PAUL SELING

Varianta în limba română

Undeva prin 2005–2006 eram încă în Baia Mare, locuiam cu părinții, când am primit vizita unui fost coleg de facultate: Cătălin G. Tare m-am bucurat să-l revăd, mai ales că nu avusesem niciun prieten adevărat acolo. M-am mirat că-și adusese aminte de mine. Am ieșit la o beție și apoi l-am culcat la noi acasă.

Am păstrat legătura. Cătălin e un tip extrem de interesant. Eu îl consider a fi undeva ușor în spectrul autismului. Are o inteligență fascinantă, atipică. Niciodată nu știi ce-o să spună în următoarea replică. E un pasionat și bun jucător de Go și probabil că de aici vine la el și un fel de a gândi strategic, specific. Ca arhitect e, din nou, pasionat, dar această personalitate ciudată îl duce uneori în direcții cu care nu rezonez sau, mai bine zis, pe care nu le înțeleg.

Prin 2007, în iarnă, m-a chemat să mă mut în Cluj, să lucrez la nou-deschisa lui firmă de arhitectură. Așa am ajuns, târâș-grăpiș, cu rucsacul în spate, la casa de pe str. Einstein, unde urma să locuiesc în următorii ani.

Totul era închis. Cătălin plecase, la fel de natural cum mă invitase, în prag de Crăciun, la Pitești, la părinți. Am luat un ziar și am umblat de ici-colo până am găsit o garsonieră minusculă în Dâmbul Rotund. Dușul era într-un soi de dulap, în baie nu încăpeai cu totul. Nu știu dacă camera avea 3 x 3 metri. După o lună petrecută acolo, în blocul complet neizolat, factura de gaz a ajuns la vreo 100 de euro. Plus chiria, încă vreo 100 de euro — era mult prea mult. Am plecat disperat, lăsând garanția ca plată pentru gaz, explicând la telefon proprietarei că cheltuielile depășeau posibilitatea mea financiară de la acea vreme, raportat la calitatea locuirii. O întrebasem din prima zi care e suma lunară pentru un consum moderat și realitatea bătea de departe estimarea inițială.

Am muncit o vreme în biroul lui Cătălin de pe Einstein, alături de o sumedenie de alți angajați sau colaboratori: eram vreo 7–8 cu totul, plus Zoltan și Tania, designerii și fotografii din camera alăturată. Mă mira obsesia lui Cătălin pentru jocuri de cuvinte în jurul cuvântului „clapă”. „Oare să-mi cumpăr și eu o clapă, Paule?” „Recomandă-mi un model bun de clapă.” Ș.a.m.d. Normal, nu vedeam în el un potențial muzician. Era nițel cam pasionat și de manele, mare fan al Denisei, așa că am intuit că în spatele sâcâielilor lui nu era doar pur amuzament și randomness, ci vreo „memă” locală „de Cluj”. Inițial m-am gândit că va fi fost vreun joc de cuvinte vehiculat de foști colegi din facultate, cu care probabil Cătălin mai ținea legătura, dar nu i-am dat atenție.

Iată că, nițel mai târziu, am găsit clipul grupului Moullinex, „Catalina” (publicat în 10 februarie 2011), care poate sau nu să facă referire cumva la situația din acea vreme, în limbaj simbolic, din nou. Dacă e să-l considerăm a fi un mashup, atunci ne putem gândi și la satul Catalina, plasat pe drumul dintre Baia Mare și Remetea Chioarului, unde locuiesc părinții mei și astăzi. Mai cunosc și alți „Cătălini” — fiul finilor părinților, spre exemplu, emigrat de mulți ani în America. Dacă „Catalina” a mai „trimis”, probabil prin intersectarea feed-ului meu la acea vreme de „forțe obscure” și spre alți „Cătălini”, nu am cum să știu.

După o vreme mi s-a înfiripat gândul că aș putea să mă mut acolo cu totul. Puteam, în casa cu două camere și o bucătărie — de vreo 80 mp — aflată în centrul istoric, să îmi fac un mic atelier de arhitectură sau design. Doamna proprietară, de origine maghiară, ne-a anunțat că voia să vândă casa, așa că am profitat de ocazie. Așa m-am mutat pentru următorii 4–5 ani în frumosul oraș „cu de toate”.

Am găsit un oraș perfect — sau așa credeam la vremea aceea — un cosmopolitism „light”, fără isteria capitalei, oameni calmi, ritm lent de viață și cheltuieli minimale — așa era la început de ani 2010. Lacul Lacul Tarnita, spre care mergeam des cu bicicleta. Cheile Turenilor, unde m-am cățărat de nenumărate ori, singur sau cu parteneri de ocazie pe care îi găseam acolo și cu care mă împrieteneam pe loc. La fel a fost și în Cheile Turzii.

Apropo de cățărat, după câțiva ani buni de experimente cu cățărarea „de unul singur”, fără „secund(a)” care să „mă fileze” — multe video-uri le filmam și le uploadam pe YouTube — m-am oprit când cineva mi-a furat coarda. Lăsasem manșa agățată peste noapte și dormisem în sacul de dormit, la baza stâncii, urmând să mă mai cațăr a doua zi. În timpul somnului, cineva a sustras și coarda, și carabinierele din top. M-am panicat: în primul rând m-am gândit că cine făcuse asta mă urmărise cu siguranță — în chei nu veneau decât cățărători, iar genul acesta de oameni nu fac așa ceva. Apoi m-am gândit iar la un joc sordid de cuvinte: „coardă” = „femeie ușoară”? N-am mai cățărat de atunci în zona Clujului.

Dacă într-adevăr întâmplarea n-a fost „random”, vedem aici un vechi „joc” de simbolisme pornit probabil de la „frizeri” sau „hair-styliști” și degenerat prin remixări și „adnotări”: a fila, a tunde, secund, secunde, a fura „coarda” etc.

Sunt siderat de încăpățânarea cu care oamenii „se joacă” cu așa ceva și, până la urmă, poate chiar cu siguranța sau viața sportivilor. Cățărarea este o disciplină aparte, practicată în general de oameni verticali. Prin însuși caracterul și estetica lui, acest sport nu poate atrage decât oameni dedicați, principiali, cu coloană vertebrală. Aș concluziona că cei care „se simt provocați” de cei care se cațără sunt chiar opusul. Ca în orice comunitate, mai există însă și „mere putrede”. A provoca în mod constant cu jocuri de cuvinte sau chiar cu acțiuni care să folosească elemente caracteristice escaladei nu denotă doar necunoaștere sau dispreț, ci mai mult: pune, în final, în pericol întreaga comunitate.

Apropo de momentele acelea, mi-a mai atras atenția și clipul artistei Azealia Banks — „212” (lansat pe 13 septembrie 2011).

Revenind la bizarul personaj Cătălin, o bucată de vreme mai târziu am descoperit și filmul lui Quentin Dupieux, „Wrong Cops”. Nu sunt foarte sigur dacă polițistul corupt care produce sau mixează muzică electronică nu e chiar o caricatură a amicului Cătălin, dar mi-a atras atenția un alt personaj: un domn cu fața arsă de „acid” care își caută câinele „Paul”.

Din nou, în confuzie extremă, între depresie și psihoză, m-am resemnat cu gândul că „poate sunt doar coincidențe”, așa că m-am amuzat molcom de umorul francezului (francezilor, chiar) și am închis capitolul. Pentru moment.

---

English version

Somewhere around 2005–2006 I was still in Baia Mare, living with my parents, when I received a visit from a former university colleague: Cătălin G. I was very happy to see him again, especially since I hadn’t had any true friends there. I was surprised he had remembered me. We went out drinking and then I had him sleep over at our place.

We kept in touch. Cătălin is an extremely interesting guy. I consider him to be somewhere lightly on the autism spectrum. He has a fascinating, atypical intelligence. You never know what he’s going to say next. He’s a passionate and skilled Go player, and perhaps from there comes his particular strategic way of thinking. As an architect he’s passionate as well, but this strange personality sometimes takes him in directions I don’t resonate with—or rather, don’t understand.

In the winter of 2007, he asked me to move to Cluj to work at his newly opened architecture firm. That’s how I ended up, dragging myself along with a backpack on my shoulders, at the house on Einstein Street, where I was supposed to live in the coming years.

Everything was closed. Cătălin had left, as naturally as he had invited me, just before Christmas, to Pitești, to his parents. I grabbed a newspaper and wandered around until I found a tiny studio in Dâmbul Rotund. The shower was in a sort of closet; you couldn’t fully fit in the bathroom. I don’t think the room was even 3 by 3 meters. After a month there, in the completely uninsulated building, the gas bill reached about 100 euros. Plus the rent, another 100 euros—it was far too much. I left in despair, leaving the deposit as payment for the gas, explaining to the landlady over the phone that the expenses exceeded my financial possibilities at the time, considering the quality of living. I had asked her from the first day what the monthly cost would be for moderate consumption, and reality far exceeded the initial estimate.

I worked for a while in Cătălin’s office on Einstein Street, alongside a bunch of other employees or collaborators—about 7–8 of us in total, plus Zoltan and Tania, the designers and photographers in the adjacent room. I was puzzled by Cătălin’s obsession with wordplay around the word “keyboard” or “MIDI keyboard.” “Should I buy myself a keyboard too, Paul?” “Recommend me a good MIDI keyboard.” And so on. Naturally, I didn’t see him as a potential musician. He was also somewhat passionate about manele, a big fan of Denisa, so I sensed that behind his teasing there wasn’t just pure amusement and randomness, but some local “Cluj meme.” Initially I thought it might have been some wordplay circulating among former university colleagues he was probably still in touch with, but I didn’t pay much attention.

A bit later I found the song “Catalina” by Moullinex (released February 10, 2011), which may or may not somehow symbolically reference that period. If we consider it a mashup, we could also think of the village Catalina, located on the road between Baia Mare and Remetea Chioarului, where my parents still live today. I know other “Cătălins” as well—the son of my parents’ godchildren, for example, who emigrated to America many years ago. Whether “Catalina” also “reached” other Cătălins through some intersection of my feed at that time by “obscure forces,” I have no way of knowing.

After a while, the thought began to form that I might move there permanently. In the two-room house with a kitchen—about 80 square meters—located in the historic center, I could set up a small architecture or design studio. The landlady, of Hungarian origin, announced she wanted to sell the house, so I took the opportunity. That’s how I moved for the next 4–5 years into the beautiful “city with everything.”

I found a perfect city—or so I believed at the time—a light cosmopolitanism, without the hysteria of the capital, calm people, slow pace of life, minimal expenses—that’s how it was in the early 2010s. Lake Tarnița, where I often cycled. Cheile Turenilor, where I climbed countless times, alone or with occasional partners I met there and befriended on the spot. The same happened in Cheile Turzii.

Speaking of climbing, after several years of experimenting with solo climbing, without a belayer—many of the videos I filmed and uploaded to YouTube—I stopped when someone stole my rope. I had left the route set overnight and slept in my sleeping bag at the base of the rock, planning to climb again the next day. During the night, someone stole both the rope and the carabiners from the top anchor. I panicked: first I thought whoever had done this must have been watching me—only climbers came to the gorge, and that kind of people don’t usually do such things. Then I thought again of a sordid wordplay: “rope” as slang for a “loose woman”? I haven’t climbed in the Cluj area since.

If the incident truly wasn’t random, we can see here an old “game” of symbolism probably starting from barbers or hair stylists and degenerating through remixes and annotations: to belay, to cut, second, seconds, to steal the rope, and so on.

I’m stunned by the stubbornness with which people “play” with such things—and ultimately perhaps even with the safety or lives of athletes. Climbing is a distinct discipline, generally practiced by upright people. Through its very character and aesthetics, this sport can only attract dedicated, principled individuals with backbone. I would conclude that those who “feel challenged” by climbers are the opposite. As in any community, however, there are also “rotten apples.” Constantly provoking through wordplay or even actions that use characteristic elements of climbing does not merely show ignorance or contempt—it ultimately endangers the entire community.

Regarding that period, the video “212” by Azealia Banks (released September 13, 2011) also caught my attention.

Returning to the bizarre character Cătălin, some time later I also discovered Quentin Dupieux’s film “Wrong Cops.” I’m not entirely sure whether the corrupt policeman who produces or mixes electronic music isn’t actually a caricature of my friend Cătălin, but another character caught my attention: a man with an “acid”-burned face looking for his dog named “Paul.”

Again, in extreme confusion, somewhere between depression and psychosis, I resigned myself to the thought that “maybe they’re just coincidences,” so I quietly amused myself with the Frenchman’s (or rather, the Frenchmen’s) humor and closed the chapter. For the moment.