PAUL SELING

Varianta în limba română

Am constatat cu mare surprindere, auzind de la cunoscuți de-ai mei, că „mă droghez în mod constant”. Acesta a fost doar unul dintre zvonurile care au circulat în timp prin oraș și poate chiar mai departe. Am fost și „gay”, „bisexual”, am fost și „copil de bani gata” și multe, multe altele. Menținerea acestor zvonuri este susținută și potențată – probabil – și de asocierea cu persoana publică Paula Seling, precum și de alți factori legați de statutul financiar pe care îl aveam în trecut: o afacere a familiei care era, an după an, în topurile financiare ale județului.

Bineînțeles, nu poți opri gura lumii. Nu m-a interesat niciodată să combat așa ceva, pentru că mi se părea inofensiv și doar o formă de „brown noise” fără direcție în mentalul colectiv. Aveam să constat însă, de la un moment dat, că era posibil ca zvonistica să fi fost totuși susținută, provocată cu insistență și apoi diseminată mai departe de către cei aflați în necunoștință de cauză.

În legătură cu consumul de droguri, acesta a fascinat mintea oamenilor comuni poate prin anii 1990–2000, când fenomenul era oarecum marginal. Astăzi, când tinerii încep încă din școala generală să folosească substanțe de acest fel și când procentul de consumatori este mult mai mare, eticheta nu mai face o impresie atât de puternică, cel puțin în rândul tinerilor. E posibil ca vechile generații să mai „pună botul” la ideea „cât de nociv este consumul”.

Încă de când am văzut Trainspotting am fost și fascinat, și avertizat de riscurile asociate acestor lumi. Deși mi-am propus să experimentez, deveneam conștient că nu trebuie s-o fac până la punctul în care deveneam dependent, sclavul „adicției”. De fapt, am evitat întreaga viață să devin dependent de orice: de o femeie, de un obicei, de sex etc. Am eșuat lamentabil acum nouă ani, începând să fumez tutun. Mă lupt îngrozitor în fiecare zi cu gândul că „asta e ultima țigară”; de fapt, sincer să fiu, am renunțat și la speranța asta. Dar, observând cât de rapidă și puternică este dependența de nicotină, nu pot să nu-mi imaginez cât de greu poate fi să scapi de droguri precum heroina, spre exemplu.

La statutul „drogaților” în societate am tot meditat de-a lungul anilor. În țări unde consumul este privit cu mai multă relaxare sau chiar este legal, „crima” nu este atât de radical acuzată. La noi, într-o țară încă posedată de vechea generație, cu mentalități patriarhale, „drogatul” devine un demon, un posedat. Și, ceea ce este cel mai „groaznic”, un „necunoscut”. În acest necunoscut se pot arunca orice fel de temeri sau învinuiri.

Am experimentat extrem de puțin, la finalul anilor ’90, cu marijuana și de două ori cu LSD, inspirat de lectura din liceu a cărților lui Carlos Castaneda. Aveam nevoie să înțeleg fenomenul, transa și mediul specific. Nu pot să spun că „îmi lipsește” asta; dimpotrivă, prefer luciditatea și claritatea mentală pe care, an după an, încerc s-o purific tot mai mult. Regimul vegetarian, prin care sper ca într-o zi să migrez chiar spre veganism, este un bun pas înainte. Adăugând și sportul, care îmbunătățește serios funcțiile cognitive, și o doză de „biohacking” cu aminoacizi, vitamine, minerale și proteine, pot să combat destul de bine efectele secundare ale tratamentului meu cu antipsihotic.

Pot afirma cu tărie că îmi este milă și simt nevoia să mă detașez de cei care dezvoltă dependențe de droguri. În mod cert există categoria celor care știu să înțeleagă transa, paranoia sau chiar psihoza asociată, s-o analizeze și chiar s-o deturneze în scopuri constructive (autocunoaștere, expandarea conștiinței și a limitelor minții); și mai există categoria celor care se bucură doar de zgomotul mental pe care consumul îl oferă. Ca în orice altă clasificare socială, există oameni inteligenți și oameni lipsiți de imaginație.

După o vreme am început să înțeleg că, la noi în țară, a fi consumator înseamnă a purta o etichetă manipulabilă de diverse structuri de putere și corupție. Dacă este nevoie de demonstrații „de forță” din partea politicii, a poliției etc., ești cu ușurință instrumentalizat în nevoia unora de a se „afirma” în fața unei comunități încă retrograde și conservatoare. Acest lucru se poate întâmpla însă și „de partea opusă”. Traficanții, mafiile, rețelele care mijlocesc acest consum pot, la rândul lor, să pună la cale asemenea strategii.

Aș îndrăzni să speculez că acest compromis cu „legea” – consumul – creează subiecților o continuă senzație de paranoia și suspiciune, pe de o parte, și o formă de coeziune cu ceilalți consumatori, pe de altă parte. Viața „riscantă”, la limită, fuga continuă de forțele de ordine, verificarea surselor, a dealerilor, a calității „mărfii” au probabil aportul lor de dopamină și adrenalină; lucru care poate genera, la rândul său, dependență, nu-i așa? Este vorba, până la urmă, de „un stil de viață”, mai mult decât de o simplă „adicție”.

De cealaltă parte a spectrului emoțiilor, consumatorii de cursă lungă sunt probabil predispuși să dezvolte forme de paranoia latentă, continuă, psihoze acute uneori, depresii cronice etc.; depinde, bineînțeles, de mulți factori: genetici, educaționali, statut financiar, grup social etc.

În mod cert, a recurge la consumul de asemenea substanțe, cel puțin la început, ține de nevoia de acceptare și integrare sub presiunea grupului social, în special la adolescenți. Cei care continuă pe termen lung sunt poate cei care au nevoie să „evadeze” dintr-o stare de lucruri pe care fie nu o pot înțelege, fie nu îi pot face față. Ce știe și poate înțelege fiecare din experiența drogurilor depinde de situația sa particulară.

Am tot meditat la funcția „drogului” în evoluția societății umane. Se știe că, de la începuturile civilizației, oamenii preistorici s-au drogat, investind treptat șamanul cu funcția de cunoscător, ghid spiritual, mentor. La început m-am gândit că poate așa a început, de fapt, coruperea legăturilor sociale, stabilirea ierarhiilor și, treptat, instaurarea unei puteri care, mileniu după mileniu, și-a perfecționat metodele prin care stăpânește. Poate că șamanul a început să profite de poziția lui favorizată și a evoluat, generație după generație, în ceea ce clerul este astăzi. El era cel care deținea știința iluziei, putea direcționa gândirea mistică și astfel opinia lui căpătase greutate.

Ca și contraargument, m-am gândit la triburile de amerindieni. Din scrierile lui Karl May aflam, ca și copil, că „vraciul” avea drepturi și obligații egale cu ale tuturor celorlalți membri ai tribului și că, de fapt, toți înțelegeau magia și puterile vindecătoare ale ierburilor. Din păcate, nu am citit aproape deloc studii despre cultura acestor populații. Probabil că cercetătorii din domeniu știu sau măcar intuiesc care este adevărul.

Revenind la „șamanul modern”, observăm cu toții că „știința manipulării iluziei” sau a gândirii mistice nu este ceva necunoscut. Ea pare să cunoască un reviriment în rândul celor care vor să experimenteze cu propria minte, cu limitele înțelegerii și ale conștiinței. Nu e greu de înțeles de ce: trăim într-o realitate tot mai pătrunsă de o formă de raționalism precar înțeles și „pus în practică”, care pretinde că acoperă toate limitele posibile ale gândirii umane. E de la sine înțeles că asta nu este decât o formă de aroganță, o caracteristică „de moment” a orânduirii, stratificării și dinamicii sociale.

În ceea ce privește „ghizii spirituali”, este evident că există persoane cu talent și experiență, dar și mulți alții care deturnează scopul acestor „călătorii inițiatice” în folos propriu. Câți dintre adepții sau clienții lor devin conștienți de acest lucru, câți se detașează de „șaman” și își dezvoltă un mod personal de a se raporta și echilibra în mediul social, în Lume, rămâne probabil o chestiune de cifre și statistici. Și, din nou, câți dintre „inițiatori” înțeleg care le sunt limitele și vor să le accepte – față de ei înșiși și față de „inițiați” – îmi este necunoscut.

În mod cert, funcția drogului, așa cum era el folosit în preistorie, a fost deturnată de mult timp. Cum în ultimele decenii apar tot mai multe produse sintetice, este posibil ca acea „întoarcere la natură”, la „spirite”, la un echilibru al minții funcționând la unison cu lumea înconjurătoare (cea a pădurii, a animalelor etc.), pe care o invoca șamanul preistoric, să nu mai aibă niciun sens. Cei care „își dau în cap” astăzi nu aleg drogul nici sub îndrumarea unui „ghid” și nici nu dau o dimensiune spirituală transei. Sunt astfel singuri în fața psihozelor, paranoiei, depresiei sau încearcă să le dea sens în grupurile lor de suport.

În ceea ce mă privește, am folosit micile mele escapade din anii ’90, ajutate de substanțe interzise, pentru a înțelege stările de paranoia sau psihoză extremă. Sau, dacă nu le-am „înțeles” pe deplin – până la urmă este vorba doar de o deformare a percepției mediului înconjurător, cauzată de o alterare a echilibrului neurotransmițătorilor – măcar am luat la cunoștință că ele există și că sunt un efect secundar comun al consumului.

Nu am dat niciodată o conotație „mistică” acestor experiențe, fiind mânat întotdeauna de rațiune și logică. Faptul că echilibrul chimic al creierului este afectat temporar, că „vedem și auzim” diferit, poate mai acut sau, dimpotrivă, că ne retragem în noi înșine pentru o scurtă perioadă sau chiar rupem orice comunicare cu exteriorul nu cred că justifică investirea drogului cu mai mult decât ceea ce este: un gateway spre non-sens, o formă de escapism și, poate, o capcană pentru rațiune și logică.

Am concluzionat că, atunci când știm să împingem gândirea rațională până la limitele înțelegerii umane, percepem faptul că ele nici nu sunt infinite și nici rațiunea nu este suficientă pentru a ne explica în totalitate existența. Astfel am constatat, amuzat, că recursul la studiu este un „drog” mult mai puternic, cu efect mult mai durabil și, de ce să nu recunoaștem, fără efecte secundare nocive.

Atâta doar că nici statul în scaun în exces sau cu laptopul în brațe nu a folosit nimănui. Mergeți, deci, în natură și mai luați niște aer, ar spune micul experimentalist din mine, lol.

---

English version

I was very surprised to hear, from people I knew, that “I constantly take drugs.” This was just one of the many rumors that circulated over time in the city, and perhaps beyond. At various points I was also “gay,” “bisexual,” a “spoiled rich kid,” and many, many other things. The persistence of these rumors was probably supported and amplified by my association with the public figure Paula Seling, as well as by other factors related to the financial status I had in the past: a family business that ranked year after year among the top financial performers in the county.

Of course, you can’t stop people from talking. I was never interested in combating such things because they seemed harmless to me—just a form of undirected “brown noise” in the collective mind. At some point, however, I began to realize that this rumor mill might actually have been deliberately supported, insistently provoked, and then further disseminated by people who had no real knowledge of the facts.

As for drug use, it may have fascinated the minds of ordinary people back in the 1990s–2000s, when the phenomenon was somewhat marginal. Today, when young people start using such substances as early as middle school, and when the percentage of users is much higher, the label no longer makes such a strong impression—at least among younger generations. Older generations may still “take the bait” when it comes to how “harmful drug use is.”

Ever since I saw Trainspotting, I have been both fascinated by and warned about the risks associated with those worlds. Although I intended to experiment, I was aware that I should not go so far as to become dependent, a slave to “addiction.” In fact, throughout my life I avoided becoming dependent on anything: a woman, a habit, sex, and so on. I failed miserably nine years ago when I started smoking tobacco. I struggle terribly every day with the thought that “this is my last cigarette”; to be honest, I’ve even given up hope on that front. But seeing how fast and powerful nicotine addiction is, I can’t help but imagine how hard it must be to escape drugs like heroin, for example.

I have reflected over the years on the status of “drug users” in society. In countries where consumption is viewed more relaxedly, or even where it is legal, the “crime” is not accused so radically. Here, in a country still possessed by the older generation, with our patriarchal mentalities, the “drug user” becomes a demon, someone possessed—and, worst of all, an “unknown.” Into this unknown, any kind of fear or accusation can be projected.

I experimented very little, at the end of the 1990s, with marijuana and twice with LSD, inspired by my high school reading of Carlos Castaneda’s books. I needed to understand both the phenomenon and the trance, as well as the specific environment. I can’t say that I “miss” those experiences; on the contrary, I prefer the lucidity and mental clarity that, year after year, I try to purify more and more. The vegetarian diet through which I hope one day to migrate toward veganism is a good step forward. Adding sport—which seriously improves cognitive functions—and a dose of “biohacking” with amino acids, vitamins, minerals, and proteins, I can counteract fairly well the side effects of my antipsychotic treatment.

I can state firmly that I feel compassion and the need to distance myself from those who develop drug dependencies. There is certainly a category of people who know how to understand trance, paranoia, or even the associated psychosis, who can analyze it and even divert it toward constructive purposes (self-knowledge, expansion of consciousness and mental limits). And then there is the category of those who simply enjoy the mental noise that consumption provides. As in any social classification, there are intelligent people and those lacking imagination.

After a while, I began to understand that in our country being a consumer means wearing a label that can be manipulated by various structures of power and corruption. If demonstrations of “force” are needed from politics, the police, and so on, you become easily manipulable in someone else’s need to “assert themselves” in front of a still retrograde and conservative community. But this can also happen from the “other side.” Dealers, mafias, and networks that facilitate this consumption can, in turn, devise similar strategies.

I would dare to speculate that this compromise with the “law”—consumption—creates in subjects a constant sensation of paranoia and suspicion on the one hand, and a form of cohesion with other consumers on the other. A “risky” life at the edge, constant flight from law enforcement, checking sources, dealers, the quality of the “goods,” probably brings its own contribution of dopamine and adrenaline—something that may itself become addictive. Isn’t that so? Ultimately, it’s a “lifestyle” more than a simple “addiction.” On the other side of the emotional spectrum, long-term users are likely to develop forms of latent, continuous paranoia, acute psychoses at times, chronic depression, and so on—depending, of course, on many factors: genetic, educational, financial status, social group, etc.

Certainly, resorting to the consumption of such substances, at least initially, is tied to the need for acceptance and integration under social group pressure (especially among adolescents). Those who continue long-term may be those who need to “escape” from a state of affairs they either cannot understand or do not know how to cope with. What each person knows and can understand from the drug experience depends on their particular situation.

I have often reflected on the function of “the drug” in the evolution of human society. It is known that since the beginnings of civilization, prehistoric people used drugs, gradually investing the shaman with the function of knower, spiritual guide, mentor. At first, I thought that this might be how the corruption of social bonds began, the establishment of hierarchies, and gradually the installation of a power that, millennium after millennium, perfected its methods of domination. Perhaps the shaman began to take advantage of his favored position and evolved, generation after generation, into what the clergy is today. He held the science of illusion, could direct mystical thinking, and thus his opinion gained weight.

As a counterargument, I thought of Native American tribes. From Karl May’s writings, which I read as a child, we learn that the “medicine man” had equal rights and obligations to everyone else in the tribe, and that in fact all members understood the magic and healing powers of herbs. Unfortunately, I have read very few studies about the culture of these populations. Researchers in the field probably know—or at least intuit—what the truth is.

Returning to the “modern shaman,” we all observe that the “science of manipulating illusion” or mystical thinking is nothing new. It seems to be experiencing a revival among those who want to experiment with their own minds, with the limits of understanding and consciousness. This is not hard to understand: we live in a reality increasingly permeated by a form of poorly understood rationalism “put into practice,” which claims to cover all possible limits of human thought. It is self-evident that this is nothing more than a form of arrogance, a “momentary” characteristic of social order, stratification, and dynamics. Those who have the courage to ask questions, to experiment—if not with drugs, then at least with ideas—to research, inform themselves, read, and learn, understand that it is possible that truth cannot be found, named, or demonstrated.

As for “spiritual guides,” it is evident that there are talented, experienced individuals here, and many others who divert the purpose of these “initiatory journeys” for their own benefit. How many of their followers or clients become aware of this, how many detach themselves from the “shaman” and develop a personal way of relating to and balancing themselves within society, in the World, is again perhaps a matter of numbers and statistics. And again, how many of the “initiators” understand their own limits and are willing to accept them—toward themselves and toward the “initiated”—remains unknown to me.

Certainly, the function of the drug, as it was used in prehistory, has long since been diverted. As more and more synthetic products have appeared in recent decades, it is possible that that “return to nature,” to “spirits,” to a mental balance functioning in unison with the surrounding world (that of the forest, animals, and so on), invoked by the prehistoric shaman, no longer makes any sense. Those who “knock themselves out” today do not choose the drug under the guidance of a “guide,” nor do they give the trance a spiritual dimension. In this way, they are alone in the face of psychoses, paranoia, and depressions—or they try to give them meaning within their support group. Again, I would dare to say that understanding such “edge” experiences, as well as the social, political, economic, and cultural environment in which the drug appears as a non-sense, depends greatly on each person’s intelligence, culture, or imagination. And yet, it exists and does not seem likely to disappear anytime soon.

I had a small thought that may seem phantasmagorical, and perhaps it is. I was thinking that the prehistoric shaman, like some members of the tribe, may have needed to justify their cruelty toward the animals they hunted for food. It is known that Native Americans—and perhaps not only them—“apologized” to or thanked the hunted animal for “allowing itself to be caught” so that humans could live and perpetuate their species. I thought that perhaps humanity’s place and integration in the universe needed a form of justification, and mystical thinking was there, supported by drugs, precisely for this purpose. Today, when we have so many options to reduce cruelty—not only toward animals but also toward other people—perhaps we can respond more moderately to the need to “knock ourselves out” without reason.

As far as I am concerned, I used my small escapades from the 1990s, aided by illegal substances, to understand states of paranoia or extreme psychosis. Or if I did not “understand” them—after all, it is merely a deformation of the perception of the surrounding environment, caused by an alteration of neurotransmitter balance—at least I “took note” that they exist and that they are a common side effect of consumption.

I never gave these experiences a “mystical” connotation, always driven by reason and logic. The fact that the chemical balance of the brain is temporarily affected, the fact that we “see and hear” differently—perhaps more acutely, or on the contrary, that we withdraw into ourselves for a short period or even break off all communication with the outside world—does not, in my view, justify investing the drug with more than what it is: a gateway to non-sense, a form of escapism, and perhaps a trap for reason and logic.

I concluded that when we push rational thinking to the limits of human understanding, we perceive that these limits are neither infinite, nor is reason sufficient to fully explain our existence. Thus, I discovered—amused—that resorting to study is a much more powerful “drug,” with far more lasting effects and, why not admit it, without harmful side effects.

That said, sitting excessively in a chair or with a laptop on your lap hasn’t helped anyone either. So go outside, into nature, and get some fresh air, the little experimentalist in me would say—lol.