PAUL SELING

Varianta în limba română

Nu am știut până târziu în viață „cu ce se mănâncă” populata arabă. Cum muzica neagră îmi era deja cunoscută de la MTV (ascultam hip-hop uneori), am meditat puțin la arabi ca la o „culoare intermediară” între albul „viking” și „negrul absolut”, de „fildeș”, al Africii.

Dacă de la afro-americani am învățat, prin intermediul muzicii, o formă de visceralitate, instinctualitate și – credeam atunci, în anii ’90 – lipsă de compromis, am gândit națiile arabe ca pe o „punte de legătură” între extreme. Ei le-ar fi putut înțelege parțial pe ambele, fără ca totuși să poată integra în totalitate niciuna dintre mentalități.

Acum, că unele țări arabe au acest ascendent asupra populației lumii – prin accesul (ne)mijlocit la resursele de petrol – m-am gândit (mai demult) că intersectarea culturii lor cu cele ale restului mapamondului va da, cu siguranță, „erori”. Erori datorate, pe de o parte, lipsei de înțelegere și, pe de altă parte, asumării unui statut financiar-economic și probabil și politic care, gândeam la acea dată, le-ar fi oferit o poziție privilegiată, imposibil de contestat. Mă gândeam că îndelungata perioadă de izolare față de evoluția culturilor occidentale le va cauza o formă de „întârziere” în înțelegerea dinamicii sistemelor economice, sociale și politice pe care acum puteau cu ușurință să le controleze sau manipuleze.

Cum această „întârziere” era probabil evidentă pentru mulți alții, ea va fi fost din primul moment speculată de toți cei care nu și-ar fi dorit ca un asemenea ascendent, ivit peste noapte prin descoperirea zăcămintelor de petrol, să existe. Mă gândesc, bineînțeles, la toate națiile care erau dominante până la acel moment.

Din studiile mele pe YouTube am văzut că majoritatea războaielor se duc nu pentru idei, ci pentru resursele strategice ale vremii. Au existat războaie pentru bumbac, minereuri, oțel, opiu ș.a.m.d. Lista e probabil interminabilă. Acum, că petrolul este încă o resursă vitală, m-am gândit că în jurul celor care conduc aceste țări se vor fi „țesut” nenumărate feluri de rețele și intrigi, care se vor fi intersectat între ele și vor fi cauzat nenumărate tensiuni și conflicte ce probabil s-au întins înapoi pe tot globul. Este mai mult ca sigur că acești conducători sunt deja nu numai conștienți de partea întunecată a politicii și economiei, ci și puși în posturi dificile: a alege între binele propriilor populații pe care, până la urmă, le reprezintă și a juca complicate jocuri de putere cu ecouri până în cele mai îndepărtate unghere ale mapamondului.

Bineînțeles, cum n-am vizitat nicio țară cu cultură arabă, nu am știut și nici nu știu să evaluez corect, dar speculez folosindu-mă de cunoștințe de psihologie, sociologie, ceva politică și chiar fiziologie. Văzând excesele oamenilor bogați din țările arabe cu resurse (mașini luxoase, computere sau telefoane placate cu aur etc.), am făcut un fel de reversed engineering (din nou), înțelegând oarecum modul lor de a gândi, de a se manifesta în public, precum și modul lor de a interacționa cu propriile populații; cu modul acestora din urmă de a vedea și a se raporta la societatea occidentală. Am gândit-o ca pe o nevoie de a „compensa” o formă de statut – fie superior, fie inferior – apărută într-o perioadă scurtă de timp și care, în opinia mea umilă, nu trebuie de fapt negociată.

Din ce se difuzează la TV am observat că vestul occidental este, în medie, oarecum rasist. România nu face diferența, fiind – după părerea mea – mai rasistă decât media occidentală. Sau, dacă nu mai rasistă, poate măcar circumspectă, în special datorită influenței etniei rome în țară, pe care cetățeanul neavizat nu o diferențiază suficient față de cea arabă. În orice caz, nu mulți cetățeni de origine arabă sunt vizibili la noi ca persoane publice; intersectăm în special cu cei care funcționează ca angajați: curieri, vânzători ș.a.m.d.

În ce mă privește, am avut o relație neutră, distantă dar afabilă – sau așa am perceput-o eu – cu colegii arabi de la „Ion Mincu”. Chiar m-au vizitat, unii dintre ei, acasă. Deși unii tratau studiile cu lejeritate sau chiar dezinteres, alții, câțiva, erau puși pe treabă, studioși. Am avut o mică intuiție despre o formă de antipatie față de studenții greci, pe care ulterior am pus-o pe seama vechilor tensiuni istorice din zona Mediteranei. Din păcate, n-am avut timp să studiez mai mult problema, dar am asimilat-o cu situațiile care „mocnesc” peste tot la granițele dintre populațiile balcanice.

Să nu uit să menționez „shaormeriile” extrem de populare care se răspândeau peste tot în București la final de ani ’90. Acestea au rămas până azi singurele repere „vizuale”, tangibile, cu care m-aș fi putut raporta prin extrapolare, mai apoi, la alte națiuni arabe.

Revenind la ideea de început, după o vreme m-am mai gândit și că „mobilarea” treptată a orașelor arabe cu proiecte impunătoare – mai mult sau mai puțin abil inspirate din ce „se vede” în Occident – era iarăși o formă de „recuperare” a acelei lipse de conectivitate și, până la urmă, de istorie comună cu națiile „civilizate”. Cu bruma mea de cultură arhitecturală am meditat, concluzionând că, în locul conducătorilor arabi, n-aș fi făcut asta, sau nu în acest fel.

Probabil că aș fi căutat o arhitectură inspirată din ideile curentului organic, aș fi reînviat sau reinterpretat întreaga cultură arabă în simboluri coerente, inteligibile atât pentru propriii locuitori, cât și pentru restul lumii. Bineînțeles, asta nu va fi fost doar opinia mea, ci și a altor mulți arhitecți sau designeri din întreaga lume.

Am mai stat nițel pe gânduri: acest „narativ” pe care arhitecții îl vehiculează – al recuperării vechilor culturi prin actualizarea în limbaj modern a „vechiului” – poate fi, dacă e făcut cu inabilitate, superficial. Cu toate acestea, marii arhitecți ai lumii s-ar părea că știu să construiască simboluri perene, adevărate „afirmații” cu durată nelimitată în secole, poate milenii. M-am tot întrebat dacă nu cumva conducătorii arabi rezistau, de fapt, acestui tip de gândire care unora le-ar fi putut părea o abilă formă de „propagandă culturală” și, de ce nu, în final, o subtilă „invazie”. Înclin să cred că, la nivelul de gândire al unui mare „starchitect”, acest fel de mentalitate este bine analizat, iar interesele din spatele ei – dacă vor fi existat cu adevărat – asumate sau nu, respinse sau nu. Probabil că depinde de poziția fiecărui „starchitect” în fiecare „star system”.

Părerea mea este că deseori transpunerea în obiect a viziunii unui arhitect, oricât de complexă ar fi, rămâne totuși o formă de „afirmare” a sinelui și a negocierii rolului, poziției sale în lume, cu toate beneficiile, riscurile și părțile negative asociate „proiecției” (în limbaj psihologic). Chiar și în firme de mare succes, cu sute sau mii de angajați, tot „starchitectul” este cel care decide, alege, semnează în final. Cum acest fenomen este de nedisociat de ceea ce înțelegem de secole a fi „arta” – expresia superioară a umanului, a sufletului, a unicității individului – problema îmi rămâne, mie cel puțin, de nedeslușit la această dată.

În orice caz, nici a pastișa un stil arhitectural istoric și a păstra relicve în muzee pe care nu le vizitează prea multă lume nu e, de fapt, o soluție. Am înțeles atunci că arhitectura ar trebui – conform narativului „oficial” – să pună, până la urmă, în forma construită „ceva din spiritul vremii”, putând să distileze într-un obiect fizic un cumul de informații pe care arhitectul, clientul sau chiar „sistemul” le dorește sau le impune. Modul în care arhitectul face acest lucru ține, din nou, de cultură, experiență, poziție, rețelele care îl înconjoară și nevoia sa de echilibru în sistem.

Acum ceva ani am început să studiez pe YouTube câte ceva despre civilizația arabă. ChatGPT rezuma cam așa:

“Contribuția populațiilor arabe la cultura lumii este vastă și fundamentală, mai ales în perioada cunoscută drept Epoca de Aur Islamică (aprox. secolele VIII–XIV). În cadrul Abbasid Caliphate, cu centrul la Bagdad, s-a dezvoltat un veritabil nucleu al cunoașterii universale. Aici a funcționat celebra Casa Înțelepciunii (Bayt al-Hikma), unde savanții au tradus și dezvoltat opere grecești, persane și indiene, punând bazele științei medievale.

În matematică, Al-Khwarizmi a pus bazele algebrei (termen derivat din „al-jabr”), iar sistemul numeric indian a fost transmis Europei prin intermediul lumii arabe. În medicină, Avicenna (Ibn Sina) a scris „Canonul medicinei”, manual utilizat secole la rând în universitățile europene. În filosofie, Averroes (Ibn Rushd) a comentat opera lui Aristotel, influențând decisiv gândirea scolastică occidentală.

În astronomie, geografie și navigație, savanții arabi au perfecționat instrumente precum astrolabul și au cartografiat rute comerciale vaste, facilitând schimburile dintre Orient și Occident. În literatură, opere precum O mie și una de nopți au influențat imaginarul universal. În arhitectură și arte decorative, stilurile dezvoltate la Cordoba sau în alte centre andaluze au lăsat monumente emblematice și au inspirat ulterior Renașterea europeană.

De asemenea, limba arabă a devenit un vehicul major al științei, teologiei și poeziei, iar concepte din drept, comerț și urbanism au influențat civilizațiile mediteraneene. Prin sinteza și transmiterea cunoașterii antice, dar și prin inovații proprii, cultura arabă a fost un pod esențial între Antichitate și modernitate, contribuind decisiv la formarea civilizației globale.”

După parcurgerea acestei perioade de studiu am realizat cât de importantă a fost contribuția țărilor arabe la „ieșirea” din Evul Mediu, în primul rând. Ei au funcționat ca o zonă de refugiu pentru spiritualitate, cultură și știință în timpul în care „întunericul” făcea ravagii în Europa occidentală. Depășeam, iată, o prejudecată bazată pe necunoaștere și probabil absorbită și din mediul înconjurător. Un pas înainte, mi-am spus, să nu mai preiau în viitor informație fără s-o verific, să o analizez chiar în amănuntime.

Apropo de simbolul arhitectural Burj Al Arab, a cărui finalizare s-a făcut în 1999, a fost poate prima construcție care „mi-a plăcut” atunci când am văzut-o, probabil într-o revistă. Formele curate, simbolizând – din câte citeam la vremea aceea – o pânză în vânt, trimițându-te cu gândul la o navă, au fost ușor de descifrat pentru mine. Astăzi mă gândesc la hotel ca la o navă fixată în deșert, care „nu mai navighează”… niciodată.

În toți acești ani, în studiile mele făcute episodic, sporadic, între depresii cronice și psihoze acute, confuzie, îmi doream tare mult să citesc și Coranul. Deja parcursesem o serie de „cărți sfinte” și aveam nevoie să consult și această carte; urma – speram eu – să merg direct „la sursă” și să înțeleg cumva atitudinea acestor nații, atât de religioase și de riguroase în practică.

Undeva prin 2013 am trecut din întâmplare pe la un anticariat din Cluj și am zărit o traducere în română a acestei cărți pe o tarabă. Am mers acasă și am citit-o, din câte îmi amintesc, din „scoarță în scoarță”. Mi-a plăcut transparența, claritatea ideilor și mai ales coerența. L-am comparat cu Biblia, pe care n-o putusem citi până la capăt. Biblia fusese pentru mine o însumare de idei fragmentate cărora nu le putusem da sens „ca întreg”, cum o făcusem cu Coranul. În plus, Dumnezeul creștin era plin de ură, răzbunător, crud, prea manipulator uneori.

La limita dintre proiecție și o mică doză de „supranatural”, Coranul mi-a „vorbit fără cuvinte” când am închis ultima copertă: „Există undeva o închidere a ta într-un plan superior (fizic) și n-o mai putem sparge acum. Mi-e milă de tine, dar facem ce putem.” Din păcate, undeva în subtext mesajul părea să nu conțină mari speranțe, dar era empatic și sincer.

(va urma)

---

English version

I did not know, until rather late in life, “what the Arab nation (or even race) was about.” Since Black music was already familiar to me from MTV (I sometimes listened to hip-hop), I reflected a little on Arabs as an “intermediate color” between “viking” whiteness and the “absolute,” “ivory” black of Africa.

If from African Americans I had learned, through music, a form of viscerality, instinctuality, and—so I believed at the time, in the 1990s—a lack of compromise, I conceived of Arab nations as a “bridge” between extremes. They might have been able to partially understand both sides, without, however, being able to fully integrate either mentality.

Now that some Arab countries have this leverage over the world’s population—through direct (or indirect) access to oil resources—I once thought that the intersection of their culture with that of the rest of the globe would certainly produce “errors.” Errors caused, on the one hand, by a lack of understanding and, on the other, by the assumption of a financial-economic and probably political status that, at the time, I believed would grant them a privileged position impossible to challenge. I thought that the long period of isolation from the evolution of Western cultures would cause them a kind of “delay” in understanding the dynamics of economic, social, and political systems that they could now easily control or manipulate.

Since this “delay” was probably obvious to many others, it must have been exploited from the very beginning by all those who would not have wanted such leverage—appearing overnight through the discovery of oil deposits—to exist. I am thinking, of course, of all the nations that had been dominant up to that moment.

From my studies on YouTube I saw that most wars are fought not for ideas, but for the strategic resources of the time. There have been wars for cotton, ores, steel, opium, and so on. The list is probably endless. Now, since oil is still a vital resource, I thought that around those who lead these countries countless types of networks and intrigues must have been “woven,” intersecting among themselves and causing numerous tensions and conflicts that likely extended back across the entire globe. It is more than certain that these leaders are already not only aware of the dark side of politics and economics, but also placed in difficult positions: choosing between the good of their own populations—whom, after all, they represent—and playing complicated power games with echoes reaching into the most distant corners of the world.

Of course, since I have not visited any country with an Arab culture, I did not and still do not know how to evaluate things correctly, but I speculate using knowledge from psychology, sociology, some politics, and even physiology. Seeing the excesses of wealthy individuals from resource-rich Arab countries (luxury cars, computers or phones plated with gold, etc.), I carried out a kind of reverse engineering (again), somewhat understanding their way of thinking, of manifesting themselves in public, as well as their way of interacting with their own populations: and the latter’s way of seeing and relating to Western society. I interpreted it as a need to “compensate” for a form of status—either superior or inferior—that appeared in a short period of time and which, in my humble opinion, should not be taken as a benchmark.

From what is broadcast on TV I have noticed that the Western world is, on average, somewhat racist. Romania makes no exception, being— in my opinion—more racist than the Western average. Or, if not more racist, perhaps at least more circumspect, especially due to the influence of the Roma ethnicity in the country, which the uninformed citizen does not sufficiently differentiate from the Arab one. In any case, not many citizens of Arab origin are visible here as public figures; we mainly encounter those who function as employees: couriers, sellers, and so on.

As for myself, I had a neutral relationship—distant but friendly, or at least that is how I perceived it—with my Arab colleagues at “Ion Mincu.” Some of them even visited me at home. Although some treated their studies with ease or even disinterest, others, a few, were hardworking and studious. I had a small intuition about a form of antipathy toward Greek students, which I later attributed to old historical tensions in the Mediterranean area. Unfortunately, I did not have time to study the matter further, but I assimilated it to situations that “smolder” everywhere along the borders between Balkan populations.

I should not forget to mention the extremely popular shawarma shops that were spreading everywhere in Bucharest at the end of the 1990s. They have remained to this day the only “visual,” tangible reference points through which I could later relate, by extrapolation, to other Arab nations.

Returning to the initial idea, after a while I also thought that the gradual “furnishing” of Arab cities with imposing projects—more or less skillful copies inspired by what “is seen” in the West—was again a form of “recovery” of that lack of connectivity and, ultimately, of shared history with the “civilized” nations. With my limited architectural culture, I reflected and concluded that, in the place of Arab leaders, I would not have done that, or at least not in that way.

I probably would have sought an architecture inspired by the ideas of the organic movement; I would have revived or reinterpreted the entire Arab culture in coherent symbols, intelligible both to its own inhabitants and to the rest of the world. Of course, this would not have been only my opinion, but also that of many other architects or designers worldwide.

I reflected a bit more: this “narrative” that architects circulate—the recovery of old cultures by updating the “old” into modern language—can, if done clumsily, be superficial. Nevertheless, the great architects of the world seem to know how to build perennial symbols, true “statements” with unlimited duration in centuries, perhaps millennia. I kept wondering whether Arab leaders were in fact resisting this type of thinking, which to some might have seemed a skillful form of “cultural propaganda” and, why not, ultimately a subtle “invasion.” I tend to believe that at the level of thinking of a great “starchitect,” this mentality is well analyzed, and the interests behind it—if they truly existed—are either assumed or rejected. It probably depends on the position of each “starchitect” within each “star system.”

My opinion is that often the transposition into object of an architect’s vision, however complex, remains nonetheless a form of “self-affirmation” and of negotiating one’s role and position in the world, with all the benefits, risks, and negative aspects associated with “projection” (in psychological language). Even in highly successful firms, with hundreds or thousands of employees, it is still the “starchitect” who ultimately decides, chooses, and signs. Since this phenomenon is inseparable from what we have understood for centuries as “art”—the superior expression of the human being, of the soul, of individual uniqueness—the issue remains, at least for me, unresolved at this time.

In any case, merely pastiching a historical architectural style and preserving relics in museums that not many people visit is not, in fact, a solution either. I understood then that architecture should—according to the “official” narrative—ultimately place into built form “something of the spirit of the age,” being able to distill into a physical object a sum of information that the architect, the client, or even the “system” desires or imposes. The way in which the architect does this depends, again, on culture, experience, position, the networks surrounding him, and his need for balance within the system.

Some years ago I began studying on YouTube certain things about Arab civilization. ChatGPT summarized it roughly as follows:

“The contribution of Arab populations to world culture is vast and fundamental, especially during the period known as the Islamic Golden Age (approx. 8th–14th centuries). Within the Abbasid Caliphate, centered in Baghdad, a true nucleus of universal knowledge developed. The famous House of Wisdom (Bayt al-Hikma) functioned there, where scholars translated and developed Greek, Persian, and Indian works, laying the foundations of medieval science.

In mathematics, Al-Khwarizmi laid the foundations of algebra (a term derived from ‘al-jabr’), and the Indian numeral system was transmitted to Europe through the Arab world. In medicine, Avicenna (Ibn Sina) wrote ‘The Canon of Medicine,’ a manual used for centuries in European universities. In philosophy, Averroes (Ibn Rushd) commented on Aristotle’s works, decisively influencing Western scholastic thought.

In astronomy, geography, and navigation, Arab scholars refined instruments such as the astrolabe and mapped vast trade routes, facilitating exchanges between East and West. In literature, works such as One Thousand and One Nights influenced the universal imagination. In architecture and decorative arts, styles developed in Córdoba and other Andalusian centers left emblematic monuments and later inspired the European Renaissance.

Moreover, the Arabic language became a major vehicle of science, theology, and poetry, and concepts from law, commerce, and urbanism influenced Mediterranean civilizations. Through the synthesis and transmission of ancient knowledge, as well as through their own innovations, Arab culture was an essential bridge between Antiquity and modernity, contributing decisively to the formation of global civilization.”

After going through this period of study, I realized how important the contribution of Arab countries was to the “emergence” from the Middle Ages, first and foremost. They functioned as a refuge for spirituality, culture, and science during a time when “darkness” was ravaging Western Europe. Thus I was overcoming a prejudice based on ignorance and probably absorbed from the surrounding environment. A step forward, I told myself: not to take on information in the future without verifying it, even analyzing it in detail.

Regarding the architectural symbol Burj Al Arab, whose completion took place in 1999, it was perhaps the first construction I “liked” when I saw it, probably in some magazine. The clean forms, symbolizing—as I read at the time—a sail in the wind, evoking a ship, were easy for me to decipher. Today I think of the hotel as a ship fixed in the desert, which “will never sail”… ever again.

During all these years, in my studies carried out episodically and sporadically, between chronic depressions and acute psychoses, confusion, I very much wanted to read the Qur’an as well. I had already gone through a series of “holy books” and felt the need to consult this one too; I hoped to go directly “to the source” and somehow understand the attitude of these nations, so religious and rigorous in practice.

Sometime around 2013 I happened to pass by an antiquarian bookstore in Cluj and noticed a Romanian translation of this book on a stall. I went home and read it, as far as I remember, from “cover to cover.” I liked the transparency, the clarity of ideas, and especially the coherence. I compared it to the Bible, which I had not been able to read to the end. The Bible had been, for me, a summation of fragmented ideas to which I could not give meaning “as a whole,” as I had done with the Qur’an. In addition, the Christian God seemed full of hatred, vengeful, cruel, sometimes too manipulative.

At the boundary between projection and a small dose of the “supernatural,” the Qur’an “spoke to me without words” when I closed the last cover: “Somewhere there exists a closure of you in a higher (physical) plane, and we can no longer break it now. I feel sorry for you, but we do what we can.” Unfortunately, somewhere in the subtext the message did not seem to contain great hope, but it was empathetic and sincere.

(To be continued.)