Varianta în limba română
Am mai postat despre unchiul Ioan, zis și „Let” printre confrații lui din comunitatea taragotiștilor. Există o poveste amuzantă despre el, undeva la începutul anilor ’80, când a fost invitat, alături de o trupă de muzică ușoară, pe litoral. În timpul verii urmau să întrețină atmosfera într-o cafenea sau într-un restaurant, pentru turiști români și străini.
Unchiul Ioan nu știa deloc engleză. A cântat tot sezonul citind de pe hârtie o formă de transcriere fonetică a textelor. Bineînțeles, cu tot auzul lui bun, tot nu pronunța corect. Ne-am amuzat și noi când am aflat că turiștii englezi ajunși ocazional în cafenea se prăpădeau de râs ascultându-l.
De aici, m-am gândit eu, s-a ajuns la o „memă” românească locală, posibil degenerată din termenul „Fusion” (sau, de ce nu, albumul cu același titlu al lui Sven Väth, lansat în 10 noiembrie 1998). O coincidență stranie este faptul că am cântat și eu la saxofon în trupa surorii mele, „Enders”, prin 1994–1995. Nu e niciun secret că nu cântam „pe note”. Dacă „fui Ion” și eu (a se citi cu accent moldovenesc), nu pot fi sigur, dar aș înclina să spun că da. Lol.
Împrumutasem un saxofon alto de fabricație străină de la unchiul Ioan, pe lângă Guban-ul românesc, de slabă calitate, cu care mai exersam în zilele mai libere. Mai există și o „memă” urbană, pe anumite „canale”, despre faptul că profesorul nostru de la Clubul Elevilor, dl. Bertok, m-a ascultat la prima audiție și le-a spus colegilor (Levente Kornis, Andrea Kornis, Toca Vlad, Florin Ștefan) că „improvizează bine tipul!… voi, însă, mai aveți de exersat”. Adevărul e că eram sigur pe mine, îmi plăcea să cânt la sax, deși nu mă avântam în solo-uri care să-mi depășească înțelegerea muzicală de atunci.
Cântam corect, fără să fi putut înțelege la acea dată ce înseamnă „jazz” cu adevărat. Pentru mine, cel de acum, jazz-ul înseamnă a cunoaște atât de bine regulile teoriei muzicale încât încălcarea lor, spargerea tiparelor și a clișeelor, să fie făcută nu doar cu abilitate și inteligență, ci și cu o mare plăcere. Plăcerea muzicianului de a arăta publicului — cunoscător sau novice — și chiar lui însuși, că acest lucru este posibil. Dar la 16–17 ani, fără studii de specialitate în jazz — care, din câte știu, încep la Conservator — nu ai cum să cunoști regulile, deci nu știi nici cum să le încalci. Despre experiențele cu grupul „Enders” voi scrie într-o altă postare.
Am cântat și cu Paula (ea la pian, eu la sax), la aniversarea Liceului Șincai, un cover al piesei „Europa” a trupei Santana; despre asta v-am povestit, cu siguranță. Când am auzit, câțiva ani mai târziu, piesa „Maria” a grupului sud-american, m-am gândit, bineînțeles, și la mama, și la alte femei din țară și din lume numite Maria. Rămân fan al albumelor Santana din perioada hippie (anii ’60–’70), dar nu pot spune că am aprofundat nici piesa, nici videoclipul.
Revenind la „Fusion” al lui Sven Väth, postam acum ceva vreme cât de fascinat am fost de el și cum l-am ascultat în cel mai mic detaliu. Când mi-a atras atenția — pe un raft al magazinului Hollywood Music & Film de lângă Cinema Patria, București — l-am cumpărat imediat. Analizam coperta acasă: personajul „avea un nas nițel cam mare”, mi-am spus. La dreapta — culori, curcubeul; la stânga — verde. La mijloc se vedea ceva ce părea a fi un rând vertical de gratii. Cititorul poate analiza mai departe ce ar fi putut însemna această simbolistică — atunci și acum. Ca notă finală, într-una dintre piese există un sunet atent introdus și manipulat, care aduce vag a scârțâitul unor pantofi sport pe suprafața unei săli de baschet.
Asociind sunetul cu verdele de pe copertă și amintindu-mi că mersesem de 2–3 ori cu Zoltan Fekete la antrenamentele de baschet de la ceea ce acum se numește Școala Gimnazială „Nicolae Iorga”, m-am gândit, în timpul audiției, la un meci „one on one”, prin intermediul muzicii de pe album, chiar cu producătorul Sven Väth. Ca să nu las la voia întâmplării nici motivul pentru care n-am mai mers la antrenamente: e vorba de replica antrenorului, adresată mie cu asprime — „Ce-i cu tine, mă, ești amputat de reflexe?”. Am fost șocat și jignit; îmi pierise tot cheful. Zoltan juca însă bine și a continuat, cred, să frecventeze clubul.
Bineînțeles, am analizat cu atenție și titlurile pieselor, durata lor, mood-ul, vibe-ul, structurile extrem de atipice, armoniile, întrebându-mă cât din producție sunt sample-uri și cât este „cântat”. Am mai scris, poate, că plănuiam ca, la scurt timp după plecarea din „Enders”, să fac o formă de muzică electronică ce să exprime conceptul de „jazz-fusion” în limbajul muzicii experimentale produse pe computere și sintetizatoare.
În opinia mea, conceptul „one on one” funcționează și în grupul de fani ai artistului german, ca o instalație artistică cu efect imediat în dinamica acestuia. E de analizat în ce mod a acționat albumul la final de ani ’90 în Germania, Europa, poate chiar în lume. Și, de ce nu, și în România, poate via Ungaria.
Revenind la alte coincidențe stranii, cred că mi-a apărut în feed-ul YouTube, la scurt timp după lansare, un video despre producția albumului „Orchestrion” al chitaristului american Pat Metheny. Am fost — puțin spus — uimit de complicatele mașinării care controlau o întreagă „orchestră” prin mișcările mâinilor și ale picioarelor artistului. Cei interesați pot căuta „the making of” pentru a înțelege complexitatea actului creativ și volumul de muncă din spatele proiectului — și poate și conceptul abstract din spatele lui.
Pe Pat Metheny îl ascult încă din clasa a XII-a și am început să-l urmăresc mai atent de când a apărut pe YouTube, apoi pe Spotify. Povesteam într-o însemnare anterioară că, spre finalul anilor de studii, am primit cadou de la Paula (cu siguranță trimis de cineva) un album al artistului ce includea piesa „We Had a Sister”. Nu rețin numele albumului, dar îmi amintesc grafica CD-ului: un curcubeu ca fundal și o serie de cercuri concentrice care „rupeau” continuitatea culorilor. Deși sunt sigur că a fost o proiecție de moment, acea primă privire în interiorul casetei mi-a rămas în memorie ca un șoc.
Sincer să fiu, apropo de „speța” cu Ioan, Ioane, Johnny, Ionuț, Ioni sau ce le-o fi trecut oamenilor prin cap ulterior, mai rețin și videoclipul piesei lui Sak Noel — „Johnny, la gente está muy loca”. Cum probabil la momentul acela „mema” „fui Ion” se răspândise deja, nu e exclus ca și acest artist să fi fost antrenat în „spețe”. Bineînțeles, poate e doar o coincidență. Cert e că sound-ul și producția se adresează altei categorii de ascultători decât cei ai lui Pat Metheny sau Sven Väth. Dacă „gente” s-o fi citit „hen-te”, n-am cum să știu, dar am luat în calcul și această posibilitate.
Ce am mai „auzit” de-a lungul anilor: o aluzie aproape subliminală la românescul „Tu, Ioana” ca sample vocal în piesa „Dominoes” a trupei Classixx, de pe albumul „Hanging Gardens”. Desigur, asocierea e interpretabilă, dar faptul că în zona centrului nou al Băii Mari a existat cândva un magazin numit „Classixx” (sau aproximativ așa) poate fi iarăși o coincidență. Intuiția mea de moment, pentru că sample-ul era cântat de un grup de femei, a fost că era o „ascuțire” de „Ioane”. Cunoșteam atunci mai multe Ioane, iar viața a continuat să lege coincidențe între oameni, locuri și povești.
Am avut uneori intuiția că feed-ul meu, piesele sau artiștii pe care îi ascultam erau „notați” de cineva, undeva. Nu am însă nicio certitudine că cei care mi-ar fi urmărit istoricul de browsing ar fi înțeles cum sunt realizate aceste videoclipuri sau ce exprimă muzica. Intuiția mea e că, de multe ori, cei care privesc din exterior nu au educația muzicală sau vizuală necesară pentru a înțelege complexitatea unor astfel de lucrări. Iar dacă totuși extragi informații fără să înțelegi contextul, riști să le folosești greșit.
Anul trecut, Pat Metheny a publicat un nou album, „The Lore”, conținând 70 de piese mai vechi (27 martie 2025). M-am gândit atunci la Loredana G., pentru care lucrasem un mic proiect grafic, și la Loredana Groza, a cărei piesă „Bună seara, iubite” o remixasem cu 2–3 ani în urmă. Inițial creasem un EP sub pseudonimul Aniak, intitulat „Offramp”, o interpretare personală a vibe-ului albumului cu același nume produs de Pat Metheny în anii ’80. Muzica mea a fost mereu un „snapshot” al stării în care mă aflam în momentul creației. „Offramp” înseamnă și „ieșirea de pe autostradă”. Cumva, simțeam că ajunsesem la un capăt de drum muzical. Eram epuizat, iar muzica suna sec, fără suflet. Totuși, am continuat documentarea începută cu ani înainte și am finalizat EP-ul, chiar și într-o stare dificilă.
Ca o concluzie, aș spune că, la un moment dat în viață, suntem cu toții asemenea unchiului Ioan. Citim, cântăm, recităm lucruri care „ne sună” bine, dar pe care nu le înțelegem nici măcar superficial, cu atât mai puțin în profunzime. Și da, poate că „la gente” sunt cam nebuni… și așa mai departe.
English version
I’ve written before about my uncle Ioan, nicknamed “Let” among his fellow musicians in the taragot players’ community. There’s a funny story about him from the early ’80s, when he was invited, together with a light music band, to perform on the Romanian seaside. During the summer they were supposed to entertain guests in a café or restaurant, for Romanian and foreign tourists.
Uncle Ioan didn’t know any English at all. He played the entire season reading from a sheet of paper with a kind of phonetic transcription of the lyrics. Of course, despite his good ear, he still didn’t pronounce things correctly. We laughed too when we found out that English tourists who occasionally stopped by the café were bursting out laughing while listening to him.
From here, I thought, a local Romanian “meme” may have emerged, possibly degenerating from the term “Fusion” (or, why not, from the album with the same title by Sven Väth, released on November 10, 1998). A strange coincidence is that I also played saxophone in my sister’s band, “Enders,” around 1994–1995. It’s no secret that I didn’t play “by the sheet music.” If I too was “fui Ion” (read with a Moldavian accent), I can’t be sure, but I’d tend to say yes. Lol.
I had borrowed a foreign-made alto saxophone from Uncle Ioan, besides the low-quality Romanian Guban I practiced on in my spare days. There’s also an urban “meme,” on certain “channels,” that our teacher at the Students’ Club, Mr. Bertok, listened to me at my first audition and told my colleagues (Levente Kornis, Andrea Kornis, Toca Vlad, Florin Ștefan): “The guy improvises well!… you, however… still need practice.” The truth is I was confident; I liked playing sax, although I didn’t venture into solos beyond my musical understanding at the time.
I played correctly, without truly understanding what “jazz” meant. For the older me now, jazz means knowing the rules of music theory so well that breaking them—shattering patterns and clichés—is done not only with skill and intelligence, but with great pleasure: the musician’s pleasure of showing the audience—knowledgeable or novice—and even himself, that this is possible. But at 16–17, without formal jazz studies—which, as far as I know, begin at the Conservatory—you can’t know the rules, so you don’t know how to break them either. I’ll write about my experiences with “Enders” in another post.
I also played with Paula (her on piano, me on sax) at the anniversary of Șincai High School, a cover of Santana’s “Europa”—I’ve surely mentioned that before. When I heard, a few years later, the song “Maria” by the South American group, I naturally thought of my mother and of other women named Maria. As I remain a fan of Santana’s hippie-era albums (’60s–’70s), I can’t say I deeply analyzed either the song or the video.
Returning to Sven Väth’s “Fusion,” I wrote some time ago about how fascinated I was by it, how I listened to it in the smallest detail. When it caught my eye—on a shelf at Hollywood Music & Film near Cinema Patria in Bucharest—I bought it immediately. At home I analyzed the cover: the character “had a slightly large nose,” I told myself. On the right—colors, the rainbow; on the left—“green.” In the middle there seemed to be a row of bars. The reader may further analyze what this symbolism might have meant—then and now. As a final note, in one track there’s a carefully introduced and manipulated sound vaguely resembling the squeak of sneakers on a basketball court.
Associating that sound with the green on the cover, remembering I had gone 2–3 times with Zoltan Fekete to basketball practice at what is now “Nicolae Iorga” Secondary School, I imagined, while listening, a one-on-one basketball game through the album’s music with the producer himself, Sven Väth. As for why I stopped going to practice, it was because the coach harshly told me: “What’s wrong with you? Are you amputated of reflexes?” I was shocked and offended; I lost all motivation. Zoltan, however, played well and I think he continued attending the club.
Of course, I carefully analyzed the track titles, their duration, the mood, the vibe, the extremely atypical structures, the harmonies, wondering how much of the production consisted of samples and how much was actually played. I may have written before that shortly after leaving “Enders,” I planned to create a form of electronic music expressing the concept of “jazz-fusion” in the language of experimental music produced on computers and synths.
In my view, the “one on one” concept also functions within the German artist’s fan group as an artistic installation with immediate impact on its dynamics. It would be worth analyzing how the album acted in late ’90s Germany, Europe, perhaps worldwide—and why not, in Romania too, maybe via Hungary.
Soon after release, a YouTube video about the making of Pat Metheny’s “Orchestrion” appeared in my feed. I was amazed by the complex machinery controlling an entire “orchestra” through the artist’s hand and foot movements. Those interested can search for “the making of” to grasp the complexity and labor behind it.
I’ve listened to Pat Metheny since 12th grade. Toward the end of my studies, Paula gave me (surely sent by someone) an album including “We Had a Sister.” I don’t recall the album name, but I remember the CD artwork: a rainbow background and concentric circles breaking the color continuity. That first glance into the plastic case stayed with me as a shock.
Honestly, regarding the whole Ioan/Johnny/Ion topic, I also recall Sak Noel’s “Johnny, la gente está muy loca.” Maybe coincidence. Its sound clearly addresses a different audience than Metheny or Väth.
Over the years I also “heard” a near-subliminal allusion to “Tu, Ioana” in Classixx’s “Dominoes.” Perhaps coincidence again. Still, I had the intuition my feed and listening history were being “noted” somewhere. I’m not sure those tracking it understood the artistic complexity. If data was extracted, it was likely random and ultimately destructive—for me, for those around me, perhaps even for the musicians.
Last year, Pat Metheny released “The Lore,” containing 70 older pieces, on March 27, 2025. I thought of Loredana G., for whom I once did a small graphic project, and of Loredana Groza, whose song “Bună seara, iubite” I remixed 2–3 years ago. I created an EP under the pseudonym Aniak titled “Offramp,” inspired by Metheny’s album of the same name. My music has always been a snapshot of my state at the time. “Offramp” also means exiting the highway. I felt it was a musical endpoint. I was emotionally exhausted; the music sounded dry, soulless. Yet I continued producing it in a deplorable state.
In conclusion, I’d say that at some point in life, we’re all like my uncle Ioan. We sometimes read, sing, recite things that “sound” right to us but that we don’t truly understand—not even superficially, let alone deeply. And yes, indeed, “la gente” are kind of crazy… and so on.
PAUL SELING 
Leave a comment