PAUL SELING

Varianta în limba română

Aproximativ în 2012–2013 încercam, timid, să „testez apa cu degetul”, prin primele mele experimente în animația 3D. Eram în procesul de a descoperi care ar fi putut fi motivațiile acelei structuri mediatice ciudate în care simțeam că sunt prins. Abia începeam să observ mici indicii printre videoclipurile care îmi apăreau – parcă nu chiar atât de random pe cât aș fi crezut – în feed-ul de YouTube.

Conținutul muzical, soundtrack-ul, părea de cele mai multe ori diferit ca mesaj față de cel creat de regizorii videoclipurilor. M-am gândit, bineînțeles, că fiind două arte diferite, cu limbaje tehnice specifice – plus, probabil, diferențe de mentalitate între muzicieni și videografi – ele nu puteau converge într-un mesaj coerent, unitar, ca și concept. Asta mă preocupă și astăzi: dacă această diferență era voită sau nu, naturală sau nu.

Pentru mine era și un pas înainte: migrarea de la grafică spre animație. Așa că am realizat acest scurt „haiku vizual”, pe care l-am numit „schiță”, în care încercam să-mi descriu situația de moment printr-un limbaj tehnic. El ar fi trebuit să fie interpretat complet doar de niște foarte buni cunoscători. Dacă urma să primesc un răspuns, un feedback real, punctual, atunci aveam deja confirmarea că mă aflam sub o formă de „supraveghere” sau că eram, cel puțin, „urmărit” din spațiul media occidental. În funcție de natura feedback-ului speram să pot merge mai departe cu descifrarea misterului și cu disiparea confuziei în care mă aflam de prea multă vreme.

Atașez aici linkul YouTube către „schiță”:
https://www.youtube.com/watch?v=QTHor8GUKi8

Se pare că feedback-ul a apărut nu la mult timp după aceea. M-am bucurat enorm, eram cu adevărat fericit că artiști de calibrul celor de la Above & Beyond chiar și-au pus mințile la contribuție și au creat, probabil, atât piesa, cât și videoclipul. Dacă a fost vorba într-adevăr de asta, bineînțeles, este greu de crezut pentru cititorul neinițiat în dinamica ecosistemului muzical. Dar da, așa am început să am confirmarea că artiștii de pe scena globală comunică între ei și mențin o legătură constantă.

Desigur, am intuit că videoclipul era ușor sarcastic, dar am interpretat sarcasmul ca pe o ultimă încercare de a mă avertiza – pe mine și pe cei din jur – despre modul în care fenomenul mediatic degenerase. Avem acolo un personaj masculin eșuat la marginea unui oraș, care trăiește în mizerie și izolare, retrăind resemnat vremuri „glorioase”. Tabla de metal pe care scrie „Route 66” m-a dus imediat cu gândul la cafeneaua cu același nume din centrul vechi al Băii Mari (dar și la vechiul meu vis de a parcurge autostrada americană în întregime).

Probabil că toate simbolurile vizuale sunt „multistratificate” și „multipurpose” (în spațiu, în timp, în rețele sociale și nu numai), dar pentru moment am interpretat doar ceea ce vedeam sau simțeam ca o „proiecție subiectivă”, de moment: acel oraș părea a fi Baia Mare – cel puțin pentru mine – iar starea de derizoriu și izolare era cea pe care o simțeam după eșecul de a continua afacerea familiei din Sighetul Marmației.

Mai apare acolo imaginea „low-tech” de pe ecranul televizorului – o aluzie, probabil, la tehnica „low-tech” a schiței mele animate – plus micul gadget care semăna extrem de mult cu un synth de buzunar cu care experimentam pe atunci. Este prezentă și „rădașca”, o posibilă aluzie la fosta mea prietenă „Rada” (așa cum era deseori numită de prieteni în copilărie).

Toate aceste „jucării” au însemnat pentru mine o insinuare a faptului că puțini apreciază abordarea mea de a folosi unelte simple, minimale (un creion, o pensulă, o tabletă grafică sau o licență Cinema 4D, lol); cu excepția, poate, a unor foarte buni „cunoscători” – adică… chiar cei care au creat acest videoclip.

Am interpretat „fata din spațiu” care coboară din ceea ce pare a fi o „sămânță” (de scandal? sau…) ca pe „love interest-ul” meu de atunci, Alexandra D. B. Părea că includerea solistului vocal cu același nume confirma această idee. Deși fata din clip seamănă doar prin machiaj și coafură cu Alexandra, alte indicii – precum tenta retrofuturistă a costumului – trimiteau parcă tot către ea. Era absolventă a Facultății de Design din Cluj-Napoca.

M-am amuzat interpretând narativul și ca pe un banc românesc bine-cunoscut: cel cu ursul „Dănuț”, avertizat de animalele pădurii că „s-a scos o bere cu numele lui”. Așa am sesizat o subtilă asemănare cu vărul meu, Dănuț Fonai, pe care ulterior aveam să-l recunosc prin similitudini tot mai evidente în videoclipurile altor muzicieni celebri.

Faptul că băiatul din clip îi oferă „o plantă” într-un bocanc fetei este, din nou, interpretabil în mai multe sensuri. Primul meu gând – ca proiecție de moment – a fost că planta ar reprezenta copilul dintre cei doi: cineva fără viitor și fără opțiunea de a se dezvolta natural. Privind dintr-un alt strat, m-am gândit că „planta” aș fi putut fi chiar eu, lol, manipulabil într-un joc despre care abia atunci aflam, cu ajutorul videoclipului. Concluzia ar fi fost că fata „retrofuturistă” venise, de fapt, să inspecteze starea „subiectului” și constatase că nu era ceea ce se aștepta să fie: o plantă umană.

Evident, nu am putut să nu mă gândesc la rolul fetei din viața reală – Alexandra. Într-adevăr, ea mă căutase, ea mă „curtase”, de fapt, și am intuit că este posibil să fi fost manipulată pentru a intra în sfera mea personală. M-am speriat și am trimis un e-mail cu videoclipul angajatorilor ei de atunci, pe care îi vedeam ca pe un posibil grup de suport. Alexandra s-a panicat și a șters e-mailul.

Aș îndrăzni să speculez că aceste fete căutau, de fapt, o „ieșire” din „procesul mediatic” în care, după cum se vede, suntem tot mai mulți absorbiți. Dacă unii din comunitatea locală sau națională cunoșteau deja motivațiile celor din Occident și manipulau aceste femei, îmi este imposibil de aflat acum. Este posibil și ca unele să fi căutat foarte conștient „intrarea” în această instalație virtuală, cu scopul de a juca un rol și, probabil, de a-și continua viața profitând, într-un fel sau altul, de naivitatea celor mai puțin „norocoși” sau instruiți.

Dacă acea „sămânță de scandal” era „subtitrată” în neaosul dialect ardelean „de cartier”, ca o aluzie la cea mai bună prietenă a Alexandrei – L. Gheție –, cu care avusesem un mic flirt pe Facebook înainte să intru în relația cu Alex, nu mă pot pronunța. Desigur, alți „Gheție” din oraș se vor fi alertat sau… simțit, în funcție de modurile în care videoclipul și interpretarea lui au ajuns la ei.

M-am mirat, de asemenea, de acel „Wan Hai” scris cu graffiti pe un perete, care m-a dus cu gândul la Oana D., prietena mea arhitectă din perioada studiilor la Mincu. L-am asociat cu un moment dintr-o relație cu o altă fată – Adela A. – și cu un detaliu din sfera personală. Am avut un șoc, crezând că telefonul îmi era ascultat. Din acel moment am trăit cu senzația că sunt interceptat, încercând să aflu nu doar sensul întregii construcții mediatice, ci și cine ar fi putut fi în spatele acestei strategii, care părea mult prea intruzivă și abuzivă.

Astăzi mă gândesc că poate nu era vorba de asta, ci pur și simplu de „a fi high”, de faptul că fumasem un joint sau două cu Oana, prin anii ’90. Cum între timp nu mai practicam acest obicei, poate că „semnul” rămâne ca o interogație. Dacă era doar un simplu „do you wanna get high now?” – ca reproș sau ca interogare colectivă – nu pot ști. Probabil, din nou, criptarea într-un simbol funcționează pe mai multe paliere de înțelegere. Ca mic detaliu, în animația mea apăreau acei copăcei, iar camera „dădea din cap” stânga-dreapta, indicând că nu mai fumez „iarbă” de multă vreme și că m-am apucat serios de studiu și muncă.

Titlul piesei, „Blue Sky Action”, m-a dus cu gândul la „poliție” (albastru) și la cuvântul maghiar „akció”, despre care știam că înseamnă „reducere”. Exista și o subtilă înțelegere a faptului că acea „vibrație low-tech” ar fi fost specifică, la acel moment, intervenției „ramificației” maghiare (unguri, ungureni, Ungureanu etc.). Este greu de explicat necunoscătorilor, dar uneori anumiți artiști știu să exprime o atitudine umană prin limbaj vizual sau muzical. Dacă este vorba aici despre șovinism și metode „low-tech” rămâne, din nou, de analizat. Faptul că cafeneaua „Route 66” a funcționat într-o clădire deținută de familia Ungureanu este, iarăși, un indiciu.

Rămâne de discutat și de aflat cum ajungeau aceste detalii despre noi toți în Anglia și, mai ales, pe ce filiere. Mie mi se par mult prea detaliate: atât la nivel de informații despre îmbrăcăminte, preferințe vestimentare, coafuri, cât și la nivel de profil psihologic, rețelistică socială, date economice etc.

În final, am intuit și că muzicienii și videografii englezi înțeleseseră ideea mea inițială: aceea că aceste produse mediatice sunt percepute ca „low-tech” – cel puțin pentru mine – și că mulți alți români „snobi” le vor fi interpretat la fel; iar un produs perceput astfel degenerează într-o conștiință colectivă precum cea a românilor, care, la acel moment în timp, considerau că producătorul de muzică electronică este „inferior” starurilor muzicii clasice, de exemplu, sau chiar irelevant.

Desigur, există și la noi categorii sociale care nu văd lucrurile astfel. Dacă meditezi puțin la statutul grupului Above & Beyond, la vechimea, acoperirea și influența lor globală, precum și la resursele financiare implicate, poți depăși ușor miopia specifică unor grupări fără prea multă educație în domeniu.

---

English version

Around 2012–2013, I was cautiously “testing the waters” with my first timid attempts at 3D animation. I was trying to understand the motivations behind a strange media structure in which I felt trapped. I was only beginning to notice small clues among the videos that appeared in my YouTube feed—somehow not as random as I had initially assumed.

The musical content, the soundtrack, often seemed to convey a message different from that of the video directors. I naturally assumed that, since these were two distinct art forms with their own technical languages—and probably different mindsets between musicians and videographers—they could not easily converge into a single, coherent conceptual message. This still preoccupies me today: whether that discrepancy was intentional or simply organic.

For me, this was also a step forward—a transition from graphic design toward animation. That’s how I created this short “visual haiku,” which I called a “sketch,” attempting to describe my situation at the time through technical language. It was meant to be fully understood only by highly knowledgeable viewers. If I were to receive a concrete, specific response—real feedback—then I would already have confirmation that I was under some form of “surveillance,” or at least being “observed” from the Western media space. Depending on the nature of that feedback, I hoped to move forward in deciphering the mystery and dissolving the confusion I had been living with for far too long.

I’m attaching here the YouTube link to the “sketch”:
https://www.youtube.com/watch?v=QTHor8GUKi8

It seems that feedback did appear not long after. I was overjoyed—genuinely happy—that artists of the caliber of Above & Beyond had apparently put their minds to it and created both the track and the video. If that was indeed the case, it is understandably hard for readers unfamiliar with the dynamics of the music ecosystem to believe. But yes, that’s when I began to feel confirmed in my belief that artists on the global stage communicate with one another and maintain constant connections.

Of course, I sensed that the video was somewhat sarcastic, but I interpreted that sarcasm as a final attempt to warn me—and those around me—about how the media phenomenon had degenerated. The video features a male character stranded on the outskirts of a city, living in poverty and isolation, nostalgically reliving “glorious” times. The metal sign reading “Route 66” immediately reminded me of the café with the same name in the old town of Baia Mare, as well as my long-standing dream of driving the entire American highway.

Most likely, all visual symbols in the video are multilayered and multipurpose—across space, time, social networks, and beyond. For the moment, however, I interpreted only what I saw or felt as a subjective, immediate projection: that city felt like Baia Mare—at least to me—and the sense of dereliction and isolation mirrored how I felt after failing to continue my family’s business in Sighetu Marmației.

There is also the “low-tech” image on the television screen—probably a nod to the low-tech aesthetic of my animated sketch—along with a small gadget that looked strikingly similar to a pocket synth I was experimenting with at the time. The appearance of the beetle (“rădașcă”) may have been an allusion to my former girlfriend Rada, as she was often nicknamed in childhood.

All these “toys” felt like an insinuation that few people appreciated my approach of using simple, minimal tools—a pencil, a brush, a graphic tablet, or even a Cinema 4D license, lol—except perhaps true connoisseurs… namely, those who had created this very video.

I interpreted the “girl from space” descending from what looks like a “seed” (of scandal? or something else?) as my love interest at the time, Alexandra D. B. The fact that the vocalist shared her name seemed to reinforce this idea. Although the girl in the clip resembles Alexandra only in makeup and hairstyle, other hints—such as the retro-futuristic costume—also pointed toward her. She was a graduate of the Design Faculty in Cluj-Napoca.

I even amused myself by reading the narrative through the lens of a well-known Romanian joke—the one about the bear named Dănuț, warned by the forest animals that a beer had been released under his name. That’s when I noticed a subtle resemblance to my cousin Dănuț Fonai, whom I would later recognize through increasingly obvious similarities in other famous musicians’ videos.

The boy offering the girl “a plant” inside a boot can be interpreted in multiple ways. My first, momentary projection was that the plant symbolized a child between the two—someone without a future or the chance to grow naturally. On another layer, I wondered whether the “plant” might actually represent me—lol—manipulable within a game I was only beginning to perceive, through the video itself. The conclusion would be that the retro-futuristic girl had come to inspect the “subject” and realized it was not what she expected: a human plant.

Naturally, I couldn’t help thinking about the real-life counterpart—Alexandra. Indeed, she had sought me out; she had courted me, in a way. I suspected she might have been manipulated into entering my personal sphere. I panicked and sent an email with the video to her employers at the time, whom I imagined as a kind of support group. Alexandra panicked as well and deleted the email.

I would venture to speculate that these women were, in fact, looking for a way out of the “media process” that seems to be absorbing more and more of us. Whether certain members of the local or national community already knew the motivations of Western actors and manipulated these women accordingly is impossible for me to determine now. It is also possible that some consciously sought entry into this virtual installation, aiming to play a role and perhaps continue their lives by exploiting, in one way or another, the naivety of the less fortunate or less educated.

Whether that “seed of scandal” was subtitled in a local Transylvanian street dialect as an allusion to Alexandra’s best friend, L. Ghetie—with whom I had briefly flirted on Facebook before entering the relationship with Alex—I cannot say. Naturally, other people named Ghetie in the city may have felt alerted or implicated, depending on how the video and its interpretation reached them.

I was also struck by the graffiti reading “Wan Hai” on a wall, which made me think of Oana D., my architect friend from my studies at the Ion Mincu University. I associated it with a moment from a relationship with another woman, Adela A., and with a detail from my personal life. I was shocked, believing my phone might have been tapped. From that moment on, I lived with the feeling of being monitored, trying to understand not only the meaning of the entire media construction but also who could be behind such an intrusive and abusive strategy.

Today, I wonder whether it was none of that—perhaps just a reference to being “high,” to having smoked a joint or two with Oana back in the ’90s. Since I no longer engaged in that habit, the “sign” may have remained an open question. Whether it was merely a “do you wanna get high now?”—as reproach or collective query—I cannot know. Once again, symbolism seems to operate on multiple levels. As a small detail, in my animation the camera shakes side to side near those little trees, signaling that I had long since stopped smoking weed and had turned seriously toward study and work.

The track title, “Blue Sky Action,” led me to think of the police (blue) and of the Hungarian word “akció,” which I knew meant “sale” or “promotion.” There was also a subtle understanding that this “low-tech vibration” might have been characteristic, at the time, of intervention by a Hungarian “branch” (Hungarians, Ungureanu, etc.). This is difficult to explain to outsiders, but some artists know how to express human attitudes through visual or musical language. Whether this involves chauvinism or “low-tech” methods remains open to interpretation. The fact that the “Route 66” café operated in a building owned by the Ungureanu family is yet another clue.

What remains to be discussed is how such detailed information about all of us reached England, and through which channels. To me, the level of detail seems excessive—covering clothing, fashion preferences, hairstyles, psychological profiling, social networking patterns, economic data, and more.

In the end, I sensed that the British musicians and videographers had understood my initial idea: that these media products are perceived as “low-tech”—at least from my perspective—and that many Romanian snobs likely saw them the same way. A product perceived as such can degenerate into a collective mindset like that of Romanians at that time, when electronic music producers were often seen as inferior to classical music stars, or even irrelevant.

Of course, there are social groups here that do not share this view. If one reflects on the status of Above & Beyond—their longevity, global reach and influence, and the financial resources involved—it becomes easier to move beyond the narrow-mindedness typical of groups lacking education in this field.