PAUL SELING

Varianta în limba română

Despre colegii mei de an, de la Mincu, am avut tot timpul o părere bună. Majoritatea erau copii studioși, muncitori. La final, în vara lui 2002, când m-am plimbat prin expoziția de diplome, am rămas șocat de cât de mult progresaseră toți, în timp ce eu „îmi dădusem în cap” la căști, cu beat-uri, izolat în casă. Erau acolo proiecte complexe, moderne, futuriste – o mare plăcere să le vezi. Aproape că m-am gândit că nu era posibil ca doar în 6 ani să acumulezi atâta informație, să te transformi dintr-un adolescent care desena cuburi sau samovare într-un adevărat, posibil viitor „starchitect”.

Bineînțeles, știam și că timpurile nu le erau favorabile. Lume needucată, corupție, clienți fără resurse, pretenții sau viziune. I-am compatimit pe cei care urmau să rămână în România – fricțiunea cu societatea noastră urma să-i corupă, să-i obosească, să-i umilească în final. Cei care urmau să plece aveau – și asta am văzut pe Facebook – să se angajeze în firme de prestigiu, să-și facă propriile ateliere, să publice în reviste de specialitate.

Acum ceva ani mă plimbam aiurea prin București, într-o paranoia extremă. Nu dormisem de multe, multe nopți (de fapt, problema lipsei de somn durează la mine de peste 20 de ani). Am dat din întâmplare peste fosta mea colegă de an, Dana M., și m-am speriat. Credeam că întâlnirea nu era întâmplătoare. La câteva zile i-am trimis un SMS de amenințare, spunându-i să nu mă mai urmărească. Dacă, cumva, Dana citește această postare, aș vrea să îmi cer scuze; eram debusolat complet. Paranoia de la acea vreme era extremă.

Dana M., Dana T., Cristina R., Adi G. și Vlad B. mi-au fost, în primele câteva luni la Mincu, un fel de grup de suport, care ar fi putut deveni un grup de prieteni. Când m-am împrietenit cu Cristi R., ne-am izolat noi doi de toți, urmând să învățăm împreună metode alternative la educația formală (modelare 3D, animație și film – eu; producție de jocuri electronice – el), într-un fel de binom care, privind înapoi, era însă extrem de toxic. Mă tot amuzam în sinea mea gândindu-mă la Cristi ca la un Don Quijote care mă vedea ca pe un Sancho Panza.

Cu Adi G., care îmi era vecin de intersecție (Lujerului, Militari), am tot schimbat opinii, sfaturi și experiențe în jurul pasiunii noastre comune pentru modelare 3D. Acum 2–3 ani am aflat că a emigrat în Franța și că e curier pe bicicletă, uneori. M-a speriat starea lui mentală, care părea puțin afectată – o formă de ortorexie, comportament obsesiv-compulsiv și altele. Pe de altă parte, el mi-a introdus „în viață” programul D5 Render, povestindu-mi că Vlad și Dana, acum cuplu de arhitecți, îl foloseau deja și că era aproximativ gratuit. Așa a început povestea mea de „dragoste” cu tehnica chinezilor: D5 Render este un program fabulos cu care am lucrat de atunci încoace în randări și animație.

Apropo de acest mic detaliu, de mulți, mulți ani acord aleatorului ce este al aleatorului. Cum puteam altfel să aflu despre program dacă nu discutam absolut „alăn-dala” cu Adi despre muncă sau să fi rememorat ani de studenție, conexiuni și să ne facem update? Bineînțeles, realizez acum că, în asemenea „fenomen” în care suntem la ora asta cuprinși, puține dintre acțiunile mele mai par „random”. Dar ce să și faci cu mințile atâtor oameni care gândesc realitatea în… „spețe”? (Doamne, cât mai urăsc cuvântul ăsta, trebuie s-o repet.)

Am urmărit sporadic, pe site-ul cuplului Dana și Vlad, evoluția proiectelor lor. Chiar m-am cazat la Vama Veche acum vreo 12 ani, în campingul Sandalandala, împreună cu Bogdan U., admirându-le proiectul. Am mai văzut și proiectul lor câștigător din Dumbrava Vlăsiei.

Un portofoliu complet poate fi văzut aici: https://arhidot.ro/

Folosesc acest preambul pentru a merge mai departe cu o argumentație nițel mai abstractă. Pornesc de la amintirea șăcăielilor lui Vlad, din anul I de facultate, când mă tot pișca de burtă (burtă inexistentă la acea dată, că doar aveam vreo 78–80 de kilograme și făceam sport non-stop). Nu m-am supărat; nici azi nu mă gândesc decât cu amuzament la faptul că îmi tot spunea că „m-am îngrășat”, cu insistența și malițiozitatea-i specifică.

Da, m-am tot gândit la obsesia noastră – nu numai a românilor – față de starea fizică a celorlalți. Nu e ca și cum ne-ar aparține corpul, fiziologia sau echilibrul mental al celor cu care coabităm într-un spațiu, fie el fizic sau virtual, nu-i așa? Am dus gândul mai departe, meditând la micile agresiuni, în special cele verbale, cu care suntem în mod constant șăcăiți. Atunci când slăbim suntem prea slabi; când ne îngrășăm devenim prea grași.

Bineînțeles, e vorba de forme de micro-manipulare, până la urmă; cel puțin așa am concluzionat eu. Suntem în mod constant într-un proces de autoevaluare în fiecare dimineață, când ne privim în oglindă, iar aceste inputuri de informație sunt rareori menite să ne recalibreze, reechilibreze sau să ne ajute. Mai degrabă ele pot deveni, ca o formă de psihologie inversă aplicată în plan fiziologic, cauzatoare de și mai mari dezechilibre. Rareori am comentat forma fizică a oamenilor și, dacă am făcut-o, am făcut-o doar în sens admirativ, pentru cei care, urmând programe stricte de sport, dau rezultate. Cineva care are acest fel de structură mentală nu este ușor de agresat și nici ușor de complimentat. Probabil că orgoliul lor este mai puțin manipulabil în a genera un răspuns.

Dar, da, n-aș zice că, sub agresiuni continue, întinse poate pe durata a ani de zile, acest tip de mindset este indestructibil. Despre metode de „atac” insidios, insistent asupra fiziologiei unui potențial „target”, aș scrie o altă postare, mai detaliată. Și, mai ales, îmi rămâne întrebarea dacă nu cumva undeva există, oarecum ascunsă, o adevărată știință a „malformării” fizicului uman, pe care unii o practică cu mare abilitate și ambiție, până la a putea genera boli cronice sau simptome acute: de la atacuri de cord la atacuri cerebrale, de la bulimie la anorexie, de la depresie la psihoză, de la exhibiționism la autoizolare sau chiar sinucidere.

Revenind la Dana B., mă întreb dacă, atunci când mi-a oferit albumul „Oceanic”, al lui Vangelis – undeva în 1997 – nu avea deja „un fir” sau părți de informație care poate puteau să mă scoată mai repede din situația asta în care ne regăsim tot mai mulți azi.

Nu mi-a plăcut „Oceanic”; nu găseam acolo nimic din vechiul experimentalist al anilor ’70–’80. Lucrarea mi s-a părut a fi doar o serie de tablouri statice, fără narațiunea sau structurile atipice cu care eram obișnuit. Un fel de Café del Mar ambiental, lipsit însă de „groove” sau senzualitatea specifică.

Ca notă finală, dacă s-or fi „jucat” și foștii mei colegi de grupă din Mincu în aceste „spețe” care se întind prin toată societatea, nu am cum să știu și nici nu am chef sau timp să investighez. E posibil ca, dacă n-or fi făcut-o ei, s-o fi făcut alții, în paralel. Poate clienți, poate publicul de arhitectură mai puțin avizat. Mare e campingul Domnului și mulți și-or fi pus corturile în el.

---

English version

I always had a good opinion of my classmates at “Mincu.” Most of them were diligent, hardworking kids. In the summer of 2002, when I walked through the graduation exhibition, I was shocked by how much they had progressed, while I had basically been isolating myself at home, headphones on, blasting beats. The projects on display were complex, modern, futuristic — a real pleasure to look at. It almost seemed impossible that in just six years you could absorb so much knowledge and transform from a teenager sketching cubes or samovars into a potential future “starchitect.”

Of course, I also knew the times were not on their side. An undereducated society, corruption, clients with little money, little vision. I pitied those who were going to stay in Romania — the friction with our society would likely wear them down, corrupt them, eventually humiliate them. Those who left, as I later saw on Facebook, joined prestigious firms, opened their own studios, published in architecture magazines.

A few years ago, I was wandering aimlessly through Bucharest in a state of extreme paranoia. I hadn’t slept for many, many nights (insomnia has been an issue for me for over twenty years). I ran into a former classmate, Dana M., by chance — and I panicked. I was convinced the meeting wasn’t accidental. A few days later I sent her a threatening text message, telling her to stop following me. If she ever reads this, I want to apologize. I was completely disoriented. The paranoia back then was extreme.

In our first months at university, Dana M., Dana T., Cristina R., Adi G., and Vlad B. were something like a support group for me — a group that could have become close friends. When I bonded with Cristi R., the two of us isolated ourselves from everyone else, trying to learn alternatives to formal education (3D modeling, animation, and film for me; video game production for him). Looking back, that duo was extremely toxic. I used to joke to myself that Cristi was a Don Quixote who saw me as his Sancho Panza.

Adi G., who lived near my intersection (Lujerului, Militari), and I often exchanged opinions and advice about our shared passion for 3D modeling. Two or three years ago I found out he had moved to France and was sometimes working as a bicycle courier. His mental state seemed slightly affected — orthorexic tendencies, obsessive-compulsive behavior, and so on — which worried me. On the other hand, he introduced me to D5 Render, telling me that Vlad and Dana, now an architect couple, were already using it and that it was almost free. That’s how my “love story” with Chinese technology began. D5 Render is a fabulous program that I’ve been using ever since for rendering and animation.

For many years now, I’ve tried to let randomness be randomness. How else would I have discovered that software if not through a completely chaotic conversation with Adi about work, reminiscing about student years and updating each other? And yet, in the kind of “phenomenon” we seem to be immersed in today, very few of my actions feel truly random anymore. But what can you do with minds that insist on interpreting reality as isolated “cases”? (God, I really hate that word.)

I occasionally followed Dana and Vlad’s projects on their website. About twelve years ago I even stayed at the Sandalandala campsite in Vama Veche with Bogdan U., admiring their design. I also saw their award-winning project in Dumbrava Vlăsiei.

I’m using all this as a preamble for a slightly more abstract point. I remember how, in our first year, Vlad used to poke my belly (which didn’t even exist — I weighed around 78–80 kilos and worked out constantly), joking that I had gained weight. I never took offense. Even today I only recall it with amusement.

But it did make me reflect on our obsession — not just as Romanians — with other people’s physical appearance. It’s not as if we own other people’s bodies, physiology, or mental balance, whether we share a physical or virtual space with them. We are constantly subjected to small aggressions, especially verbal ones. When we lose weight, we’re too skinny; when we gain weight, we’re too fat.

In my view, these are subtle forms of micro-manipulation. Every morning we already evaluate ourselves in the mirror. External comments rarely recalibrate or help us; more often, they destabilize us further, like reverse psychology applied to the body. I’ve rarely commented on someone’s physique, and when I did, it was out of admiration for those who follow strict training and achieve results. People with that kind of mental structure are neither easily attacked nor easily flattered. Their pride is harder to manipulate.

Still, I wouldn’t say that even such a mindset is indestructible under years of constant pressure. I could write separately about insidious, persistent forms of “attack” aimed at someone’s physiology. Sometimes I wonder whether there isn’t, somewhere, a hidden science of physically “malforming” the human body — practiced skillfully enough to trigger chronic illnesses or acute symptoms: heart attacks, strokes, eating disorders, depression, psychosis, exhibitionism, isolation, even suicide.

Going back to Dana B., I sometimes wonder whether, when she gave me Vangelis’s album “Oceanic” in 1997, she already sensed something — some thread of information that might have helped me get out of this situation sooner.

I didn’t like Oceanic. I couldn’t find the old experimental Vangelis of the ’70s and ’80s in it. It felt like a series of static sound paintings, lacking the unusual structures and narrative I was used to. A kind of ambient Café del Mar, but without groove or sensuality.

As a final note: whether any of my former classmates were involved in these broader societal “games,” I have no way of knowing — nor the time or desire to investigate. If not them, perhaps others. Clients, perhaps. Or a less discerning architectural audience. The Lord’s campground is vast, and many have pitched their tents in it.