PAUL SELING

Varianta în limba română

Am tot meditat în toți acești – zeci de – ani la ce înseamnă libertatea individului, atât în sistemul post-totalitar, cât și în cele capitaliste. Am pornit de la vechea mea dorință, aceea de a fi un complet necunoscut, anonim, pierdut în mulțime. Dorința asta a apărut odată cu paradoxala semi-celebritate locală datorată asocierii cu persoana publică Paula.

Înainte de asta îmi doream într-adevăr să devin celebru. Nu o celebritate absolută, cum e un star de cinema, ci un DJ bine cunoscut în nișa lui underground, apreciat de colegii de breaslă și, bineînțeles, de fani (și fane, lol). Dar lumina difuză a spotlightului care stă deasupra Paulei aruncă de atunci și asupra mea nițică „strălucire”, la fel cum creează și umbre. False, deseori.

Am tot încercat să fug de statutul ăsta, de atunci încoace. Povesteam în altă însemnare, spre exemplu, cum voiam să emigrez – în America, o țară îndeajuns de vastă încât, la nevoie, să mă fi putut refugia chiar într-o rulotă, în Arizona, într-un „trailer park”. Bineînțeles, n-aș fi ajuns acolo. M-aș fi apucat de zidărie, de pus faianță sau de reparat acoperișuri, poate. În cel mai rău caz aș fi vândut la un non-stop de cartier, într-un cartier mărginaș. Sau, poate, cu ambiția mea de atunci, aș fi ajuns să fac efecte speciale într-un studio de VFX la Hollywood. N-o să știm niciodată.

La fel, rămas în țară și lipit de sistemul psihiatric – nu mai poți emigra nicăieri cu o asemenea „patalama” atârnată de gât, se fac analize amănunțite și să falsific un diagnostic n-aș fi fost niciodată în stare – m-am tot strecurat pe net, am mers la dating cu fete „de pe net” fără să le spun cum mă cheamă. Oricum, această libertate avea totuși un iz de fals. Continua fugă de vizibilitate este și ea, la rândul ei, toxică în final.

În disperarea din ultimii ani m-am hotărât pur și simplu că trebuie să devin și eu un soi de persoană semi-publică, dar în felul meu propriu: aveam să-mi creez o „persona”, o identitate diferită de cea a artistei Paula, făcând absolut numai ce îmi plăcea și ceea la ce puteam excela. Așa m-am apucat de desen, de fotografie, de muzică, de video. Bineînțeles, nu intenționez să ajung vreodată celebru. Pentru mine ar fi suficient să am un grup de suport format din artiști asemeni mie, „de nișă”, să pot comunica cu ei natural, să ofer și să primesc feedback-ul atât de necesar evoluției înspre viitor a oricărui artist care… are de spus ceva celor din jur sau societății.

Revenind la „grade de libertate”, am tot studiat metodele distructive de a le ataca, a le reduce sau chiar a le anihila complet. Însemnarea asta are ca scop nevoia mea de a-i avertiza și pe cei din jur, pe alți creativi, de posibile riscuri atunci când cădem pradă unor rețele care acționează în spectrul negativ al societății umane.

Bănuiala mea este că atunci când suntem anonimi ne ghidăm după indicațiile unui „GPS intern”, controlat de subconștient, cu ajutorul căruia facem alegeri instinctuale, comunicăm, schimbăm informație cu grupul de suport sau cu necunoscuții. Prin această comunicare non-verbală ne alegem partenerii de sex, de viață, prietenii, ne asociem sau ne disociem de grupuri – de interese, de afaceri, ș.a.m.d.

În cazul persoanelor publice speculăm pe marginea modului lor de a funcționa în conștiința colectivă, deși aceste observații sunt făcute doar „de pe margine”; cu mici vederi sporadice în interiorul vieții Paulei sau a altor cunoscuți care au devenit după o vreme „celebrități”. Am văzut într-un film cu Superman – cred că era și Wonder Woman acolo – cum acești eroi erau denumiți „meta-humans”. Sunt convins că statutul de persoană publică te transformă oarecum într-o formă sau alta de „meta”-personaj. Feedback-ul pe care îl obții din societate nu mai vine pe căi organice, directe, este mijlocit și trece prin filtrul imaginii pe care o proiectezi în mințile oamenilor. Dar despre asta voi detalia într-o altă postare.

În ce privește omul obișnuit, care trăiește în cvasi-anonimat, schimbul de informație este tot mijlocit, dar, în acest caz, e vorba de acea „mască socială” pe care ne-o creăm și pe care o întreținem la contactul cu exteriorul. Dar aici avem un contact intim cu această mască, o putem ajusta, schimba cu ușurință. În cazul unei persoane publice acest procedeu este mai complicat, mai de durată și este subiectul unor complicate calcule de imagine, de riscuri, de beneficii sau potențiale pierderi. Și nu în ultimul rând, nu este deseori doar opera artistului, ci a unei echipe vaste de consilieri: PR, manageri, agenți, ș.a.m.d. Plus, o mare parte din public, din fani, care pot sau nu să susțină, să aprobe sau să valideze aceste schimbări.

M-am tot întrebat cât de mult conștientizează omul obișnuit existența acestei măști – la sine și la cei din jur. Cărțile de psihologie spun că e destul de greu să faci asta fără autoanaliză, chestionare de sine și auto-observare pe termen lung. Dar puțină lume face asta în mod uzual și cei care o fac par a fi un anume tip de oameni. Oameni predispuși la a fi introspectivi, cu o anumită conformație psihologică.

Din păcate sau din fericire eu cad în această ultimă categorie. Dar am observat în timp că există și o altă categorie, cea a oamenilor care nu își pun poate niciodată problema existenței acestei măști, oameni care cred că ea „este ei înșiși” în totalitate. Oameni care acționează orbeste de-a lungul întregii vieți și care nu petrec niciun moment măcar în fața oglinzii virtuale a reflecției în și despre sine.

M-am tot întrebat dacă această predispoziție spre introspecție nu e de fapt un defect. Dacă nu toată această cultură a autoanalizei și a observației continue nu e de fapt un imens „fals”, o inflorescență, o ramură a unui fractal absurd al super-raționalizării pe care pare că se sprijină acum întreaga societate modernă, din care au crescut științe și discipline ca filosofia, psihologia, ș.a.m.d. La urma urmei oamenii „orbi” se mișcă rapid prin societate, iau decizii, trăiesc vieți, iubesc, fac sex și fac copii la fel de bine ca ceilalți, care măsoară de zece ori înainte de a tăia o dată și poate nici măcar nu mai taie în final. Lol.

Dar apoi am revenit la gândul că această „rațiune” în exces a dus la crearea nu numai a tot ce e interesant în viețile noastre – de la artă la științe exacte, de la filosofie la psihologie – ci și a propulsat în mod constant înspre viitor societatea, aducând-o în stadiul în care este ea acum.

M-am mai gândit la Freud sau la alți psihanalisti care spun că tot ce facem are la bază instinctul sexual și nevoia noastră de a ne găsi perechea. Și că atunci aceste complexe structuri de fractali super-raționali crescuți de milenii, gradual, în conștiința colectivă nu sunt altceva decât metode ajutătoare pentru „introspectivi”, „sensibili”, „slabi”, de a-și găsi și ei, după posibilități, un partener. Dacă nu de viață, măcar de sex. Sau dacă nu de sex, măcar de viață.

În orice caz, dacă e așa, mirajul raționalizării este fastuos, bogat, infinit chiar. Ne pierdem uneori în producția artiștilor, în mintea complicată a oamenilor de știință, în misterioasele calcule ale psihanalistilor, uitând deseori că poate, poate, toată lumea vrea să facă sex și că suntem față în față, schimbând informație, bani, acordând sau pierzând timp unii altora, doar pentru această finalitate extrem de fericită.

Chiar m-am amuzat în tăcere la observația unui cunoscut, într-un moment în care, într-o zi de vară, stăteam în balconul unui prieten comun. Era seară și aerul vibra de zumzetul a milioane de insecte. Amicul a observat, pertinent, că eram martorii unei simfonii de chemări la sex a acestor micuți mânați de nimic altceva decât de nevoia de a-și perpetua cât mai grabnic specia înspre un viitor incert. Auzeam probabil, mascate în târâituri și triluri, cele mai pornografice insinuări și texte „de agățat”. Am râs în sinea mea și mi-am terminat berea continuând să ascult și să mă minunez.

Bineînțeles că mi-am pus și problema ca întregul sistem de gândire dezvoltat de psihanalisti să fie doar parțial corect sau poate, de ce nu, o altă formă de manipulare, extrem de fină și de complicată, a minților fraierilor, a celor care ar putea pune botul – contra unei sume frumușele – la ideea că sunt de fapt imperfecți, defecți, bolnavi și că, după ani și ani de terapie și mulți bani scurși în conturile „gurusilor”, se vor fi vindecat și vor fi devenit puritatea și perfecțiunea întruchipată.

Mi-am spus că e nevoie de studiu aprofundat, de practică în domeniu, de ani și ani de interacțiuni cu acești pacienți pentru a putea trage o concluzie și până la urmă a te putea privi pe tine însuți în oglindă; și a lua apoi o decizie, a merge mai departe sau a renunța. Intuiesc că și aici, ca în orice domeniu, există speculanți, escrocherii, manipulare și fraudă și că în final calitatea umană și empatia primează; cuplate cu înțelepciunea și modestia, pot și ele să dea un rezultat favorabil indiferent dacă „paradigma” este un fals imens sau nu. Oricum, încă mai meditez la „problemă” – ca dovadă, merg aproape săptămânal s-o văd pe doamna M., la CSM Baia Mare. Din pură curiozitate și nevoie de a investiga ce se întâmplă în acest obscur și prea puțin transparent mediu.

Revenind la „gradele mele de libertate”, trag cu tristețe concluzia că am „tras niște cărți” foarte proaste în toată această afacere cu celebritatea. „Beneficiez” doar de partea negativă a asocierii cu o persoană publică – bârfă, îndoială, invidie uneori, atacuri – directe sau indirecte – și nimic din partea frumoasă, constructivă: a câștiga bani din ce-ți face plăcere să faci, a fi susținut de fani, a fi respectat pentru munca ta. M-am tot gândit că poate asta e situația tuturor rudelor „vedetelor” și că, în funcție de apropierea de acestea pe ramura familială, toată lumea are cumva de suferit. Sau, uneori, de profitat.

Iar apropo de dinamica societății românești post-totalitare, poate că situația e mai rea decât într-una capitalistă; una cu istorie mai veche, experiență, cu o calitate mai ridicată a produsului artistic, a relațiilor interumane, a calității vieții până la urmă. Toate aceste condiții atipice fac uneori viața noastră extrem de greu de dus înainte.

---

English version

I have spent all these – dozens of – years reflecting on what the freedom of the individual means, both in the post-totalitarian system and in capitalist ones. I started from my old desire, that of being a complete unknown, anonymous, lost in the crowd. This desire appeared together with the paradoxical local semi-celebrity status caused by the association with the public figure Paula.

Before that I truly wanted to become famous. Not an absolute celebrity, like a movie star, but a DJ well known in his underground niche, appreciated by fellow professionals and of course by fans (and female fans, lol). But the diffuse light of the spotlight that stands above Paula has since then thrown a little bit of “shine” onto me as well, just as it also creates shadows. False ones, often.

I kept trying to escape this status ever since. I was telling in another note, for example, how I wanted to emigrate – to America, a country vast enough that, if needed, I could have even taken refuge in a trailer, in Arizona, in a “trailer park”. Of course, I would not have ended up there. I would have started doing masonry, laying tiles or repairing roofs, perhaps. In the worst case I would have sold things at a neighborhood convenience store in a marginal district. Or perhaps, with the ambition I had back then, I might have ended up doing special effects in a VFX studio in Hollywood. We will never know.

Likewise, remaining in the country and stuck to the psychiatric system – you can no longer emigrate anywhere with such a “certificate” hanging around your neck, thorough checks are made and I would never have been able to falsify a diagnosis – I kept sneaking around the internet, I went on dates with girls “from the internet” without telling them my name. In any case, this freedom still had a hint of falseness. The continuous escape from visibility is also, in the end, toxic in its own way.

In the desperation of the last years I simply decided that I too had to become some sort of semi-public person, but in my own way: I was going to create a “persona”, an identity different from that of the artist Paula, doing absolutely only what I liked and what I could excel at. That is how I started drawing, photography, music, video. Of course, I do not intend to ever become famous. For me it would be enough to have a support group made up of artists like me, “niche” artists, to be able to communicate with them naturally, to offer and receive the feedback so necessary for the future evolution of any artist who… has something to say to those around him or to society.

Returning to “degrees of freedom”, I have studied destructive methods of attacking them, reducing them or even annihilating them completely. This note has the purpose of warning those around me as well, other creatives, about possible risks when we fall prey to networks that operate in the negative spectrum of human society.

My suspicion is that when we are anonymous we guide ourselves according to the indications of an “internal GPS”, controlled by the subconscious, with the help of which we make instinctive choices, communicate, exchange information with the support group or with strangers. Through this non-verbal communication we choose our partners for sex, for life, our friends, we associate or dissociate from groups – of interests, of business, etc.

In the case of public figures we speculate about the way they function in the collective consciousness, although these observations are made only “from the sidelines”; with small sporadic glimpses inside the life of Paula or of other acquaintances who after a while became “celebrities”. I saw in a film with Superman – I think Wonder Woman was there too – how these heroes were called “meta-humans”. I am convinced that the status of a public person somehow transforms you into a form or another of a “meta” character. The feedback you obtain from society no longer comes through organic, direct channels; it is mediated and passes through the filter of the image you project in people’s minds. But I will detail that in another post.

As for the ordinary person, who lives in quasi-anonymity, the exchange of information is also mediated but, in this case, it is about that “social mask” that we create and maintain in contact with the outside world. But here we have an intimate contact with this mask; we can adjust it, change it easily. In the case of a public person this procedure is more complicated, longer, and it becomes the subject of complicated image calculations, risks, benefits or potential losses. And last but not least, it is often not only the work of the artist but of a vast team of advisers: PR people, managers, agents, etc. Plus a large part of the public, the fans, who may or may not support, approve or validate these changes.

I kept wondering how much the ordinary person is aware of the existence of this mask – in himself and in those around him. Psychology books say that it is quite difficult to do this without self-analysis, self-questioning and long-term self-observation. But few people do this regularly and those who do seem to be a certain type of people. People inclined toward introspection, with a certain psychological structure.

Unfortunately or fortunately I fall into this last category. But over time I have observed that there is also another category, that of people who perhaps never question the existence of this mask, people who believe that it “is themselves” entirely. People who act blindly throughout their whole lives and who do not spend even a single moment in front of the virtual mirror of reflection in and about themselves.

I kept wondering whether this predisposition toward introspection is actually a defect. Whether all this culture of self-analysis and continuous observation is not in fact an immense “falsehood”, a flowering, a branch of an absurd fractal of super-rationalization upon which modern society now seems to rest, from which sciences and disciplines like philosophy, psychology, etc. have grown. After all, the “blind” people move quickly through society, make decisions, live lives, love, have sex and have children just as well as the others who measure ten times before cutting once and perhaps do not even cut in the end. Lol.

But then I returned to the thought that this excess “reason” has led not only to the creation of everything interesting in our lives – from art to exact sciences, from philosophy to psychology – but has also constantly propelled society toward the future, bringing it to the stage where it is now.

I also thought about Freud or other psychoanalysts who say that everything we do has at its base the sexual instinct and our need to find a partner. And that then these complex structures of super-rational fractals grown over millennia, gradually, in the collective consciousness are nothing more than auxiliary methods for the “introspective”, the “sensitive”, the “weak”, to also find, according to their possibilities, a partner. If not for life, at least for sex. Or if not for sex, at least for life.

In any case, if that is so, the mirage of rationalization is sumptuous, rich, even infinite. We sometimes lose ourselves in the production of artists, in the complicated mind of scientists, in the mysterious calculations of psychoanalysts, often forgetting that perhaps, perhaps, everyone wants to have sex and that we are face to face, exchanging information, money, giving or losing time to one another, only for this extremely happy finality.

I even amused myself silently at the observation of an acquaintance, at a moment when, on a summer day, we were sitting on the balcony of a common friend. It was evening and the air vibrated with the buzzing of millions of insects. My friend observed, quite pertinently, that we were witnesses to a symphony of sexual calls of these little creatures driven by nothing else but the need to perpetuate their species as quickly as possible toward an uncertain future. We were probably hearing, masked in chirps and trills, the most pornographic insinuations and “pickup lines”. I laughed to myself and finished my beer while continuing to listen and marvel.

Of course I also considered the possibility that the entire system of thinking developed by psychoanalysts might be only partially correct or perhaps, why not, another form of manipulation, extremely subtle and complicated, of the minds of fools, of those who might take the bait – for a nice sum of money – at the idea that they are in fact imperfect, defective, sick and that, after years and years of therapy and a lot of money drained into the accounts of the “gurus”, they will have been cured and will have become purity and perfection embodied.

I told myself that deep study is needed, practice in the field, years and years of interactions with these patients in order to be able to draw a conclusion and ultimately to be able to look at yourself in the mirror; and then to take a decision, to move forward or to give up. I sense that here as well, as in any field, there are speculators, scams, manipulation and fraud and that in the end human quality and empathy prevail; coupled with wisdom and modesty, they too can produce a favorable result regardless of whether the “paradigm” is an immense falsehood or not. In any case, I am still meditating on the “problem” – as proof, I go almost weekly to see Mrs. M., at CSM Baia Mare. Out of pure curiosity and the need to investigate what is happening in this obscure and insufficiently transparent environment.

Returning to my “degrees of freedom”, I sadly conclude that I have “drawn some very bad cards” in this whole affair with celebrity. I only “benefit” from the negative side of the association with a public person – gossip, doubt, sometimes envy, attacks – direct or indirect – and nothing from the beautiful, constructive side: earning money from what you enjoy doing, being supported by fans, being respected for your work. I kept thinking that maybe this is the situation of all relatives of “stars” and that, depending on the closeness to them on the family branch, everyone somehow has something to suffer. Or sometimes to profit from.

And regarding the dynamics of Romanian post-totalitarian society, perhaps the situation is worse than in a capitalist one; one with a longer history, experience, with a higher quality of artistic product, of interpersonal relations, of quality of life in the end. All these atypical conditions sometimes make our lives extremely difficult to carry forward.