Varianta în limba română
Acum că ne-am obișnuit deja cu glumițele pe seama numelui nostru (Se Ling, Sailing, Ceiling sau mai recentele Selfing, Selfish etc.), fac un mic racord la trecutul pre-1989, pre-Revoluție.
1) Thorn Bird (Pasărea Spin)
Povesteam de unchiul nostru Vasi, care era marinar, plecat cu lunile pe oceanele lumii, telegrafist pe diverse nave de transport de mărfuri. Mi-era greu să-mi imaginez fastuoasele porturi în care acostau câteva zile, de unde ne aducea câteodată câte o nucă de cocos sau alte amintiri drăguțe.
Cel mai frumos era atunci când veneau în vizită la rude, la Baia Mare. O parte din familia din Curtuiușu Mare se mutase deja alături de ei la Bușteni. Sătmărenii (unchiul Vasile și Marioara) au locuit o vreme la marginea pădurii, în vecinătatea – spuneau ei – a unei reședințe a ambasadorului Cehiei (sper că nu greșesc).
Am auzit în ultimii ani de jocul de cuvinte de origine maramureșeană, cel pitoresc, cu „ce hia ni?” („la ce ne trebuie?”), deci pe undeva cineva se va fi sesizat apropo de ciudatul fenomen despre care, iată, tot scriu de o vreme bună. Recent, și ambasadorul Cehiei se pare că a făcut o vizită incognito în România, dacă nu mă înșel. Ba chiar și amicul meu din facultate, Cristi R., a avut temporar un job într-o companie de gaming din Cehia, doar anul trecut.
Mai povesteam într-o altă postare despre filmele pe care le-am văzut și eu pe VHS. Aș menționa acum „Thorn Bird” (Pasărea Spin), film în care actrița principală mi s-a părut – atunci și acum – că semăna izbitor cu mătușa Marioara, soția lui Vasi. Eram mult prea mic să pun întrebări, deci am tăcut și probabil mi-am notat în minte indiciul.
Făcând din nou „reverse engineering” printre amintiri, îndrăznesc să speculez că doamna din film ar fi putut semăna nițel și cu doamna Mariana T., fosta mea profesoară de pian din Școala de Artă (între 1984 și 1988).
M-a mai frapat și „Isus din Nazaret”, văzut tot în aceeași perioadă, tot pe VHS-ul unchiului Vasi. Eram fascinat de „minunile lui Isus”, dar zeci de ani după, atunci când mă așezam în pat, îmi adunam mâinile sub corp aidoma omului paralizat pe care Isus l-a făcut să meargă din nou.
De fapt, cred că amintirea încastrată instant în corp a acelui moment vizual s-a săpat adânc în postura mea și poate și în fiziologie, până la urmă. Dacă asta a fost un fel de semnal pe care mi l-am întipărit mie însumi ca reper – ceva ce nu trebuia să uit – este de discutat poate cu un psiholog talentat. Am în memorie momentul în care colegul de cameră din căminul din Tei, Radu M., m-a întrebat mirat: „Ce e cu acea postură?” (1996)
2) Alien & Prometheus
De fiecare dată când văd vreun film din franciza „Alien” și, de fapt, orice film în care apare Sigourney Weaver, o văd în figura aceea tot pe doamna Mariana T., profesoara mea de pian din gimnaziu. Cum primul film „Alien” a apărut în 1979, e greu de crezut că acel casting va fi avut vreo legătură cu cineva din România. Dacă, cumva, mai târziu, evoluția evenimentelor va fi degenerat în adaptări treptate ale „realității virtuale” pentru a fi conformă cu cea a realității din „teren”, este dificil de spus. Dacă „Sigourney Weaver” s-ar fi tradus local printr-un „sigur ne este țesătoare?”, iarăși putem specula, la limita dintre umor negru, pamflet și ridicol.
Când am văzut și „Prometheus”, în 2012, eram nițel în psihoză și am căutat, în timpul vizionării, coincidențe, simbolism și indicii că ar fi fost o trimitere indirectă la piesa noastră „Promit”, la mitul lui Prometeu, poate chiar la „Prometeul legendar” din coloana sonoră a filmului „Liceenii”. Extrem de greu de spus sau de crezut.
3) Racheta Albă (1984)
Încă din primii ani de școală, Televiziunea Română transmitea primele 2-3 episoade din acest film pentru copii și pionieri cutezători, pe care n-am ajuns niciodată să-l văd până la sfârșit. Cineva îl tot întrerupea, an după an, fără ca noi, pasionații, să-l fi putut vreodată urmări până la capăt. Muream de nervi și îl înjuram în gând pe Ceaușescu, pe care îl bănuiam a fi în spatele întregii stratageme.
Poate, din nou, o proiecție personală: unul dintre personajele principale părea să semene extrem de bine cu vărul Beniamin Chifor, mutat și el cu familia, după o vreme, tot alături de sătmăreni, în Bușteni. Mă tot chinuiam să-mi dau seama dacă el știe, dacă e adevărat, de ce va fi apărut copia lui pe TV etc.
Unde am mai descoperit „copii” ale celor despre care am povestit:
- Lavinia Sătmăreanu – „Chained to the Rhythm” – Katy Perry (una dintre „extra”-urile care se plimbă prin parcul tematic, navigând pe tabletă)
- Ovidiu Sătmăreanu – „My Love” (My Touch) – Route 94 feat. Jess Glynne (personajul principal care umblă prin cluburi – Ovi a vrut o vreme să devină DJ)
- Beniamin Chifor – „Rather Be” – Clean Bandit feat. Jess Glynne (violoncelistul/violonistul trupei, care uneori poartă un tricou cu o cruce neagră pe piept)
Gânduri de final
Sunt siderat de faptul că „am căzut” (eu și familia mea) la intersecția dintre mai multe tipuri de „extrageri” din situația aceasta, atâția ani, fără ca cineva să ne fi explicat măcar o dată de ce se întâmplă ce se întâmplă. Este poate de înțeles că nimeni nu știa „încotro se îndreaptă lucrurile” sau că ele „vor degenera”. Dar a nu spune absolut nimic, a sta deoparte observând mersul lor și apoi a „manipula” spectatorii, pionii, actorii într-o mișcare adiacentă, de pe urma căreia au profitat apoi rețele de corupție și infracționale, nu este doar de neiertat, ci și dovada corupției morale a tuturor celor care „s-au sustras” an după an, deceniu după deceniu, cu metode din ce în ce mai agresive.
Faptul că noi, membrii familiei, nu ne-am preocupat de „media” și de metodele ei de manipulare nu înseamnă că nu le-am fi putut înțelege; înseamnă doar că munceam în alte domenii și că nu aveam la dispoziție, niciunul dintre noi, timpul pentru a ne dedica studiului și decriptării lor complete. Am făcut eu acest efort, dar asta a însemnat ani și ani de muncă și de îndoială, fără vreun indiciu din partea nimănui.
Am experimentat pe pielea mea abuzuri și violență insidioasă, ceea ce dovedește faptul că „nu se dorea” ca noi să înțelegem imensa construcție în fața căreia puțini rămân acum impasibili.
English version
Now that we have already grown accustomed to the little jokes about our name (Se Ling, Sailing, Ceiling, or the more recent Selfing, Selfish, etc.), I am making a small connection to the pre-1989, pre-Revolution past.
1) Thorn Bird (The Thorn Bird)
I used to talk about our uncle Vasi, who was a sailor, gone for months on the world’s oceans, a radio operator on various cargo ships. It was hard for me to imagine the lavish ports where they would dock for a few days, from which he would sometimes bring us a coconut or other lovely souvenirs.
The most beautiful moments were when they came to visit relatives in Baia Mare. Part of the family from Curtuiușu Mare had already moved near them to Bușteni. The Sătmăreni (uncle Vasile and Marioara) lived for a while at the edge of the forest, near – as they used to say – a residence of the Czech ambassador (I hope I’m not mistaken).
In recent years I heard about the picturesque Maramureș wordplay “ce hia ni?” (“what do we need it for?”), so somewhere someone must have noticed the strange phenomenon I’ve been writing about for quite some time. Recently, the Czech ambassador seems to have paid an incognito visit to Romania, if I’m not mistaken. Even my college friend, Cristi R., temporarily had a job in a gaming company in the Czech Republic just last year.
I mentioned in another post the films I watched on VHS. I would now mention “The Thorn Birds,” a film in which the main actress seemed to me – then and now – to bear a striking resemblance to Aunt Marioara, Vasi’s wife. I was far too young to ask questions, so I remained silent and probably stored the clue in my mind.
Doing some “reverse engineering” through my memories, I dare to speculate that the lady in the film might have resembled, to some extent, Mrs. Mariana T., my former piano teacher at the School of Arts (between 1984 and 1988).
I was also struck by “Jesus of Nazareth,” seen during the same period, also on Uncle Vasi’s VHS. I was fascinated by “Jesus’ miracles,” but decades later, when I lay in bed, I would gather my hands under my body just like the paralyzed man whom Jesus made walk again.
In fact, I think the memory instantly embedded in my body of that visual moment dug deeply into my posture and perhaps even into my physiology. Whether that was some kind of signal I imprinted on myself as a marker—something I was not supposed to forget—might be something to discuss with a talented psychologist. I remember the moment when my dorm roommate in Tei, Radu M., asked me in surprise: “What’s with that posture?” (1996)
2) Alien & Prometheus
Every time I watch a film from the Alien franchise, and in fact any film featuring Sigourney Weaver, I see in that face my former middle-school piano teacher, Mrs. Mariana T. Since the first “Alien” film appeared in 1979, it is hard to believe that casting had anything to do with someone from Romania. If somehow later events degenerated into gradual adaptations of “virtual reality” to conform to on-the-ground reality, that is difficult to say. If “Sigourney Weaver” were locally translated as something like “surely she is a weaver?”, we could again speculate, somewhere at the boundary between dark humor, satire, and the ridiculous.
When I also saw “Prometheus” in 2012, I was slightly psychotic and searched during the screening for coincidences, symbolism, and clues that it might have been an indirect reference to our song “Promit” (“I Promise”), to the myth of Prometheus, perhaps even to the “Legendary Prometheus” from the soundtrack of the film “The High School Students.” Extremely difficult to say or to believe.
3) The White Rocket (1984)
From my first school years, Romanian Television used to broadcast the first two or three episodes of this children’s film for brave pioneers, which I never managed to see to the end. Someone kept interrupting it, year after year, without us enthusiasts ever being able to watch it in full. I was furious and cursed Ceaușescu in my mind, suspecting him of being behind the whole stratagem.
Perhaps again a personal projection: one of the main characters seemed to resemble my cousin Beniamin Chifor very closely, who had also moved with his family after a while to Bușteni, near the Sătmăreni. I kept struggling to figure out whether he knew, whether it was true, why his “copy” would have appeared on TV, and so on.
Where else I discovered “copies” of those I mentioned:
- Lavinia Sătmăreanu – “Chained to the Rhythm” – Katy Perry (one of the extras walking through the theme park, browsing on a tablet)
- Ovidiu Sătmăreanu – “My Love” (My Touch) – Route 94 feat. Jess Glynne (the main character wandering through clubs – Ovi wanted for a while to become a DJ)
- Beniamin Chifor – “Rather Be” – Clean Bandit feat. Jess Glynne (the cellist/violinist of the band, who sometimes wears a T-shirt with a black cross on his chest)
Final Thoughts
I am stunned that I (and my family) “fell” at the intersection of multiple types of “extractions” from this situation for so many years, without anyone ever explaining to us even once why what was happening was happening. It may be understandable that no one knew “where things were heading” or that they would “degenerate.” But to say absolutely nothing, to stand aside observing their course and then to “manipulate” spectators, pawns, actors in an adjacent movement from which corruption and criminal networks later profited is not only unforgivable, but also proof of the moral corruption of all those who “withdrew” year after year, decade after decade, with increasingly aggressive methods.
The fact that we, as family members, did not concern ourselves with the “media” and its manipulation methods does not mean we could not have understood them; it simply means we were working in other fields and none of us had the time available to dedicate ourselves to studying and fully deciphering them. I made that effort, but it meant years and years of work and doubt, without any clue from anyone.
I have personally experienced abuse and insidious violence, which proves that “it was not desired” that we understand the immense construction before which few now remain indifferent.
PAUL SELING 
Leave a comment