PAUL SELING

Varianta în limba română

Acum vreo 12 ani am făcut o excursie spontană – cum făceam de obicei – spre Cluj. Eram deja plecat de acolo, mă reîntorsesem în orașul natal din cauza multor nenorociri care se întâmplaseră deja pe strada Einstein. Casa era spartă pe interior – dădusem jos pereții de gips-carton, căutând să mă edific dacă cineva îmi plantase într-adevăr microcamere de supraveghere. De ceva vreme trăiam ca un „squatter” în propria locuință, încercând să mă mobilizez zilnic să renovez de unul singur casa. Mai târziu, „oamenii” (angajații lui tata) au tencuit, zugrăvit și pus parchet pentru a da cât mai repede în chirie locația și a o pune pe profit.

Dar în ziua aceea mă întâlneam cu „Boris” (Olimpiu V.) ca să mergem împreună în Cheile Turzii la un party. Au mai fost acolo niște cunoscuți comuni, prieteni buni de-ai lui Olimpiu, plus o mică grupare de clubberi care aveau chef de muzică electronică în aer liber. Lumea închiriase toate căsuțele din lemn sau poate urmau să petreacă treji întreaga noapte, bând și dansând.

M-am desprins de grup, intrând în vorbă cu „Fluidian”, un chitarist clujean extrem de talentat care cântase cu câteva zeci de minute în urmă o formă de muzică ambientală atipică, la chitară electrică. Am filosofat nițel despre producție și alte detalii specifice, cu fervoarea unui pasionat. Omul se va fi mirat pe moment. Mai târziu ne-am conectat pe Facebook și știu că, într-un târziu, a ascultat pe Bandcamp și ceea ce făceam eu în zona ambient. Faptul că am primit felicitări pentru micul meu EP „Journey” m-a uns pe suflet. Mă bucur întotdeauna când oameni cu studii muzicale, absolvenți de Conservator sau alți producători pasionați îmi ascultă muzica și trimit feedback.

În timp ce ascultam un alt DJ am observat o frumoasă prezență feminină: absolventă de arte plastice, Iulia – aveam să aflu mai târziu – vindea la o tarabă niște bijuterii handmade extrem de atent și finuț lucrate. Se vedea acolo talent, cultură vizuală și multă muncă. Alături de ea am mai observat prezența unui tip. M-am gândit că e un colaborator sau coleg – nu păreau să aibă vreo legătură afectivă, erau distanți și reci unul cu altul. M-am tot gândit cu tristețe la statutul artiștilor talentați care ajung – cum era și situația acestui cuplu – să vândă în târguri produse care ar putea sta foarte bine în vitrina unor boutique-uri dintr-o capitală europeană.

Am cumpărat un șnur de piele pe care urma să-l transform într-o brățară simplistă – chestie care nu s-a mai întâmplat, de fapt. Niciodată nu mi-a plăcut să port nimic „decorativ”; este ceva în acest gest care îmi repugnă. Consider că sunt suficient de interesant încât să n-am niciodată nevoie de vreun „briz-briz”.

După câteva beri am început să povestim vrute și nevrute. Iulia părea extrem de interesată de persoana mea, dar am aflat într-un târziu că tipul de la tarabă era prietenul ei – cu care, ce-i drept, spunea că nu se mai înțelege de multă vreme. M-a stânjenit această situație – nu-mi place și nu mi-a plăcut niciodată să intervin între oameni, oricât de distanți ar părea că ajung unul față de celălalt. Există undeva în mintea mea memoria unor episoade pe care le-am trăit în „papucii” unui bărbat înșelat și, din empatie și probabil înțelegere – înțelepciune chiar – nu vreau să pun pe nimeni în acea postură. Sau, și mai urât, să intru chiar eu în rolul celui care „abuzează” de situația fragilă a altor cupluri.

Dar totuși berea și-a făcut efectul și am continuat să flecărim, Iulia și cu mine, până târziu. A doua zi am plecat pe nepusa masă – nu mai aveam chef să dau ochii cu băiatul – dar fata m-a ajuns din urmă pe bicicletă. Eram deja pe drumul spre Cluj, mergeam pe jos, și ne-am oprit din nou la povești pe pajiștea de pe marginea șoselei.

Curând Iulia m-a rugat s-o las să locuiască în casa devastată de pe Einstein – se pare că se despărțise definitiv de prietenul ei. Cum mă întorsesem deja de o bună bucată de vreme în Baia Mare, n-am avut nimic împotrivă – deși mă gândeam că va locui în condiții de șantier. Nu i-a păsat totuși și a rămas acolo probabil vreo 2–3 săptămâni, din câte îmi mai amintesc.

La una din vizitele mele în Cluj am invitat-o să mă însoțească acasă, în orașul nostru minier. Măcar ca să schimbe decorul, să vadă și altceva, să iasă din îmbâcseala casei, a vieții ei complicate de Cluj. Ne-am întors împreună cu Fany și am intrat în casă.

Bineînțeles, am stat nițel la taclale, iar la scurt timp fata a observat gestul meu semi-conștient de a privi cu insistență spre colțul tavanului.

– Ai camere, așa-i? a explodat ea în paranoia extremă.
– Nu, nu am! am răspuns eu, dar probabil că nu eram convingător. Mă dispera și pe mine întrebarea și același fel de paranoia de ceva vreme și, la urma urmei, nu mai eram nici eu sigur.

Fata și-a strâns repede lucrurile și a ieșit în fugă pe ușă, întorcându-se în aceeași zi la Cluj.

M-a mirat – și încă mă miră și astăzi – modul în care „gândurile” se transmit în felul acesta. Un amestec de micro-gesturi, intuiții și probabil o doză serioasă de paranoia duc până la urmă la situații de neexplicat.

Nu, n-am găsit niciodată „camere” în locuințele unde am stat. Vezi astăzi pe internet cum turiștii scanează deseori chiriile lor temporare și uneori chiar găsesc așa ceva. Cum azi tehnica miniaturală este disponibilă la o întindere de mână, nu este niciodată exclus ca cineva, cu intenții malefice, să-ți plaseze, dacă nu o cameră, măcar un microfon undeva sub tăblia unei mese sau după un calorifer. Nu am idee cum se încarcă bateriile unor asemenea „device-uri”, dar știu că există metode de a le menține în funcțiune și de la distanță.

În mod cert că în trecut cineva a lansat zvonul că aș fi avut camere la mine în „camere”. Un simplu raționament ar trebui să convingă „publicul” că, dacă le-aș fi pus eu, ar fi putut fi destul de rapid interceptate din exterior. Cine se pricepe la așa ceva știe cum s-ar putea intra printr-un „back-door” și să le deturneze în folos propriu.

Acum 10 ani, când Iulia a „paranoizat” inutil, este posibil ca tehnica să nu fi fost atât de avansată. Astăzi te poți aștepta la camere de dimensiunea unui ac cu gămălie – poate, așa mă gândesc – sau cine știe ce alte echipamente specializate de care poate n-a auzit nimeni și nu le poți găsi măcar pe piață.

Din păcate, problema spionajului activității unui potențial „target” este o problemă spinoasă de care ar trebui să fie toată lumea conștientă. În funcție de importanța acestui „target” și de miză se poate interveni în numeroase feluri: a intercepta cartela SIM prin GPS pentru a-i cunoaște locația în timp real; a intercepta conversații telefonice, a le înregistra, a extrage contacte din agenda telefonică. A asculta de la distanță conversații nu este un lucru nou – l-am văzut cu toții în filme de spionaj încă din anii ’90.

După părerea mea, a „zvoni” că în casa unui target există camere ascunse are mai multe efecte:

a) îndepărtează orice posibil contact uman
b) diseminează paranoia în comunitate
c) creează premise favorabile pentru acțiuni violente sau distructive asupra targetului din partea unei varietăți de posibili actori
d) justifică aceste acțiuni
e) compromite imaginea publică a targetului (fie el a pus camere, fie a permis din prostie sau inconștiență să-i fie „implantate”)
f) acționează retroactiv în memoria grupului de apropiați, a familiei, însămânțând paranoia și confuzie (poate că aceste camere au existat de multă vreme și am fost cu toții înregistrați, vor concluziona „prietenii” etc.)

Aceste informații pot fi manipulate pe rând sau împreună, diseminate pe ascuns, pot fi folosite pentru a însămânța paranoia mai departe (poate că „targetul” a pus camere invizibile și la noi în casă, poate face parte dintr-o rețea de infractori specializați etc.).

După părerea mea este aproape imposibil de luptat împotriva acestui gen de infracționalitate care, iată, în era tehnologiei high-tech nu mai are nevoie nici măcar de obiectul fizic în sine; este îndeajuns să răspândești și să întreții aceste zvonuri, să declanșezi suspiciunea, să interoghezi, să discuți, să combati sau să incriminezi. Totul spre binele public, al comunității, spre siguranța cetățenilor de bună credință.

Probabil că avem cu toții nevoie de training de specialitate și de detectoare de asemenea echipamente. Din păcate, deși ele există pe piață, cele performante costă enorm. Un alt moment în care concluzionezi că tehnologia ajunsă pe mâna infractorilor naște adevărați monștri.

Iar prostia umană, lipsa de informare și paranoia îi hrănesc și îi cresc la dimensiuni colosale.

_____________________________________________________________________________________

English version

About 12 years ago I made a spontaneous trip – as I usually did – to Cluj. I had already left that city and had returned to my hometown because of many misfortunes that had already happened on Einstein Street. The house was torn apart inside – I had taken down the drywall walls, trying to determine whether someone had indeed planted surveillance micro-cameras. For some time I had been living like a “squatter” in my own home, trying to motivate myself daily to renovate the house by myself. Later, the “people” (my father’s employees) plastered, painted and installed flooring in order to rent the place out as quickly as possible and turn it into profit.

But that day I was meeting “Boris” (Olimpiu V.) so we could go together to Cheile Turzii for a party. Some mutual acquaintances were also there, good friends of Olimpiu’s, plus a small group of clubbers eager for electronic music in the open air. People had rented all the wooden cabins or were perhaps planning to stay awake the entire night drinking and dancing.

I drifted away from the group and started talking to “Fluidian,” an extremely talented guitarist from Cluj who, a few dozen minutes earlier, had performed an atypical form of ambient music on electric guitar. We philosophized a bit about production and other specific details, with the fervor of enthusiasts. He must have been somewhat surprised at the moment. Later we connected on Facebook and I know that eventually he listened on Bandcamp to what I was doing in the ambient area as well. The fact that I received congratulations for my small EP “Journey” really warmed my heart. I am always happy when people with musical studies, Conservatory graduates or other passionate producers listen to my music and send feedback.

While listening to another DJ I noticed a beautiful female presence: a graduate of fine arts, Iulia – I was to find out later – was selling at a small stand some handmade jewelry, extremely carefully and delicately crafted. You could see talent there, visual culture and a lot of work. Next to her I also noticed a guy. I thought he was a collaborator or colleague – they did not seem to have any emotional connection, they were distant and cold toward each other. I kept thinking sadly about the status of talented artists who end up – as was the case with this couple – selling at fairs products that could very well sit in the display window of boutiques in a European capital.

I bought a leather string that I intended to turn into a simple bracelet – something that never actually happened. I have never liked wearing anything “decorative”; there is something about that gesture that repels me. I consider myself interesting enough not to ever need any kind of “bling.”

After a few beers we started talking about all sorts of things. Iulia seemed extremely interested in my person, but eventually I found out that the guy at the stand was her boyfriend – with whom, admittedly, she said she had not been getting along for a long time. This situation made me uncomfortable – I do not like and have never liked intervening between people, no matter how distant they may seem to become from one another. Somewhere in my mind there is the memory of episodes I lived in the “shoes” of a cheated man and, out of empathy and probably understanding – even wisdom – I do not want to put anyone in that position. Or, even worse, to step into the role of the one who “abuses” the fragile situation of other couples.

But still, the beer took effect and Iulia and I continued chatting until late. The next day I left abruptly – I no longer felt like facing the guy – but she caught up with me on her bicycle. I was already on the road toward Cluj, walking, and we stopped again to talk on the meadow by the roadside.

Soon Iulia asked me to let her stay in the devastated house on Einstein – apparently she had definitively broken up with her boyfriend. Since I had already returned for quite some time to Baia Mare, I had nothing against it – although I was thinking she would be living in construction-site conditions. She did not mind, however, and stayed there probably two or three weeks, as far as I remember.

On one of my visits to Cluj I invited her to accompany me home, to our mining town. At least to change the scenery, to see something else, to get out of the stuffiness of the house, of her complicated life in Cluj. We returned together with Fany and entered the house.

Of course, we chatted a little, and shortly afterward she noticed my semi-conscious gesture of looking insistently toward the corner of the ceiling.

“You have cameras, don’t you?” she exploded into extreme paranoia.

“No, I don’t!” I answered, but I probably was not convincing. The question and the same kind of paranoia had been tormenting me as well for some time and, after all, I was no longer completely sure myself.

She quickly gathered her things and ran out the door, returning that same day to Cluj.

It surprised me – and still surprises me today – the way “thoughts” are transmitted in this manner. A mixture of micro-gestures, intuitions and probably a serious dose of paranoia eventually lead to inexplicable situations.

No, I have never found “cameras” in the homes where I have lived. Today you see on the internet how tourists often scan their temporary rentals and sometimes actually find such things. Since miniature technology is now available within arm’s reach, it is never entirely excluded that someone, with malicious intentions, might place – if not a camera – at least a microphone somewhere under a table top or behind a radiator. I have no idea how the batteries of such “devices” are charged, but I know there are methods to keep them functioning remotely.

Certainly, in the past someone spread the rumor that I had cameras in my “rooms.” A simple line of reasoning should convince the “public” that if I had installed them myself, they could have been intercepted quite quickly from the outside. Anyone knowledgeable in such matters knows how one could enter through a “back door” and redirect them for personal use.

Ten years ago, when Iulia “paranoidized” unnecessarily, the technology may not have been so advanced. Today you can expect cameras the size of a pinhead – perhaps, that’s what I imagine – or who knows what other specialized equipment that no one has even heard of and that cannot even be found on the market.

Unfortunately, the issue of spying on the activity of a potential “target” is a thorny problem that everyone should be aware of. Depending on the importance of the “target” and the stakes involved, intervention can occur in numerous ways: intercepting a SIM card via GPS to know its real-time location; intercepting phone conversations, recording them, extracting contacts from the phone book. Listening remotely to conversations is nothing new – we have all seen it in spy movies since the 1990s.

In my opinion, spreading the rumor that there are hidden cameras in a target’s house has several effects:

a) it distances any possible human contact
b) it disseminates paranoia within the community
c) it creates favorable premises for violent or destructive actions against the target from a variety of possible actors
d) it justifies those actions
e) it compromises the public image of the target (whether he installed the cameras or foolishly or unconsciously allowed them to be “implanted”)
f) it acts retroactively in the memory of the close circle, of the family, planting paranoia and confusion (maybe those cameras have existed for a long time and we were all recorded, the “friends” will conclude, etc.)

This information can be manipulated individually or together, disseminated secretly, used to seed further paranoia (maybe the “target” installed invisible cameras in our house too, maybe he is part of a network of specialized criminals, etc.).

In my opinion it is almost impossible to fight against this kind of criminality which, in the era of high-tech technology, no longer even needs the physical object itself; it is enough to spread and maintain these rumors, to trigger suspicion, to interrogate, to discuss, to argue or to incriminate. All supposedly for the public good, for the community, for the safety of good-faith citizens.

We probably all need specialized training and detectors for such equipment. Unfortunately, although they exist on the market, the high-performance ones cost enormous amounts. Another moment when you conclude that technology in the hands of criminals gives birth to real monsters.

And human stupidity, lack of information and paranoia feed them and make them grow to colossal proportions.