PAUL SELING

Varianta în limba română

Acum poate nu mai mult de un an, pe la final de 2024 cred, mi-a apărut, absolut aleator în feed-ul Google, la un search banal, clădirea Burj Khalifa. Am mai căutat în toți anii ăștia proiecte de arhitectură doar pentru inspirație, în special pe ArchDaily. Pentru interioare mă mai inspiram din Pinterest, deși cu o oarecare precauție. Rămân admirator al curentelor mai bine conturate ca și concept și istorie (stilul scandinav, industrial, modernist) și mai puțin al noului eclectism creat de mulți „wannabe” designeri, la intersecția dintre spații virtuale, randări idealizante și realitate înfăptuibilă.

M-am tot gândit care putea să fie simbolismul acestei clădiri. Aflam acum că era cea mai înaltă din lume. Am analizat structura „în trepte”, vârful extrem de ascuțit. Am asociat-o cu mai multe tipuri de simboluri, dar, în mod cert, am simțit-o în primul rând ca pe o formă de „armă”. Pur și simplu „vibe-ul” clădirii îmi inspiră și azi mai mult militarie și mai puțin un obiect arhitectural obișnuit.

Bineînțeles, gândirea populației neavizate și poate a tuturor celor care nu știu ce au avut de gând echipa de proiectare și cea de finanțare poate găsi acolo mai multe niveluri de percepție: ea poate fi văzută ca „un cui”, „o țeapă”, o „spirală ascendentă”, o „pușcă cu lunetă”, „o seringă cu ac”, ș.a.m.d. (bineînțeles, depinde de proiecția personală, cultură, capacitate de înțelegere). M-am uitat și la înălțimea ei care, cu siguranță, va fi fost calculată cu un concept teoretic solid în spate. Am aflat apoi că fusese finalizată în anul 2009 și începută în 2004.

M-am gândit la cantitatea de muncă – la numărul de oameni care o ridicaseră, multitudinea de echipe de contractori, subcontractori, la finanțări, la logistică, la curajul multora de a lucra la acele înălțimi amețitoare; și mai ales mă tot chinui să înțeleg și azi ce vor fi avut în minte arhitecții care o proiectaseră. În mod cert, clădirea nu are aspectul unui „zgârie-nori” clasic. Pur și simplu nu poți găsi acolo „referințe culturale sau istorice”. Pare a fi o clădire „fără memorie”, ivită dintr-un concept extrem de abstract și, m-am gândit eu pe loc, conectată la o realitate socială, politică, economică a locului. Poate că cei care o finanțaseră încercau în acest fel să creeze un manifest, o „descătușare” de trecut, istorie. În acest fel ai putea zice că Burj Khalifa pare că încearcă să devină și „future proof”.

M-am minunat și iluminat treptat, amintindu-mi de zilele de 3–4 mai (nu mai țin minte exact ziua). Atunci, strângând mâna profesorului meu de urbanism de la Mincu, în fața cafenelei Orange de pe str. Academiei, înnebuneam, intrând în psihoză acută, probabil pentru tot restul vieții.

În acea fracțiune de secundă când, după ce mă simțisem umilit și obiectificat ca „ultima parașută” de un profesor pe care îl îndrăgeam și respectam, realizam brusc că eram perceput ca fiind gay. După ce profesorul mă invitase la o ședință foto în intimitate, am realizat că probabil proiectasem în afară, timp de 6 ani, imaginea unui efeb, a unui efeminat poate. Faptul că nu prea dădusem pe la facultate poate că însămânțase aceste idei în mințile colegilor sau ale profesorilor. Cine știe ce voi fi pus la cale „în umbră”, m-am gândit că… se gândeau ei.

Asta a fost gândul meu de moment.

Nu pusesem nimic „la cale”. Studiam producție de muzică electronică în apartamentul meu de la etajul 8 din Cetățuia, Militari. Mergeam aproape zilnic la sală, la înot, la alergare. Făceam research prin cluburi de fiecare dată când ieșeam nopțile, încercând să înțeleg cum funcționează binomul DJ–public, urmând să răzbat și eu în curând ca artist underground și să scap din țară; să mă stabilesc la Ibiza, să primesc o „rezidență” într-un club celebru, să-mi fac o casă modernistă pe o insulă baleară, să mă iubesc nițel cu fanele și apoi să străbat globul în lung și-n lat promovându-mă. Aveam ambiția, aveam energia, dar n-aveam încă „rețeaua”. Știam că va trebui să aștept puțin, dar nu îmi pierdusem speranța.

De fapt, adânc în subconștient știam că nu va fi așa. Tata mă avertizase că va trebui să mă întorc după absolvire acasă, să intru în afacerea familiei cu mobilă. Dar, cum am făcut de multe ori de-a lungul vieții, îmi păstrez opțiuni de evoluție independent de oricine și de orice. Întotdeauna am bănuit că a-ți urma pasiunile este mai lucrativ decât a face „ce trebuie”, „ce se spune”, „ce se recomandă”. Nu voiam să nu am o „ieșire” paralelă dintr-o posibilă criză, mai ales că nu mă atrăgea deloc managementul și nici banii făcuți de alții, pentru mine. Nici măcar de tata.

Revenind la momentul strângerii mâinii profesorului, a fost terifiant. Într-o fracțiune de secundă, în minte mi-a apărut, ca un flash, o structură similară cu cea a clădirii Burj Khalifa: era construită în trepte, înclinată prin structură spre stânga; era cumva sub tutela „Reginei”. Confuzia din acest moment în memoria mea, care se șterge treptat – și care e până la urmă manipulabilă, nu-i așa? – nu mă mai lasă să o descriu exact așa cum a fost. Cu câteva minute înainte profesorul îmi spunea despre partenerii lui americani, probabil colegi de echipă în proiecte de urbanism locale.

Din păcate, în acel moment am mai simțit ceva îngrozitor. Întreaga mea forță vitală pe care se baza creativitatea mea, spiritul inovator, a dispărut. O a doua imagine terifiantă a fost a unui bărbat care mă ținea strâns, de la spate. Aveam înainte o oglindă asemenea celei retrovizoare a unei mașini și în reflexia ei îl văzusem. Din acel moment am știut că viața mea va fi întotdeauna „în urma evenimentelor” și nu „înaintea lor”. Nu mai puteam fi un vizionar, îmi pierdusem complet curajul de a explora, de a descoperi, de a munci chiar. Într-un fel, simbolic, murisem pe loc.

În zilele de criză îmi mai aduc aminte că m-am urcat în mașină – un Matiz muștariu dăruit de tata Paulei și apoi ajuns pe mâna mea – și am pornit noaptea în trombă către Baia Mare. Eram terifiat, stăpânit de un atac de panică cum nu mai simțisem vreodată. Știu că am ajuns acasă în vreo 7–8 ore și că îmi loveam mâinile, corpul de volan, încercând să „îl simt”. Nu îl mai simțeam, o formă de hău adânc mă atrăgea și mă înfășura în același timp. Mintea îmi cădea în întuneric tot mai adânc, gândurile îmi erau absorbite în afară. Nu mai aveam corp, nu-l mai simțeam. La casetofonul din mașină cânta Sade. Din când în când cădeam într-o formă de inconștiență pentru câteva secunde, revenindu-mi doar ca să observ că mai parcursesem câteva sute de metri. Sincer, nici măcar a doua zi nu mi-am adus aminte de nimic din ce văzusem pe drum. Am condus orbește, fără să știu pe unde merg, alegând ruta bazându-mă pe ultimele rămășițe ale memoriei unor călătorii anterioare.

Părinții m-au primit cu blândețe, neînțelegând de fapt starea în care mă aflam. De fapt încercam să nu le arăt prea mult ce se petrecea în mintea mea, nu voiam să-i sperii. Țin minte că am trecut prin fața clădirii Poștei și, cu un gest inconștient, mi-a atras atenția scara în spirală care se vedea prin peretele cortină. Am meditat atunci la asta, gândindu-mă că mișcarea minții mele este una descendentă, dar probabil că în spirală.

Un alt moment care frizează supranaturalul a fost cel în care stăteam împreună, în aceeași seară poate – ei pe o bancă – eu în picioare, în parcul municipal (acum Regina Maria). Cum mintea mea se găsea la un fel de graniță între lumea fizică și o alta, invizibilă, am fost vizitat acolo de niște entități stranii. Erau prezențe care nu mai păreau în totalitate umane, deși păstrau ceva din aparența unor călugări înveșmântați, înfășurați complet în ceea ce păreau a fi… „giulgiuri”. Fără culori, fără a li se vedea fețele, percepuți printre panică și disperare, ei mi-au vorbit.

Cum totul s-a întâmplat acum 24 de ani, îmi aduc vag aminte cum mi-au insuflat curaj, promițându-mi că mă vor ajuta. Ce mi-a mai rămas în minte până astăzi a fost afirmația lor că… „voi ajunge ca și ei, să fiu înțeles de animale”. „Nici lupii nu te vor mai ataca vreodată, vei fi precum suntem și noi”, au fost parcă ultimele lor vorbe.

Nu am mai avut parte de asemenea vizite de atunci încoace. Dar existența minții mele într-un alt plan – nu știu dacă altcineva mai e prezent aici – a continuat și continuă și în ziua de astăzi.

Revenind la clădirea Burj Khalifa, cu siguranță ea „seamănă” oarecum prin felul în care e construită „în scări” sau „trepte” cu „viziunea mea din mai 2002”. Despre modul în care am „perceput-o” la nivel de vibrație energetică sau cum am speculat că se va fi manifestat în conștiința colectivă, mai ales local, în România, voi nota în următoarea însemnare.

____________________________________________________________________________________

English version

About no more than a year ago, toward the end of 2024 I think, the building Burj Khalifa appeared absolutely randomly in my Google feed during a banal search. Over all these years I had searched for architectural projects merely for inspiration, especially on ArchDaily. For interiors I would also draw inspiration from Pinterest, though with a certain degree of caution. I remain an admirer of movements more clearly defined in concept and history (Scandinavian, industrial, modernist style) and less of the new eclecticism created by many “wannabe” designers at the intersection between virtual spaces, idealized renderings, and unbuildable reality.

I kept wondering what the symbolism of this building might be. I was now finding out that it was the tallest in the world. I analyzed its “stepped” structure, its extremely sharp tip. I associated it with several types of symbols but, certainly, I felt it first and foremost as a kind of “weapon.” Quite simply, the building’s vibe still inspires in me more of a sense of militarism and less that of an ordinary architectural object.

Of course, the thinking of the uninformed population, and perhaps of all those who do not know what the design team and the funding team had in mind, can find multiple levels of perception there: it can be seen as “a nail,” “a stake,” an “ascending spiral,” “a sniper rifle,” “a syringe with a needle,” etc. (of course, it depends on one’s personal projection, culture, capacity for understanding). I also looked at its height which, surely, must have been calculated with a solid theoretical concept behind it. I then found out that it had been completed in 2009 and started in 2004.

I thought about the amount of work — the number of people who had built it, the multitude of contractor and subcontractor teams, the financing, the logistics, the courage of many to work at those dizzying heights; and above all I still struggle today to understand what the architects who designed it must have had in mind. Certainly, the building does not have the appearance of a classic “skyscraper.” You simply cannot find there “cultural or historical references.” It seems to be a “memoryless” building, arising from an extremely abstract concept and, I thought on the spot, connected to a social, political, economic reality of the place. Perhaps those who financed it were trying in this way to create a manifesto, a “liberation” from the past, from history. In this sense you could say that Burj Khalifa seems to be attempting to become “future proof” as well.

I gradually felt astonished and illuminated, remembering the days of May 3–4 (I no longer remember the exact day). Then, shaking the hand of my urban planning professor from Mincu, in front of the Orange café on Academiei Street, I was going insane, entering acute psychosis, probably for the rest of my life.

In that fraction of a second when, after I had felt humiliated and objectified as “the ultimate loser” by a professor I admired and respected, I suddenly realized that I was being perceived as gay. After the professor had invited me to a private photo session, I realized that I had probably projected outward, for six years, the image of an ephebe, perhaps of someone effeminate. The fact that I had not shown up much at university may have seeded these ideas in the minds of colleagues or professors. Who knows what I might have been plotting “in the shadows,” I thought that… they thought.

That was my thought in that moment.

I had plotted nothing. I was studying electronic music production in my apartment on the 8th floor in Cetățuia, Militari. I was going almost daily to the gym, to swim, to run. I was doing research in clubs every time I went out at night, trying to understand how the DJ–audience binomial functions, planning to break through soon myself as an underground artist and to leave the country; to settle in Ibiza, to receive a residency in a famous club, to build myself a modernist house on a Balearic island, to make a bit of love with the fans and then to travel the globe far and wide promoting myself. I had the ambition, I had the energy, but I did not yet have the “network.” I knew I would have to wait a little, but I had not lost hope.

In fact, deep in my subconscious I knew it would not be like that. My father had warned me that after graduation I would have to return home, to enter the family furniture business. But, as I have done many times throughout my life, I keep options for independent development from anyone and anything. I have always suspected that following your passions is more profitable than doing “what must be done,” “what is said,” “what is recommended.” I did not want not to have a parallel “exit” from a possible crisis, especially since management did not attract me at all, nor money made by others, for me. Not even by my father.

Returning to the moment of shaking the professor’s hand, it was terrifying. In a fraction of a second, in my mind there appeared, like a flash, a structure similar to that of the Burj Khalifa building: it was built in steps, leaning structurally toward the left; it was somehow under the tutelage of the “Queen.” The confusion of that moment in my memory, which gradually erases itself — and which is, after all, manipulable, isn’t it? — no longer allows me to describe it exactly as it was. A few minutes earlier the professor had been telling me about his American partners, probably teammates in local urban planning projects.

Unfortunately, at that moment I felt something else horrifying. My entire vital force upon which my creativity, my innovative spirit was based, disappeared. A second terrifying image was that of a man holding me tightly from behind. In front of me there was a mirror like a car’s rearview mirror and in its reflection I had seen him. From that moment I knew that my life would always be “behind events” and not “ahead of them.” I could no longer be a visionary, I had completely lost the courage to explore, to discover, even to work. In a way, symbolically, I had died on the spot.

During the days of crisis I also remember that I got into the car — a mustard-colored Matiz given by my father to Paula and then ended up in my hands — and I drove at night at full speed toward Baia Mare. I was terrified, overtaken by a panic attack like I had never felt before. I know that I arrived home in about 7–8 hours and that I was hitting my hands, my body against the steering wheel, trying to “feel it.” I could no longer feel it, a form of deep abyss was attracting me and wrapping around me at the same time. My mind was falling into deeper and deeper darkness, my thoughts were being absorbed outward. I no longer had a body, I could no longer feel it. On the car cassette player Sade was playing. From time to time I would fall into a kind of unconsciousness for a few seconds, regaining myself only to notice that I had traveled a few hundred more meters. Honestly, not even the next day did I remember anything I had seen on the road. I drove blindly, without knowing where I was going, choosing the route based on the last remnants of the memory of previous trips.

My parents received me gently, not really understanding the state I was in. In fact, I was trying not to show them too much of what was happening in my mind; I did not want to scare them. I remember that we passed in front of the Post Office building and, with an unconscious gesture, my attention was drawn to the spiral staircase visible through the curtain wall. I meditated on that then, thinking that the movement of my mind was a descending one, but probably in a spiral.

Another moment bordering on the supernatural was when we were together, perhaps that same evening — they on a bench — I standing, in the municipal park (now Queen Maria). As my mind was at some kind of boundary between the physical world and another, invisible one, I was visited there by some strange entities. They were presences that no longer seemed entirely human, although they retained something of the appearance of robed monks, completely wrapped in what seemed to be… “shrouds.” Without colors, without their faces being visible, perceived through panic and despair, they spoke to me.

Since all this happened 24 years ago, I vaguely remember how they instilled courage in me, promising that they would help me. What has remained in my mind to this day was their statement that… “you will become like us, to be understood by animals.” “Even wolves will never attack you again, you will be as we are,” were seemingly their last words.

I have not had such visits since then. But the existence of my mind on another plane — I do not know whether anyone else is present there — has continued, and continues to this day.

Returning to the Burj Khalifa building, certainly it “resembles” in some way, through the way it is built “in stairs” or “steps,” my “vision from May 2002.” About the way I “perceived” it at the level of energetic vibration or how I speculated it might have manifested in the collective consciousness, especially locally, in Romania, I will write in the next entry.