Varianta în limba română
La cabinetul d-nei Sorina Bârle am ajuns prin 2005, la recomandarea prietenei de atunci, Rada P. Plecam, în urmă cu câțiva ani, din psihoterapia cu dr. Cristian Andrei, cu sfatul acestuia de a căuta o femeie terapeut. Eram mirat, nu înțelegeam de ce, dar mă gândeam că voi dialoga și voi înțelege pe parcurs. Aveam vreo 27 de ani, cred.
Iată că anul acesta se împlinesc deja 20 de ani de întâlniri; sporadice, ce-i drept. Abia dacă am vizitat-o la cabinetul particular de 20–30 de ori în tot acest răstimp. Mergeam întotdeauna în perioade de criză, de psihoză acută, căutând o formă de calm și înțelepciune și maturitate de care d-na Bârle a dat întotdeauna dovadă.
Cu timpul am încetat să cred în psihoterapie, sau cel puțin în cea care se întâmplă în România. Mergeam la psihiatra doar ca să ies puțin din cotidian și din gândurile negre, să am contact, pur și simplu, cu altă mentalitate, cu o altă lume spirituală decât cea cu care eram obișnuit în familie. Tata n-a „crezut” niciodată în psihologi și m-a sfătuit să nu-mi cheltui banii în asemenea procese care, într-adevăr, durează extrem de mult. Dar, cum sunt de mic fascinat de această „știință” și cum începusem procesul la începutul anilor 2000, m-am hotărât să-mi duc mai departe curiozitățile.
M-am tot gândit la psihologii români în anii din urmă. Abia în ultima vreme pare să existe o deschidere spre psihoterapie – din câte văd în mediul online – și oamenii au scăpat cu greu de vechea prejudecată că „dacă mergi la psiholog ești nebun de legat”. Pe de altă parte, văd la terapeuții care își fac reclamă online o formă de rigiditate în exprimare, o emulare a discursurilor specifice occidentalilor care, mie personal, îmi dau impresia unui „copy-paste” lipsit de autenticitate. Probabil că sunt puțini terapeuți care înțeleg cât de gravă este problema disonanțelor în mentalitatea colectivă din tranziția dinspre comunism înspre viitor; dar probabil că nimeni, nicăieri, nu are cu adevărat răspunsul la întrebarea „ce înseamnă normalitatea”, echilibrul, înțelepciunea și modul de a exista sănătos. Și probabil că ea nu există și nici nu poate fi găsită.
La psihologii din Occident mă gândesc altfel: probabil că mentalitatea acestor societăți, orientate spre rezultat, succes financiar, dinamism în relații și în viață – într-un mediu care le și permite și le facilitează asta – este mai ușor de înțeles, iar disfuncțiile mai ușor de depistat și explicitat; și mai departe, de integrat și înțeles.
M-am gândit că psihologii români nu au încă suficiente date statistice pentru a înțelege toate posibilele probleme legate de funcționarea cetățeanului obișnuit în mediul social local și poate nici capacitatea de a-l înțelege în profunzime.
I-am oferit, începând de prin 2011, d-nei Bârle, deși rar, câte o mică lucrare grafică. Oricum, cabinetul dânsei e plin de asemenea cadouri, dar voiam să o fac să înțeleagă, de fapt, că exist în acest univers paralel ca artist (excentric, de ce nu?) și nu ca „nebun de legat”.
Acum vreo 3 ani parcă i-am dus o cantitate masivă de muzică electronică pe care reîncepusem s-o produc din 2019. Se pare că nu se aștepta la asta; mi-a dat de înțeles că i-au plăcut. În special piesa „Voyager”, de pe EP-ul „Inception”, scris sub pseudonimul „Photonnia”. A spus chiar că ar dori s-o pună ca ringtone la telefon, lol – nu știu cum se poate face asta.
Ei bine, acel moment a fost crucial ca punct de începere a recuperării memoriei mele. „Vocile” pe care le auzeam în minte acum mulți, mulți ani mă denumiseră – la mișto, bineînțeles – „Voyager” al lumii nebunilor (poate); sau cel puțin al universului mental necartografiat. Cum doamna Bârle a tresărit în mod ciudat, am realizat brusc că, aflat în fața unei „oglinzi convexe”, începeam să văd „la spatele meu” nițel. Dacă acest „mișto” exista undeva în spațiul mental al comunității – locale sau chiar mai departe – atunci vocile mele nu aberaseră niciodată. Ba mai mult, mă informau, pas cu pas, despre ceea ce se vorbea și se „urzea” în jur. Nu crezusem niciodată, în timpul psihozelor sau depresiilor, decât că totul e o fantasmagorie, că sunt într-un fel de spațiu aberant, fără niciun sens.
Aveam, mi-am spus, de recuperat mult. Trebuia să compilez absolut tot ceea ce „vocile” îmi lăsaseră în memorie încă din 2002 sau chiar mai din urmă; de la primele mele amintiri din anii ’70–’80.
Nu mică mi-a fost mirarea să descopăr pe website-ul www.pexels.com, acolo unde descoperisem atâtea „copii” sau „sosii” ale concitadinilor mei – posibile, nu zic decât că speculez că așa ar fi – și o „copie” a d-nei Sorina Bârle. Am descărcat fragmente din acea colecție și am încropit un nou videoclip. Cum spuneam și în postarea precedentă, narațiunea și simbolismul poveștii îmi aparțin, deși ele se bazează totuși pe munca echipei ruse Cottonbro (casting, machiaje, vestimentație, filmare, colorizare etc.).
Din nou, ca cetățean responsabil, am postat pe profilul psihiatrei videoclipul, spre consultare „publică”. Nici azi nu sunt sigur 100% că „copia” îi este adresată, dar m-am simțit responsabil s-o avertizez. Acum câteva săptămâni i l-am arătat în timpul unui consult pentru că, m-am gândit eu, poate nu văzuse clipul postat de mine în trecut sau nu-i dăduse atenție.
Sper, cred că d-na Bârle a înțeles oarecum explicația mea. Ce poate puțini înțeleg și ce nu poate fi explicat decât „făcând” este modul intim în care aceste videoclipuri sunt gândite și, mai departe, modul în care ele acționează asupra unui „target” și asupra comunității din care face parte.
Atașez aici un link la videoclip:
https://www.youtube.com/watch?v=nFgFZ0Rt3Qk
English translation
I first went to Mrs. Sorina Bârle’s office around 2005, following the recommendation of my girlfriend at the time, Rada P. A few years earlier, I had ended my psychotherapy with Dr. Cristian Andrei, on his advice to look for a female therapist. I was surprised; I didn’t understand why, but I assumed I would come to understand through dialogue. I was about 27 years old, I think.
This year marks 20 years of meetings; sporadic ones, admittedly. I have probably visited her private office only 20–30 times during all this time. I would always go during periods of crisis, of acute psychosis, seeking a form of calm, wisdom, and maturity that Mrs. Bârle has always demonstrated.
Over time, I stopped believing in psychotherapy, or at least in the kind practiced in Romania. I would go to the psychiatrist simply to step out of everyday life and dark thoughts, to have contact with a different mentality, a different spiritual world than the one I was used to in my family. My father never “believed” in psychologists and advised me not to waste money on such processes which, indeed, take an extremely long time. But since I had been fascinated by this “science” since childhood, and since I had begun the process in the early 2000s, I decided to pursue my curiosities further.
I have often reflected on Romanian psychologists in recent years. Only lately does there seem to be a growing openness toward psychotherapy—at least from what I see online—and people have slowly shed the old prejudice that “if you go to a psychologist, you must be crazy.” On the other hand, I notice among therapists who advertise themselves online a certain rigidity in expression, an imitation of Western-style discourse that, to me personally, feels like an inauthentic “copy-paste.” Probably few therapists truly understand how serious the issue of dissonances within the collective mentality is, in this transition from communism toward the future. Yet perhaps no one, anywhere, truly has the answer to the question of what “normality,” balance, wisdom, and healthy existence actually mean. And perhaps such an answer does not exist and cannot be found.
I think differently about psychologists in the West: perhaps the mentality of those societies—result-oriented, focused on financial success and dynamism in relationships and life, within an environment that allows and facilitates all that—is easier to understand, and dysfunctions are easier to detect and explain; and subsequently, to integrate and comprehend.
I have thought that Romanian psychologists may not yet have sufficient statistical data to fully understand all the possible issues related to the functioning of the average citizen in the local social environment, nor perhaps the capacity to understand them in depth.
Starting around 2011, although rarely, I would offer Mrs. Bârle a small graphic work from time to time. Her office is full of such gifts anyway, but I wanted her to understand that I exist in this parallel universe as an artist (eccentric, why not?) and not as someone “insane.”
About three years ago, I brought her a large amount of electronic music that I had resumed producing since 2019. She did not seem to expect that; she let me know that she liked it. Especially the track “Voyager,” from the EP “Inception,” written under the pseudonym “Photonnia.” She even said she would like to set it as her phone ringtone—lol—I’m not sure how that can be done.
Well, that moment was crucial as the starting point of recovering my memory. The “voices” I used to hear in my mind many, many years ago had mockingly called me “Voyager” of the world of the mad (perhaps), or at least of the uncharted mental universe. When Mrs. Bârle reacted in a strangely startled way, I suddenly realized that, standing before a kind of “convex mirror,” I was beginning to see a little “behind my back.” If this mockery existed somewhere in the mental space of the community—local or even beyond—then my voices had never been delusional. On the contrary, they were informing me, step by step, about what was being discussed and “woven” around me. During my psychoses or depressions, I had believed only that everything was a fantasy, that I was in some aberrant space devoid of meaning.
I realized I had much to recover. I needed to compile absolutely everything the “voices” had left in my memory since 2002—or even earlier; from my earliest memories in the ’70s and ’80s.
I was not a little surprised to discover on the website www.pexels.com—where I had previously found so many “copies” or “look-alikes” of my fellow citizens (possible ones; I only speculate)—what seemed to be a “copy” of Mrs. Sorina Bârle as well. I downloaded fragments from that collection and assembled a new video. As I mentioned in my previous post, the narrative and symbolism of the story belong to me, although they are based on the work of the Russian Cottonbro team (casting, makeup, wardrobe, filming, color grading, etc.).
Once again, as a responsible citizen, I posted the video on the psychiatrist’s profile for “public” consultation. Even today I am not 100% certain that the “copy” is addressed to her, but I felt responsible to warn her. A few weeks ago, I showed it to her during a consultation because, I thought, perhaps she had not seen the clip I had posted earlier or had not paid attention to it.
I hope—indeed, I believe—that Mrs. Bârle somewhat understood my explanation. What few people may understand, and what cannot be explained except by “doing,” is the intimate way in which these videos are conceived and, further, the way they act upon a “target” and upon the community to which that target belongs.
I attach here a link to the video:
https://www.youtube.com/watch?v=nFgFZ0Rt3Qk
PAUL SELING 
Leave a comment