PAUL SELING

Varianta în limba română

Deja de la momentul când intram pe #mirc, prin ’97–’98, aveam de gând să intru în mod „incognito” într-un fel de viață alternativă, paralelă, neștiută de nimeni. Mă afecta eticheta de „frate al Paulei Seling”, nu pentru că aș fi avut vreo problemă cu Paula, ci pentru că nu voiam ca percepția fetelor să fie afectată – cum era de fapt de așteptat, de înțeles – de asocierea cu o persoană publică.

În următorii 10 ani urma să mă întâlnesc cu zeci, să discut cu sute de profile online, să mă adâncesc într-un mod de a comunica în virtual. Mă amuzam la gândul că, din câteva replici, puteam deja să evaluez înălțimea, greutatea unei fete, nivelul de educație, statutul social, ș.a.m.d.

S-a întâmplat totuși ceva extrem de trist. În primul rând am devenit, gradual, tot mai cinic. Acest dating nu e ceea ce pare. Aștepți în timpul conversației ca celălalt să dea replici altor 2–3 persoane cu care comunică în paralel. Ești evaluat dur, direct, cu întrebări uneori de foarte prost gust. Nu de puține ori femeile încearcă din primele replici să afle „cât de gras ești”, dacă „nu minți în poza de profil”, poate chiar „câți bani faci”; dacă „ești de fapt căsătorit”, „ai familie”, ș.a.m.d.

Raportul de aproximativ 10 bărbați la 1 femeie, falsificarea realității prin poze editate – sau lipsa lor – face ca bărbații să „stea la coadă” cu insistență la fiecare profil feminin. De cealaltă parte, femeia se simte nu numai flatată, ci și excesiv de observată și evaluată.

Cum în anii ’90–’00 pe platformele de dating – care erau gratuite – intrau mulți oameni cu o imagine de sine prost conturată, ego-uri insațiabile, personalități slab formate, aveai de-a face cu un adevărat „malaxor” de suflete; de ambele părți. Bărbații deveneau tot mai cinici, mai agresivi, femeile tot mai narcisiste și mai… grandomane.

Cu timpul mi-am abandonat dorința de a găsi „sufletul pereche” în aceste medii. Toată lumea mințea, mai mult sau mai puțin abil. M-am resemnat să găsesc fete care îmi plăceau fizic, cu care puteam conversa ușor, inteligent, dar niciunul din noi nu se aștepta ca celălalt „să fie fidel”. Era acolo un acord tacit că fiecare se mai vede cu alții, în paralel. Așa, ne vedeam „prin rotație” unii cu alții, aidoma unei „orgii” cibernetice în propriile bule.

Dar n-am vrut să renunț, existența în viața reală era deja pentru mine compromisă. S-a întâmplat ca, spre final de ani ’00, prin 2007–2009, să observ că femeile cu care conversam nu mai erau chiar „random” acolo, în cutia mea de mesaje. Dacă nu erau de la început venite cu un scop precis, urmau uneori să fie intersectate, manipulate și apoi convinse să acționeze la interesele unor terțe părți.

Acum, privind în urmă, concluzionez că și această activitate online îmi era de fapt urmărită de la început. De cine, de câte grupuri sau rețele, nu știu nici până azi.

Ajuns în Cluj-Napoca, mutat acolo, am găsit cu o oarecare speranță o altă mentalitate – cel puțin așa am simțit. Femeile erau mai libertine, mai smart, mai inteligente. Mentalitatea de oraș studențesc ardelenesc m-a surprins, aveam aici un contraexemplu amintindu-mi de cinismul bucureștencelor sau de lipsa de „deschidere” a băimărencelor.

Pe Roxana C., studentă înaltă și blondă la Medicină, am cunoscut-o online și ne-am întâlnit cu ușurință, fără prea multe „negocieri” sau tatonări. Ne plăceam oarecum. Am făcut în primele zile o ședință de poze cu ea ca model, pe șinele de tren din apropierea Gării.

Realizez acum că ea sau alții vor fi interpretat greșit alegerea locației. Eu sunt de mic fascinat de industrial, de dezolant, de vechi, vintage, retro. Am opus practic umanul și frumusețea fetei unui background care o scotea în evidență. Întotdeauna o asemenea locație are o bogăție de detalii care aduc caracter și informație într-o fotografie.

Roxana C. din Cluj

Și iată că, la scurt timp, Roxana mi-a arătat o ședință foto cu un alt partener găsit online. Îmbrăcată cu ciorapi de plasă și alte accesorii care m-au șocat pe loc, era, după spusele ei, făcută de „un inginer constructor” cu veleități de fotograf. Nu mi-au plăcut, am tresărit la suma de „simboluri”, vizuale și nu numai, cumulate în acest „happening”. În mod cert, mi-am spus, bărbatul nu era acolo din întâmplare.

Relația noastră s-a redus la un minim de contacte și întâlniri. Eram în mod clar „intersectat” deja și aici, în Cluj. M-am mirat de cât de convingător fusese „inginerul” și de cât de ușor poate fi „întoarsă” mintea unei femei, chiar studentă fiind. Lol.

Există un videoclip al piesei „Alfonso Muskedunder”, a lui Todd Terje, artistul norvegian care poate, sau poate nu ilustrează ceva pe marginea acestor întâmplări. Există acolo un personaj masculin care e subdimensionat față de femeia cu care „se pupă” și asta mi-a adus aminte de relația cu Roxana C. din Cluj.

Diana C. din Cluj

Diana C. m-a abordat ea, prin intermediul Facebook. O fată extrem de finuță, frumoasă, nițel atipică și ușor parcă deconectată de la realitate. În mod clar fusese trimisă de cineva, nu găsise întâmplător profilul meu. Mi-a plăcut enorm de ea, deși m-am simțit ușor impropriu – era parcă prea tânără nițel. Astăzi, din câte am văzut pe profilul ei, lucrează în Paris, probabil ca și cadru universitar; sau cel puțin ultima dată când m-am uitat la profil, acum vreo 10 ani, acolo era.

M-a surprins faptul că mi-a cerut ceasul pentru a-l purta la o ieșire – îmi cumpărasem recent un ceas Police drăguț, cu un design inspirat din cel al echipamentului tactic. Mi-a adus ceasul cu limbile căzute, defect.

Aș găsi o similitudine cu scurta noastră relație în videoclipul lui Porter Robinson – „Languages”. Acolo, o fată urmărită sau vânată de „lupi sălbatici” ajunge în mâinile unui personaj uriaș, translucid, care o apără o perioadă și o repune în… „circuitul naturii”. Lol.

Sunt într-adevăr un mare admirator al artistului norvegian, în primul rând. El pare că a acoperit o sumă de situații cu extrem de mare talent, chiar cu geniul său arhicunoscut în zona „indie” a muzicii electronice. Deși țări cu puțini locuitori, întreg arealul scandinav are o pleiadă de artiști extrem de cunoscuți și de apreciați. Bineînțeles, vorbim de țări cu nivel de educație și civilizație extrem de ridicate.

Mi-a mai atras atenția piesa „Raggish”, tot a lui Todd Terje, probabil făcută de un amator sau, de ce nu, de un fan (acreditat sau nu). Menționarea „Daytona Beach” m-a dus instant cu gândul la lanțul de magazine non-stop din orașul meu natal.

Una din piesele mele favorite rămâne „Delorean Dynamite”, tot de Todd Terje, cu videoclipul extrem de ironic – așa cum stă bine oricărui hipster creativ. Vedem aici, la început, în fundal, o clădire care aduce izbitor de bine cu clădirea prefecturii din Baia Mare.

Personajul care conduce mașina mi-a adus aminte de fostul meu coleg de facultate și de cameră, Vali C. Acel „zâmbet-rânjet” pe care îl poți vedea pe fața șoferului l-am citit aidoma pe fața lui Vali, în zilele din mai 2002, când intrasem în psihoză. Îmi era clar că omul știa mai bine decât mine ce mi se întâmplase și satisfacția lui m-a siderat și m-a șocat.

Am fost șocat de subtextul ușor de citit al videoclipului. Mașina „Delorean” era de vânzare, era plimbată și filmată pentru a i se face reclamă. Parcarea ei în final într-un loc lăturalnic m-a dus cu gândul la afaceri necurate și apoi chiar la dezmembrări auto. Filmarea ei dintr-un TIR iarăși a lăsat o impresie sinistră în mintea mea. Faptul că imaginea era din când în când „spartă” de un pattern de tip „tablă de șah” e din nou ilustrativ.

Apropo de simbolismul „mașinii” care tot apare în videoclipurile cu trimitere spre situația „noastră”, pot exista aici mai multe sensuri:

Poate fi vorba și de celebrele de acum scrisori trimise de noi înainte de 1989, copiii gimnaziului din Școala de Artă, fabricanților de mașini străine, cerându-le să ne trimită mici machete din metal. Cum prima „mașinuță” (umplută cu fete frumoase, lol) am primit-o – sper, cred – în clipul trupei Ten Sharp la piesa „You”, poate și această „pistă” este viabilă.

Eram adolescent, prin anii ’90, și spuneam unui coleg că „mă simt ca o mașină de Formula 1, folosită la arat pe câmp”. Făceam referire la lipsa unui context – social, economic, tehnologic – în care mi-aș fi putut dezvolta potențialul la maxim. Se pare că, măcar din punct de vedere al tehnologiei, am demonstrat nițel că afirmația mea nu era lipsită de sens.

---

English version

Already from the moment I was entering #mirc, around ’97–’98, I had in mind to enter in “incognito” mode into a kind of alternative, parallel life, unknown to anyone. I was affected by the label of “Paula Seling’s brother”, not because I had any problem with Paula but because I did not want the girls’ perception to be affected – as it was in fact to be expected, understandable – by the association with a public person.

In the next 10 years I was going to meet dozens, to discuss with hundreds of online profiles, to deepen myself into a way of communicating in the virtual. I was amused by the thought that, from a few replies, I could already evaluate a girl’s height, weight, level of education, social status, etc.

Something extremely sad did happen though. First of all I gradually became more and more cynical. This dating is not what it seems. During the conversation you wait for the other one to reply to 2–3 other persons with whom they communicate in parallel. You are evaluated harshly, directly, with questions sometimes of very bad taste. Not rarely women try from the very first replies to find out “how fat you are”, if “you are not lying in the profile picture”, maybe even “how much money you make”; if “you are actually married”, “have family”, etc.

The ratio of approximately 10 men to 1 woman, the falsification of reality through edited pictures – or their absence – makes men “stand in line” insistently at every female profile. On the other side the woman feels not only flattered but also excessively observed and evaluated.

As in the ’90s–’00s on the dating platforms – which were free – many people entered with a poorly outlined self-image, insatiable egos, weakly formed personalities, you were dealing with a real “mixer” of souls; on both sides. Men were becoming more and more cynical, more aggressive, women more and more narcissistic and more… grandiose.

With time I abandoned my desire to find the “soulmate” in these environments. Everybody was lying, more or less skillfully. I resigned myself to finding girls I liked physically, with whom I could converse easily, intelligently, but none of us expected the other “to be faithful”. There was there a tacit agreement that each one also sees others, in parallel. Thus, we were seeing each other “by rotation”, similar to a cyber “orgy” in our own bubbles.

But I did not want to give up, existence in real life was already compromised for me. It happened that, towards the end of the ’00s, around 2007–2009, I noticed that the women I was conversing with were no longer quite “random” there, in my message box. If they were not from the beginning coming with a precise purpose, they would sometimes be intersected, manipulated and then convinced to act in the interests of some third parties.

Now, looking back, I conclude that this online activity of mine was in fact monitored from the beginning. By whom, by how many groups or networks, I do not know even today.

Arrived in Cluj-Napoca, moved there, I found with a certain hope another mentality – at least that is how I felt. The women were more libertine, smarter, more intelligent. The mentality of a Transylvanian student city surprised me, I had here a counterexample remembering the cynicism of Bucharest women or the lack of “openness” of the women from Baia Mare.

Roxana C. from Cluj

Roxana C., a tall and blonde medical student, I met her online, and we met easily without too many “negotiations” or testing. We somewhat liked each other. In the first days I did a photo session with her as model, on the railway tracks near the Train Station.

I realize now that she or others may have misinterpreted the choice of the location. Since I was little I am fascinated by industrial, by desolate, by old, vintage, retro. I practically opposed the human and the girl’s beauty to a background that highlighted her. Always such a location has a richness of details that bring character and information into a photograph.

And behold, shortly after, Roxana showed me a photo session with another partner found online. Dressed in fishnet stockings, and other accessories that shocked me on the spot, it was, according to her words, made by “a construction engineer” with aspirations as photographer. I did not like them, I flinched at the sum of “symbols”, visual and not only, accumulated in this “happening”. Certainly, I told myself, the man was not there by accident.

Our relationship reduced itself to a minimum of contacts and meetings. I was clearly already “intersected” here as well, in Cluj. I was amazed at how convincing the “engineer” had been and how easily the mind of a woman can be “turned”, even being a student. Lol.

There is a video clip of the song “Alfonso Muskedunder”, by Todd Terje, the Norwegian artist who maybe, or maybe not illustrates something regarding these happenings. There is there a male character who is under-dimensioned compared to the woman he “kisses” and that reminded me of the relationship with Roxana C. from Cluj.

Diana C. from Cluj

Diana C. approached me herself, through Facebook. An extremely delicate girl, beautiful, slightly atypical and somehow slightly disconnected from reality. Clearly she had been sent by someone, she had not found my profile by accident. I liked her enormously although I felt slightly improper – she seemed a bit too young. Today, from what I have seen on her profile, she works in Paris, probably as university staff; or at least the last time I looked at her profile, about 10 years ago, that was the case.

It surprised me that she asked me for my watch to wear it to an outing – I had recently bought a nice Police watch, with a design inspired from tactical equipment. She brought me the watch back with the hands fallen, defective.

I would find a similarity with our short relationship in the video clip of “Languages” by Porter Robinson. There, a girl followed or hunted by “wild wolves” ends up in the hands of a giant, translucent character, who protects her for a while and places her back into the … “circuit of nature”. Lol.

I am indeed a great admirer of the Norwegian artist, first of all. He seems to have covered a sum of situations with extremely great talent, even with his genius well known in the “indie” area of electronic music. Although countries with few inhabitants, the entire Scandinavian area has a pleiad of extremely known and appreciated artists. Of course, we are talking about countries with extremely high levels of education and civilization.

Another track that caught my attention was “Raggish”, also by Todd Terje, probably made by an amateur or why not, by a fan (accredited or not). The mention of “Daytona Beach” instantly took my thought to the chain of non-stop stores from my hometown.

One of my favorite tracks remains “Delorean Dynamite”, by Todd Terje, with the extremely ironic video clip – as it suits any creative hipster. We see here, in the beginning, in the background, a building that strikingly resembles the prefecture building from Baia Mare.

The character who drives the car reminded me of my former university colleague and roommate, Vali C.. That “smile-grimace” that you can see on the driver’s face I read identically on Vali’s face, in the days of May 2002, when I had entered psychosis. It was clear to me that the man knew better than me what had happened to me and his satisfaction stunned and shocked me.

I was shocked by the easily readable subtext of the video clip. The “Delorean” car was for sale, it was driven around and filmed to make advertisement for it. Its parking in the end in a side place took my thought to dirty businesses and then even to car dismantling. Filming it from a truck again left a sinister impression in my mind. The fact that the image was from time to time “broken” by a chessboard-type pattern is again illustrative.

Regarding the symbolism of the “car” which keeps appearing in the video clips with reference towards the “our” situation, there can exist several meanings here:

It can also be about the now famous letters sent by us before 1989, the middle school children from the School of Art, to foreign car manufacturers, asking them to send us small metal models. As the first “little car” (filled with beautiful girls, lol) I received – I hope, I think – in the video clip of the band Ten Sharp at the song “You”, maybe this “track” is also viable.

I was a teenager, in the ’90s, and I was telling a colleague that “I feel like a Formula 1 car used for plowing the field”. I was referring to the lack of a context – social, economic, technological – in which I could have developed my potential to the maximum. It seems that, at least from the technological point of view, I demonstrated a little that my statement was not without sense.