancers. The image was delightful. He also told me, over time, about the special attention he used to receive when walking randomly on the streets. Now that we already have so many immigrants perhaps people have become more accustomed to seeing a person of color, but in the past I think that this unusual situation gradually turned him into an atypical individual. But perhaps he was one of those who managed to redirect, through intelligence and imagination, his situation into something constructive.

A series of things bothered me throughout these 20+ years of interactions. First of all, Japhet used to call my mother “the Queen”; then he saw our family as a group “with pretensions”, “looking down their noses”, probably with airs — when in fact I didn’t know how to convince him, to my embarrassment, that we were rather the opposite: quite naive, simple, and without the need to create or maintain some special image in the world. It was indeed difficult for me to portray my parents as “simple peasants” in order to oppose the real image to a projection which, I suspected, Japhet based on some sort of complex. A complex many people have in relation to “money”, based on prejudices and stereotypical reasoning. I never managed to change his opinion. But to keep calling my mother “queen” when she was only the humble daughter of a peasant bothered me somewhat.

( If this “queen” meme was exported — and I have the feeling it was — it is impossible for me to know and I don’t have the energy or the “nerves” to investigate. It is possible that, “at some point”, due to this dense cluster of connections and branches through which Japhet was moving in the 2000s, it might have somehow reached somewhere, perhaps even abroad. I have no idea how, and I don’t feel like playing detective now. )

In our phone conversations over the past few years I found out that now, in London, Japhet is good friends with stars such as Sophie Ellis-Bextor or Lisa Stansfield and that quite often they spend pleasant moments in a pub, over a drink. Lol, at that moment I thought about “how small the world is” and another coin dropped into the machine that tries to decode my atypical “situation”.

I have always seen Japhet as a brother. His intelligence and culture are well above average, everything sprinkled with black humor, self-irony and a playful spirit. We share the same passion for cycling and the same pleasure of doing sports, living healthy and presenting ourselves, as much as possible, “esthetically pleasing” in the world. Out of respect for oneself, of course. If Japhet lives the “gay” side of this “syndrome”, I — as I like to say — live it on the hetero side.

I will also place here a link to the song “It’s gonna be fine”, together with the video clip assembled from video fragments produced by the Russian team Cotton Bro, freely downloaded from Pexels. The visual narrative nevertheless belongs to me, as does its symbolism.