Varianta în limba română
Există un moment straniu în memoria mea, alături de numeroase alte coincidențe care mi-au dat tot timpul senzația că „cineva acolo sus mă veghează”, lol. Cred că era prin 1995. Mă uitam la TV, probabil la un festival românesc de muzică pop, unde Paula interpreta piesa „Trurli”, orchestrată de Călin Ionce. Nu-mi plăcea, mi se părea că soundul e învechit și texturile sonore sunt fade, lipsite de armonice. Mi-am spus în mintea mea că, în foarte scurt timp, aș fi putut și eu ajunge pe o scenă, la TV, măcar ca și compozitor — pentru sora-mea. Pasiunea mea inexplicabilă pentru muzică, apărută încă din prima clasă la Școala de Artă, recenta experiență cu trupa Paulei — Enders — toate mă făceau să cred că și această evoluție era deja posibilă.
Apropo de trupa Enders, Paula a propus numele după ce împrumutase de la mine „Ender’s Game”, cartea SF a cunoscutului Orson Scott Card. Mi-a plăcut, am fost de acord. Nu m-am gândit atunci că împrumuturile de „elemente culturale străine” aveau să dea efecte nedorite mai târziu.
La scurt timp după înființarea trupei aveam, după cum spunea dl Bertok, profesorul nostru de la Clubul Elevilor, nevoie de „o clapă”. Adevărul era că Paula nu avea pe ce să cânte. Chiar în acele zile, proful avea de vânzare un workstation Yamaha PSR — nu-știu-care model — așa că am fost bucuroși că puteam cumpăra ceva bun, recomandat chiar de tutorele nostru, o ocazie de neratat.
Proful a adus „clapa” la noi acasă, pentru probe. Deja vorbisem cu tata, ne dădea banii; prețul era nițel piperat, dar urma să-l convingem ce jucărie frumoasă urma să luăm. Dl Bertok ne-a prezentat Korg-ul: carcasa era crăpată în spate, în jumătate, clapa se îndoia aproape ca un acordeon. Ne-am spus că vom avea grijă cum o vom manipula și am purces la a cânta nițel pe claviatură.
Dar proful nu ne-a lăsat. Era grăbit, ne-a cântat rapid câteva fraze, a cerut banii și a șters-o către casă.
Când ne-am apucat să exersăm, ne-am dat seama că o grămadă de clape nu funcționau: contactele erau probabil murdare de praf. Eram șocați — proful ne trăsese de-a dreptul o… „clapă”. Eram extrem de siderați și de triști, iar tata l-a sunat a doua zi să facem schimbul înapoi. Dar dl Bertok nu mai avea banii; se pare că îi pasase mai departe proprietarului chiar în ziua schimbului. Lol.
Ne-am resemnat. Nu mai știu dacă am dus undeva „clapa” la reparat claviatura — carcasa era de nelipit — dar oricum am funcționat în continuare așa. Dl Bertok s-a făcut apoi că nimic nu se întâmplase și am continuat repetițiile ca de obicei.
Pe mine m-a supărat evenimentul și întreaga experiență „Enders” a fost pătată de îndoiala în acest om. În plus, dorința lui de neclintit de a-și promova fiica în echipa noastră mi-a făcut, din nou, mintea să se îndoiască de caracterul lui. Față de Paula sau Andreea, fata profului era mult inferioară — ca tehnică, ca timbru cel puțin. Comentam cu toții „în privat”, dar eram forțați să acceptăm acest „implant” de care nu puteam fi atașați, pe care nu-l puteam accepta decât ca pe o formă de compromis.
Bănuiala mea e că „clapa” sau „cazul clapei” a devenit ulterior și el o „monedă de schimb” în complicata cazuistică a micii noastre urbe. Acum câțiva ani am postat însemnarea asta sub o altă formă, iar fiica profesorului, pe care o aveam atunci în lista de prieteni, a negat vehement. Într-adevăr, ne este tuturor greu să acceptăm greșelile părinților, dar nu toți suntem atât de lipsiți de onestitate. Sau poate că pur și simplu fata nu aflase despre dubioasa tranzacție.
Cum n-am avut bani de o carcasă profesională, tata a confecționat la gaterul lui din Pribilești o cutie din lemn pe măsura clapei. Era grea și arăta ca un sicriu. La fiecare deplasare prin țară căram după noi, ținând câte două persoane de cele două mânere, un motiv de miștocăreală din toate direcțiile. Până și proful Bertok se uita la noi cu un amestec de milă și ironie fină.
Acest episod e doar unul din multitudinea care se vor fi speculat la limita dintre comunitatea locală de maghiari și cea de români. Sau dintre muzicanți și muzicieni, ș.a.m.d.
Apropo de „Ender’s Game”, nu cred că am putut urmări filmul până la capăt sau, dacă l-am urmărit, n-am fost deloc impresionat. Nu mi-a plăcut actorul ales în rolul lui Ender; mi-l imaginam având o vârstă mai înaintată și o fizionomie mai atipică, poate mai nerdy chiar sau cel puțin mai rebelă.
P.S.: În mod ciudat, când am văzut clipul piesei „Crazy English Summer” al trupei Faithless (piesă lansată în 18 iunie 2001), m-am gândit instant la fiica profului Bertok. Dădusem de el pe YouTube, la scurt timp după apariția platformei. Fata avea, în anii de liceu, o anumită „doză” de atracție pentru mine și, din câte îmi aduc aminte, purta deseori haine cu „animal print”. Bineînțeles, poate fi vorba doar de o „proiecție” și cam atât.
English version
There is a strange moment in my memory, alongside many other coincidences that always gave me the feeling that “someone up there is watching over me,” lol. I think it was around 1995. I was watching TV, probably a Romanian pop music festival, where Paula was performing the song “Trurli,” orchestrated by Călin Ionce. I didn’t like it; it seemed to me that the sound was outdated and the sonic textures were dull, lacking harmonics. I told myself that very soon I could also end up on a stage, on TV, at least as a composer — for my sister. My inexplicable passion for music, which had appeared back in first grade at the School of Arts, and my recent experience with Paula’s band — Enders — all made me believe that such progress was already possible.
Speaking of the band Enders, Paula proposed the name after borrowing from me the novel “Ender’s Game” by Orson Scott Card. I liked it and agreed. I didn’t think then that borrowing “foreign cultural elements” would later produce unwanted effects.
Shortly after the band was formed, as Mr. Bertok, our teacher from the Students’ Club, used to say, we needed “a keyboard.” The truth was that Paula had nothing to play on. Right around that time, our teacher had a Yamaha PSR workstation for sale — I don’t remember which model — so we were happy we could buy something good, recommended by our mentor himself, an opportunity not to be missed.
He brought the keyboard to our house for testing. We had already talked to my father, who was going to give us the money; the price was a bit steep, but we were going to convince him what a beautiful toy we were about to get. Mr. Bertok presented the Korg: the casing was cracked at the back, split in half, and the keyboard bent almost like an accordion. We told ourselves we would handle it carefully and started playing a little on the keys.
But the teacher didn’t let us. He was in a hurry, played a few quick phrases, asked for the money, and left.
When we started practicing, we realized that many of the keys didn’t work: the contacts were probably clogged with dust. We were shocked — the teacher had outright “played a keyboard trick” on us. We were extremely stunned and sad, and the next day my father called him to reverse the deal. But Mr. Bertok no longer had the money; apparently he had already passed it on to the owner that very day. Lol.
We resigned ourselves. I don’t remember whether we ever had the keyboard repaired — the casing was beyond fixing — but we continued using it as it was. Mr. Bertok then acted as if nothing had happened, and we continued rehearsals as usual.
The event upset me, and the entire “Enders” experience was tainted by doubt in this man. Moreover, his unwavering desire to promote his daughter within our band once again made me question his character. Compared to Paula or Andreea, his daughter was clearly inferior — technically and vocally, at least. We all commented “in private,” but we were forced to accept this “implant,” to which we couldn’t feel attached, accepting it only as a compromise.
My suspicion is that the “keyboard” or “the keyboard case” later became a kind of “currency” in the complicated dynamics of our small town. A few years ago, I posted this account in another form, and the teacher’s daughter, whom I had on my friends list at the time, vehemently denied it. Indeed, it’s hard for all of us to accept our parents’ mistakes — but not all of us lack honesty to that extent. Or perhaps she simply never knew about the dubious transaction.
Since we didn’t have money for a professional case, my father built a wooden box for the keyboard at his sawmill in Pribilești. It was heavy and looked like a coffin. Every time we traveled around the country, two of us had to carry it by its two handles — a constant source of mockery from all directions. Even Mr. Bertok would look at us with a mixture of pity and subtle irony.
This episode is just one among many that were likely speculated upon at the boundary between the local Hungarian and Romanian communities. Or between “band players” and “true musicians,” and so on.
As for the film “Ender’s Game,” I don’t think I managed to watch it to the end — or if I did, I wasn’t impressed at all. I didn’t like the actor chosen for Ender; I had imagined him older and with a more atypical appearance — perhaps more nerdy, or at least more rebellious.
P.S.: Strangely enough, when I saw the video for the song “Crazy English Summer” by the band Faithless (released on June 18, 2001), I instantly thought of Professor Bertok’s daughter. I had come across it on YouTube shortly after the platform appeared. Back in high school, the girl had a certain “dose” of attraction for me and, as far as I remember, she often wore “animal print” clothes. Of course, it may simply be a “projection,” nothing more.
PAUL SELING 
Leave a comment