PAUL SELING

Varianta în limba română

Prin 2002, în iarnă, renunțam la producția muzicală ca să mă ocup puțin de examenul de prediplomă. În scurt timp mi-am dat seama că era un caz complet pierdut. Realizam că mă supraestimasem, nu mai aveam timp să recuperez nimic, pierdusem practic aproape 5 ani de cursuri și de studii intensive; studii la care poate și dacă mergeam tot nu cred că reușeam în final să ies onorabil din Facultatea de Arhitectură; adică cu o notă de 9 sau 10, cum fusesem obișnuit până am ajuns în București. Planul meu de a demonstra abia pe ultima sută de metri cât sunt de deștept și de rapid în gândire dăduse greș. Lol.

Eram disperat. Urma să cad la examen cu siguranță și să transform toată prezența mea în capitală într-un fiasco. Părinții aveau să fie umiliți de-a dreptul, iar eu n-aș fi știut să răspund la întrebarea lor mută: „De ce te-am ținut acolo atâta vreme?”. În plus, cheltuisem o grămadă de bani în tot acest răstimp, o altă rușine pe care n-o mai puteam justifica nicicum în fața lui tata.

Aveam măcar studiul muzical făcut în paralel, ca hobby și încercare secretă de a-mi dezvolta mintea rațională și, de ce nu, de a duce mai departe procesul de maturizare afectivă. Măcar de acest domeniu creativ eram oarecum mulțumit. Știu că, la un moment dat, spusesem cuiva că „pot să cânt despre cum sună o piatră”. Astăzi, după reluarea studiilor în producția de muzică experimentală, afirm cu mândrie că pot să cânt cu orice: cu crengi, bile de ping-pong sau chiar cu aer. Sau, de ce nu, chiar cu mințile oamenilor, lol.

Atunci când am văzut complexul statuar din centrul Bucureștiului, cel denumit de unii „mic înfipt în scobitoare”, am simțit ceva îngrozitor de rău: „țeapa” vibra în mintea mea pe o frecvență atât de înaltă, încât era nocivă; ca un nonsens, ca un paradox: nu emitea un sunet, ci o formă de energie extrem de distructivă și dizarmonică. Era evident, nu părea că-și are locul acolo. Părea complet scoasă din context și în totală neconcordanță cu ceea ce un artist ar fi trebuit să spună. Mi-am spus că, cu certitudine, această vibrație inaudibilă se va propaga tot mai departe, poate în întreaga țară. Dar nu ai cum să explici asta nimănui, mi-am spus; poate era, din nou, vorba de „o proiecție” de-a mea și atât.

Pe la final de ani 2000, poate 2008 sau 2009, m-am apucat de studiul trompetei. Îmi doream tare mult să las saxofonul în urmă — îmi evoca numai amintiri dureroase — iar acest nou instrument părea mai rece, mai abstract ca sunet și posibilități de manipulare ulterioară în digital. Bineînțeles, mulți dintre noi avem în minte un „band” de mexicani când ne gândim la trompetă, dar eu mă gândeam la jazz-ul modern al muzicienilor scandinavi. Ca notiță în plus, citisem și că chitaristul meu favorit, Pat Metheny, cântase la trompetă în tinerețe. Uneori, când îi ascultam tonul de chitară (fretless să fie oare?), auzeam parcă fin de tot tonul abia perceptibil al unei trompete. Dar nu, interesul meu pentru acest instrument nu i se datora lui, ci nevoii de a încerca ceva nou, care să mă reprezinte ca stare mentală și mood, la momentul respectiv.

Am învățat destul de repede digitația, conspectând câteva tutoriale pe YouTube, experimentând cu o trompetă cumpărată cu 100 de euro de la un magazin din Baia Mare. Dar ceva ciudat se întâmpla, pe parcurs ce exersam. Emiteam tot mai mult un sunet pe care, deși îl doream catifelat, „cool” — filiația Miles Davis — îl descopeream „înfașurându-se” într-o spirală alungită în aer. Feedback-ul era îngrozitor. Se știe că muzicianul ce folosește instrumente reale, acustice, intră într-un proces de feedback aproape instantaneu cu sunetul pe care îl emite.

El trece prin lume exportând în vibrația pe care o emite structura sa emoțională, afectul, inteligența, caracterul. Sinceritatea expresiei este crucială, tehnica de a o exprima este la fel de importantă. Dar mie nu-mi „ieșea” nimic din ce voiam să exprim. Eram parcă „posedat” de o formă externă de energie care se transmitea sunetului trompetei și revenea prin feedback în urechile și sufletul meu ca o puzderie de fragmente „triangulare”. Un nonsens, haos.

Încercam să exersez în casa noastră de pe Strada Einstein, în Cluj-Napoca, pe la vreo 10–11 a.m., când vecinul de peste drum a început să urle prin fereastra deschisă: eram acea „vinitură” dintr-un oraș „de provincie” care provoca haos și zgomot într-o dimineață în care el dorea să doarmă. M-am enervat și am ieșit în trombă, împingându-l în gardul din fața căruia striga; nu mai știu exact ce i-am spus, probabil o amenințare sau ceva similar. A tăcut. A doua sau a treia zi mi-am cerut scuze, și lui, și soției, pentru ieșirea necontrolată. Eram cu mințile praf, în confuzia care dura de prea mulți ani, iar evenimentele escaladau tot mai urât deja, an după an. Dacă acest domn citește însemnarea cumva — și este posibil — atunci îmi mai cer o dată scuze. Încerc și astăzi să dau de capăt fenomenului paradoxal în care sunt — și nu numai eu — prins de prea multă vreme. Uneori, în astfel de stări extreme, ajungi să îți scapi de sub control și să îți verși furia aiurea, pe oricine te provoacă. A trăi în confuzie și a nu înțelege ura și disprețul pe care știi că nu le meriți este devastator. Și poate că acesta este și scopul celor care „trag sforile” din umbră.

Puțin mai târziu am intrat în relație cu o fată. Eram extrem de atras de ea și îndrăgostit. Dar când îi ascultam respirația și tonul vocii, regăseam acolo aproape același fel de „înfașurare” în ecoul camerei, în timp ce vorbea, a vibrației negative pe care o simțisem cântând la trompetă. Spirala sonoră în jurul texturii calde, feminine a timbrului vocii ei era probabil inconștient reasimilată și apoi din nou emisă. Eram îngândurat, întrebându-mă săptămână după săptămână, lună după lună, care ar fi putut fi sursa acestei dizarmonii.

O decadă mai târziu am descoperit — după cum povesteam și în însemnarea de ieri — clădirea Burj Khalifa. Despre cum cred eu că acționează ea în mentalul colectiv, poate într-o însemnare viitoare.

P.S. — prin 2004 mergeam spre Berlin cu două prietene (sau ce credeam eu atunci că sunt) și ne-am oprit la Sziget Festival — festivalul de pe insula din Budapesta. Am asistat, într-un cort mic, alături de vreo 150 de persoane (nici atâtea nu cred că erau), la un concert extrem de interesant pentru mine, cel de atunci. Muzicienii capturau în timp real strigătele, uralele sau aplauzele publicului și le retrimiteau, prelucrate digital — tot în timp real — înapoi. Mi-a plăcut mult conceptul din spate: cel de „microfonie” creată în relația public–artist / instrumente digitale–public. Ca dovadă, n-am uitat până azi cât de uimit am fost de talentul artiștilor.

---

English version

Around the winter of 2002, I gave up music production in order to focus a little on my pre-diploma exam. Very soon I realized it was a completely lost cause. I understood that I had overestimated myself; there was no more time to recover anything. I had practically lost almost five years of courses and intensive study — studies that, even if I had attended properly, I still don’t think I would have managed to graduate honorably from the Faculty of Architecture — meaning with a grade of 9 or 10, as I had been used to before moving to Bucharest. My plan to prove, at the very last moment, how smart and quick-thinking I was had failed. Lol.

I was desperate. I was certain I would fail the exam and turn my entire presence in the capital into a fiasco. My parents would have been outright humiliated, and I wouldn’t have known how to answer their silent question: “Why did we keep you there for so long?” On top of that, I had spent a lot of money during that time — another shame I could no longer justify in front of my father.

At least I had my musical study running in parallel, as a hobby and as a secret attempt to develop my rational mind and, why not, to continue the process of emotional maturation. At least in this creative field I was somewhat satisfied. I remember telling someone at one point that “I can sing about how a stone sounds.” Today, after resuming my studies in experimental music production, I proudly state that I can play with anything: branches, ping-pong balls, or even air. Or why not, even with people’s minds, lol.

When I saw the statue complex in central Bucharest, the one some people nicknamed “a potato on a toothpick,” I felt something terribly wrong. The “spike” was vibrating in my mind at such a high frequency that it felt toxic — like a nonsense, like a paradox. It wasn’t emitting a sound but a form of extremely destructive and disharmonic energy. It clearly didn’t seem to belong there. It felt completely out of context and in total discord with what an artist should have expressed. I told myself that this inaudible vibration would certainly propagate further and further, perhaps throughout the entire country. But how could you explain that to anyone? Maybe, again, it was just “a projection” of mine.

Toward the late 2000s, maybe 2008 or 2009, I began studying the trumpet. I really wanted to leave the saxophone behind — it evoked only painful memories — and this new instrument seemed colder, more abstract in sound and in its later digital manipulation possibilities. Of course, many of us think of a Mexican band when we think of the trumpet, but I was thinking of modern Scandinavian jazz musicians. As an additional note, I had read that my favorite guitarist, Pat Metheny, had played trumpet in his youth. Sometimes, when listening to his guitar tone, I could almost faintly hear the barely perceptible tone of a trumpet. Still, my interest in the instrument wasn’t because of him, but because of my need to try something new that would represent my mental state and mood at that time.

I learned the fingering fairly quickly, studying a few YouTube tutorials and experimenting with a trumpet I had bought for 100 euros from a shop in Baia Mare. But something strange was happening as I practiced. I kept producing a sound which, although I wanted it to be velvety and “cool” — in the lineage of Miles Davis — I discovered wrapping itself into an elongated spiral in the air. The feedback was terrible. It is known that a musician who uses real, acoustic instruments enters into an almost instantaneous feedback process with the sound he produces.

He moves through the world exporting into the vibration he emits his emotional structure, his affect, his intelligence, his character. The sincerity of expression is crucial; the technique to express it is just as important. But nothing I wanted to express was coming out right. I felt almost “possessed” by an external form of energy that transmitted itself into the trumpet’s sound and returned through feedback into my ears and soul like a multitude of “triangular” fragments. Nonsense. Chaos.

I was trying to practice in our house on Einstein Street in Cluj-Napoca, around 10–11 a.m., when the neighbor across the street started shouting through his open window. I was that “outsider” from a “provincial” town causing chaos and noise on a morning when he wanted to sleep. I got angry and stormed out, pushing him into the fence in front of which he was shouting. I don’t remember exactly what I told him — probably a threat or something similar. He fell silent. On the second or third day, I apologized to both him and his wife for my uncontrolled outburst. My mind was in shambles, trapped in a confusion that had lasted too many years, and events were escalating more and more badly, year after year. If this gentleman somehow reads this entry — and it is possible — I apologize once again. I am still trying today to understand the paradoxical phenomenon in which I am — and not only I — trapped for far too long. Sometimes, in such extreme states, you lose control and spill your anger randomly onto whoever provokes you. To live in confusion and not understand the hatred and contempt that you know you do not deserve is devastating. And perhaps that is precisely the goal of those who “pull the strings” from the shadows.

A little later I entered into a relationship with a girl. I was extremely attracted to her and in love. But when I listened to her breathing and the tone of her voice, I found there almost the same kind of “wrapping” in the room’s echo — the same negative vibration I had felt while playing the trumpet. The sonic spiral around the warm, feminine texture of her voice was probably unconsciously reabsorbed and then emitted again. I kept wondering, week after week, month after month, what the source of this disharmony could be.

A decade later, I discovered the Burj Khalifa building. How I believe it acts upon the collective psyche — perhaps in a future entry.

P.S. — In 2004 I was traveling to Berlin with two girlfriends (or what I believed they were at the time), and we stopped at the Sziget Festival in Budapest. In a small tent, alongside maybe 150 people — probably not even that many — I attended a concert that was extremely interesting to me at the time. The musicians were capturing in real time the audience’s shouts, cheers, and applause, digitally processing them, and sending them back — again in real time. I loved the concept behind it: the “microphony” created in the relationship between audience and artist / digital instruments and audience. Proof of that is that I have never forgotten how amazed I was by the artists’ talent.