PAUL SELING

Varianta în limba română

Având în vedere situația particulară în care ne aflăm – țara, comunitatea locală și eu, de asemenea – observând scurgerile de date, fenomenul de copiere intensivă, exportul datelor noastre personale în media – locală și mai departe –, merg înainte cu reverse engineering-ul; de data aceasta pe o axă temporală.

Concluzionez acum că, încă din aproximativ 1997, de când am intrat pentru prima dată pe internet prin dial-up, mi-a fost urmărită întreaga activitate online. Aș îndrăzni să afirm că, dacă acest lucru continuă și astăzi – vizibil cel mai bine prin interceptările prezenței mele pe social media, de unde unele dintre contactele mele ar părea că transmit către terțe părți, rețele, aproape tot ce scriu, afirm sau postez – avem de-a face cu un fenomen extrem de consistent și vast; și constant.

Aș specula că, dacă există o forță financiară și logistică importantă în spatele acestuia, ea ar acționa prin intermediari; iar dacă sunt intermediari, există mai multe rețele, verigi interconectate și interese. Intuiția îmi spune că nu este vorba doar de o singură axă de acționare, ci de cel puțin două majore, care par a fi potrivnice. Cum s-ar zice, pare că sunt prins „la mijloc”, fără să pot controla fenomenul și fără să fi găsit vreo justificare – cel puțin până acum.

Dacă tot pare că suntem într-un proces retrospectiv și dacă am reușit să găsesc, în atentatele despre care povesteam deunăzi, simbolismul – al locațiilor, al modului de a acționa sau al logisticii și logicii lor – care ni se adresează „nouă”, am împins gândul și mai în urmă, căutând un posibil punct zero; un punct de origine în care ar fi putut fi declanșat acest lanț de agresiuni, cu răspunsurile la ele; un loop al terorii care pare acum că se învârte la infinit și care nu mai poate fi întrerupt.

În opinia mea, atacurile teroriste – prin abilitatea cu care sunt puse în operă – nu par a fi rezultatul gândirii unor oameni comuni. Ele sunt extrem de bine închegate, cel puțin ca și concept. Se observă că cei care le planifică aplică principii solide ale psihologiei: teroarea este adresată unui public care le înțelege și le analizează, în primul rând, și apoi publicului larg, cel care probabil le internalizează la nivel inconștient și le decodează tot acolo.

A aplica rațiunea și a diseca cu răbdare și atenție la detaliu un atentat terorist are, bineînțeles, ca rezultat inevitabil cel puțin cinismul, dacă nu mai mult. A înțelege și apoi a internaliza aceste mesaje, atât de atent gândite, are cu siguranță un rezultat dezastruos asupra sănătății mintale a tuturor. Cei care le știu decodifica pot ajunge, în final, să aibă acces la inteligența autorilor, rupți între tendința umană de a empatiza cu victimele și cea de a căuta, până la urmă, o motivație rațională pentru ceea ce s-a întâmplat.

Atentatul terorist este, după mine, un mesaj cu o cheie de decodificare inclusă. El poate conține, în acest fel, și explicația pentru agresiune, care de obicei pare a fi o formă de critică adresată nu doar unei comunități sau unei țări întregi, ci și unei ideologii, unei structuri de putere, unui sistem ierarhic economic, politic, social etc. Intuiesc că la baza acestor războaie stau, în cele din urmă, interese financiare și diferențe de mentalitate. Oamenii comuni, victimele, nu sunt altceva decât pioni manipulabili sau sacrificabili pe această imensă tablă de șah a conflictului perpetuu. De ambele părți se poate ajunge – sau s-a ajuns deja – la forme avansate de cinism și cruzime, atâta timp cât „victimele” nu fac parte din propriul sistem și sunt „ale celorlalți”.

Reflexia infinită a acestor acte teroriste pare să se fi răspândit în timp și spațiu și să fi dus, într-un fel, la starea generalizată de confuzie și dizarmonie în care ne scufundăm cu toții tot mai adânc în ultima vreme. Îndrăznesc să afirm că multă lume se îmbolnăvește din această cauză de o serie de afecțiuni psihice, fie că înțelege rațional fenomenul, fie că nu. Cei care au devenit public „fidel” al acestor războaie, urmărind constant „schimbul de focuri”, nu par nici ei neatinși de efecte secundare. Este posibil ca unii să devină chiar recrutabili de o parte sau de alta, în timp ce alții ajung să aprecieze „talentul” creierelor care le planifică și le duc la îndeplinire și, de ce nu, să „se inspire”, să le preia metodele și apoi să le aplice în viața de zi cu zi – mai mult sau mai puțin vizibil, sublimat, mai mult sau mai puțin fidel sau abil.

Oameni politici, personalități publice, mediatice, cei care, prin natura meseriei lor, învață să facă această decodificare a „simbolismului limbajelor mentalului colectiv”, par să devină, la rândul lor, fie impasibili, fie indiferenți, fie neputincioși. Fie devin activi în a decodifica, explicita și răspândi „mesajul terorismului” (probabil un alt efect secundar urmărit). La urma urmei, comunitățile așteaptă un răspuns, o explicație, acțiuni punitive, demonstrații de forță și găsirea vinovaților; și, bineînțeles, răzbunare. Cei mai puțin naivi și mai atenți se resemnează și sunt reduși la tăcere.

Am meditat mult la „non-acțiune” și la această opțiune – resemnarea – de-a lungul întregii mele vieți, ca formă tăcută de rezistență și, de ce nu, de critică împotriva acestor tipuri de conflicte. Mentalitatea comună și simplistă, care caută vinovați „la prima vedere”, superficial, nu face decât să justifice, în final, atitudinea celor care terorizează. Sistemele noastre de gândire sunt deficitare; dinamica schimbului de informație, de resurse, cea economică, politică și socială, dar și mentalitatea individului comun sunt, toate, de invocat și chestionat. Poate că, dacă am fi cu toții mai empatici, mai echilibrați, mai umani, mai educați, am depăși statistic măcar „masa critică” care ar determina schimbarea; am „da societății” alt fel de conducători, alt fel de manageri, alt fel de preoți, alte tipuri de staruri, actori, personalități media.

Dar se pare că se întâmplă contrariul. Terorismul este atât de greu de asimilat și de înțeles, încât devenim, în masă, tot mai cinici, mai izolați în noi înșine, mai triști și mai deconectați unii de ceilalți. Cei care analizează și înțeleg sunt adesea considerați „suspecți” și bănuiți că ar deveni partizani, când, de fapt, a gândi critic și analitic este o dovadă de umanitate în aceste circumstanțe.

Trist este să observi cum rețelele de corupție, de orice fel ar fi ele, încep cu mare abilitate să folosească teroarea, confuzia, cinismul și, în final, izolarea oamenilor în favoarea propriei ierarhii, deturnând adesea sensul acestor agresiuni în folos propriu, manipulând mai departe mințile comunităților și ale potențialelor victime punctuale, profitând de alienarea generală și, în final, de indiferența care pare că ne-a cuprins.

Revin acum la ceea ce o vreme am considerat a fi „momentul zero” al terorismului modern, cel în care am realizat cu adevărat că suntem într-un război – și nu doar unul clasic, ci și unul mediatic.

Revenisem dintr-o scurtă vacanță activă în satul Schieder, Germania, unde petrecusem 2–3 luni la sediul asociaților din firma tatălui meu. Îmi aduc aminte de sentimentul straniu de dezechilibru și confuzie pe care l-am avut atunci când, coborând din avion, am început să merg pe trotuar. Mă obișnuisem rapid cu societatea germană și cu ordinea, calmul și disciplina lor specifice. După ce mintea mea se adaptase la alei frumos finisate, borduri netede, marcaje rutiere vizibile, trafic lent și controlat, mă aflam din nou în haosul României. Am concluzionat atunci, cu mare tristețe, că „nu vom ajunge la nivelul Germaniei nici măcar în zece ani”. Am oftat adânc, resemnat.

A doua sau a treia zi stăteam pe scaunul unui frizer din Piața Rosetti, București, când toată lumea a început să murmure, întorcându-se spre televizorul agățat de perete. În imagini, primul avion izbea unul dintre Turnurile Gemene. Secvența se repeta obsesiv, se discuta aprins și agitat.

Bineînțeles, am avut un șoc. Gândul meu a fost aproximativ următorul: „Să fie vorba de entertainment?”. Era evident că, până la urmă, era vorba de asta, dar nu puteam internaliza ideea. Cine planificase „lovitura” era conștient că magnitudinea ei va fi preluată de toate posturile TV din lume, repetată până la refuz, discutată, disecată și însămânțată în mințile fiecărui individ și ale fiecărei comunități, până în ultima casă a ultimului cătun.

Am analizat și eu întâmplarea, încercând să fac acel reverse engineering pentru a identifica, în primul rând, simbolurile utilizate și apoi, poate, autorii. Acel 11, acel „9”, acel „septembrie”; acele turnuri „gemene”. Prima mea reacție a fost o decodificare parțială: era, mi-am spus, adresat întregului establishment al „entertainment-ului” și, în lumina a ceea ce descopăr an după an până astăzi, ipoteza pare să se confirme.

Dacă este să credem că familia noastră – Seling – a fost, probabil încă dinainte de 1989, „luată pe sus” ca o formă de „demonstrație publică”, manipulată ca marionetă și pion manevrabil și, în cele din urmă, victimă, trebuie să recunoaștem că poate a existat în timp o escaladare treptată a unui conflict de care noi nu eram conștienți și pe care nu îl puteam vedea; un conflict care a inclus, în dezvoltarea sa continuă de peste 40 de ani, și acest moment fatidic.

Acel „gemeni” ar fi putut fi speculat probabil și ca „zodie” și, cu siguranță, unii s-or fi gândit și la colegul meu Sever, care era din zodia Gemenilor. Dacă cineva studiase în amănunt anturajul nostru, evenimentele din timpul facultății, mica mea neînțelegere – ignorată pentru moment – cu acest amic, în jurul unei fete care „mă înșelase” cu el, dacă întreaga operațiune era o imensă formă de sarcasm adresată acelui „establishment” al marilor muzicieni, rămâne de analizat, poate chiar în detaliu. Dacă speculăm mai departe, „9”-le ar fi putut însemna „nouă” în română și negație în limba germană.

Interesant este faptul că, în curând, am realizat că poate analizam prea mult aceste atacuri teroriste. Ele sunt lipsite de „sintaxă” sau de fir narativ și de concluzie, astfel încât cumulul de simboluri rămâne la latitudinea celui care le descifrează să și le explice și, în final, să și le „apropie”, dacă este cazul, sau să disemineze adevărul despre ele.

În ceea ce mă privește, șocul inițial a fost refulat, iar gândul decodificării atentatului a fost reprimat. Am uitat că, în câteva secunde, găsisem de fapt cheia și îmi explicasem că poate eram direct vizat, alături de mulți alții din jur. Evoluția ulterioară a lucrurilor pare să demonstreze că acea intuiție era corectă. Faptul că am reprimat momentul a fost, poate, un reflex al instinctului de conservare: urma, cu siguranță, să intru într-un ciclu al terorii și nu aveam cum să scap din el fără daune serioase, poate chiar moarte. În plus, mintea unui tânăr de 23 de ani nu înțelege încă cinismul unor oameni maturi, experimentați în asemenea războaie, nici posibilele ramificații sau efecte secundare ale expunerii la un asemenea construct. Dacă, de fapt, câteva luni mai târziu mi-am pierdut echilibrul mental și am intrat în sistemul psihiatric tocmai din această cauză, este din nou discutabil.

Revenind la primul paragraf, notez din nou – fixând aici această observație – că, la scurt timp după ce am început să fac producție audio, spre finalul lui 1997, am realizat în Sony Acid un album bazat pe manipularea de audio samples. L-am denumit Eva; avea pe copertă un manechin de plastic pe un fundal verziu. Îmi aduc aminte cu mândrie de această primă încercare de a crea ceva coerent, de a subordona mai multe piese unui concept comun, solid. Piesele erau realizate aproape ad-hoc, așa cum îmi plăcea deja să experimentez, canalizând în exterior acel flux al conștiinței încă nedefinit la nivelul la care îl „transpun în artă” astăzi, mânat de inspirație și dorință de lucru și experiment.

Da, exista acolo o piesă care descria o călătorie cu avionul, o turbulență, o voce de stewardesă și alte efecte speciale. I-am oferit managerului Paulei, sora mea – dlui Paul Nanca – albumul spre ascultare și eventuală publicare. Bineînțeles, cu mintea de acum, înțeleg că muzica nu era încă la nivelul de calitate potrivit imprimării, dar la baza ei stăteau energia mea și dorința de a crea fără compromis. Îmi pare extrem de rău că nu l-am mai păstrat. Dacă mai există undeva – știu că dl Nanca l-a dus spre audiție dlui Tino Furtună, de la Holograf – mi-ar plăcea enorm să-l revăd și să-l reascul.

Dacă am fost supravegheat fără știrea mea, dacă a existat într-adevăr hacking, dacă cineva a sustras piesele sau sample-urile din computer în timp ce lucram, nu am cum să știu. Sau dacă, prin dl Nanca sau dl Furtună, materialul a ajuns în alte mâini – nu pot nici măcar să mai aflu. Dar mă gândesc că, cu siguranță, cineva, undeva, va fi făcut o conexiune între mica mea piesă, simbolistica atentatului și va fi tras concluzii, cel mai probabil greșite.

Mi se întâmplă uneori să am senzații premonitorii și să „captez” în arta mea – adesea în stări de anxietate creativă – elemente pe care ulterior le regăsesc în asemenea acte de agresiune. Rămâne pentru mine un mister modul în care se întâmplă acest lucru, dar pot crede că este o dovadă a faptului că lumea rațională nu este singurul mediu în care funcționăm. Există și forme de comunicare non-verbală, instinctuală și, cu siguranță, oamenii dialoghează unii cu alții prin canale sau medii necunoscute chiar și minții lor conștiente. Dar despre asta voi scrie într-o altă postare.

Ca ultim detaliu, mai notez aici că îmi aduc aminte de o altă piesă în care am folosit un sample vocal cu o femeie de origine indiană – sau pakistaneză, sau din acea zonă geografică – care recita un fragment, probabil dintr-un text hindus: “drunk with demonic delusions”, o aluzie la faptul că oamenii trăiesc într-o continuă beție indusă de ignoranță, frică și alte sentimente de „joasă calitate”.

M-am amuzat uneori amintindu-mi citatul, distorsionând „delusions” în „dilutions”. Dar sample-ul mi-a rămas până astăzi în minte, cu accentul englez ușor imprecis – o bună observație asupra situației în care pare că ne aflăm cu toții astăzi.

Ca gând final, adaug realizarea târzie, prin studiu îndelungat – mai ales pe YouTube și prin lectură – a faptului că aceste conflicte își au probabil originea în istoria extrem de îndepărtată a umanității. Este posibil ca și ultimele războaie mondiale să fi fost generate prin metode similare, adaptate însă tehnologiei și modului de comunicare ale epocilor respective. Cum tehnologia ultimelor decenii a permis un „upgrade” al puterii către mass-media, rețelistica social media și, implicit, un acces mai facil la mintea colectivă, iată-ne în fața unor noi metode de a disputa zone de influență, teritorii, națiuni, adevăr, istorie, trecut și viitor. Cum va rezista umanitatea în fața acestor provocări rămâne de văzut.

---

English version

Considering the particular situation we are in—the country, the local community, and myself as well—observing data leaks, the phenomenon of intensive copying, and the export of our personal data into the media, both locally and beyond, I am moving forward with reverse engineering, this time along a temporal axis.

I now conclude that since approximately 1997, when I first accessed the internet via dial-up, my entire online activity has been monitored. I would dare to claim that if this continues today—most visibly through the interception of my presence on social media, where some of my contacts appear to transmit to third parties and networks almost everything I write, state, or post—we are dealing with an extremely consistent, vast, and constant phenomenon.

I would speculate that if there is significant financial and logistical power behind it, it would operate through intermediaries; and if there are intermediaries, then there are multiple networks, interconnected links, and interests. My intuition tells me that this is not just a single axis of action, but at least two major ones, seemingly opposed. As one might say, I appear to be caught “in the middle,” unable to control the phenomenon and without having found any justification—at least so far.

If we now seem to be engaged in a retrospective process, and if I have managed to identify symbolism in the attacks I mentioned earlier—symbolism of locations, modes of action, logistics, and internal logic—that appears to be addressed to “us,” I pushed my thinking even further back, searching for a possible zero point: a point of origin at which this chain of aggressions, together with the responses to them, might have been triggered—a loop of terror that now seems to spin endlessly and can no longer be interrupted.

In my opinion, terrorist attacks, through the skill with which they are executed, do not appear to be the result of ordinary thinking. They are extremely well constructed, at least conceptually. It is evident that those who plan them apply solid principles of psychology: terror is addressed first to an audience capable of understanding and analyzing it, and only afterward to the general public, which likely internalizes it at an unconscious level and decodes it there.

Applying reason and patiently dissecting a terrorist attack with attention to detail inevitably leads at least to cynicism, if not more. Understanding and then internalizing these carefully designed messages certainly has a disastrous effect on everyone’s mental health. Those capable of decoding them may eventually gain access to the intelligence of the authors, torn between the human impulse to empathize with the victims and the urge to search for a rational motivation behind what happened.

To me, a terrorist attack is a message with an embedded decoding key. In this way, it may also contain an explanation for the aggression itself, which often appears as a form of criticism directed not only at a community or an entire country, but also at an ideology, a power structure, an economic, political, or social hierarchy, and so on. I intuit that, at the root of these wars, there ultimately lie financial interests and differences in mentality. Ordinary people—the victims—are nothing more than manipulable or expendable pawns on this immense chessboard of perpetual conflict. On both sides, advanced forms of cynicism and cruelty can emerge, as long as the “victims” do not belong to one’s own system and are considered “the others.”

The infinite reflection of these terrorist acts seems to have spread across time and space, contributing to the generalized state of confusion and disharmony into which we are all sinking ever more deeply. I dare to assert that many people fall ill with various psychological conditions because of this, whether they understand the phenomenon rationally or not. Those who have become a “loyal” audience to these wars, constantly following the “exchange of fire,” do not seem untouched by secondary effects either. Some may even become recruitable to one side or another, while others come to admire the “talent” of the minds that plan and carry out these acts and, perhaps, draw inspiration from them—adopting methods and applying them in everyday life, more or less visibly, sublimated, more or less faithfully or skillfully.

Politicians, public and media figures—those who, by the nature of their profession, learn to decode the symbolism of collective mental languages—seem, in turn, to become either impassive, indifferent, or powerless. Some become active in decoding, explicating, and disseminating the “message of terrorism” itself (probably another intended side effect). After all, communities expect answers, explanations, punitive actions, demonstrations of force, and the identification of the guilty—and, of course, revenge. The less naïve and more attentive resign themselves and are silenced.

Throughout my life, I have often reflected on “non-action” and on resignation as a silent form of resistance and, perhaps, criticism of these types of conflicts. The common, simplistic mentality that seeks obvious culprits only ends up justifying the attitude of those who terrorize. Our systems of thought are deficient; the dynamics of information exchange, resources, economic, political, and social systems, and even the mentality of the average individual all deserve scrutiny. Perhaps if we were all more empathetic, balanced, humane, and educated, we might statistically surpass the “critical mass” needed for change; we would offer society different kinds of leaders, managers, priests, stars, actors, and media personalities.

But the opposite seems to be happening. Terrorism is so difficult to assimilate and understand that we collectively become more cynical, more isolated within ourselves, sadder, and more disconnected from one another. Those who analyze and understand are often regarded as “suspects” and feared as potential partisans, when, in fact, critical and analytical thinking is a sign of humanity in these circumstances.

It is sad to observe how networks of corruption, of any kind, skillfully begin to exploit terror, confusion, cynicism, and ultimately human isolation for the benefit of their own hierarchies, often diverting the meaning of these aggressions to serve their own interests, further manipulating the minds of communities and potential individual victims, profiting from general alienation and, eventually, from the indifference that seems to have enveloped us.

I now return to what I once considered the “zero moment” of modern terrorism—the moment when I truly realized that we were at war, not only a classical one, but also a media war.

I had just returned from a short, active stay in the village of Schieder, Germany, where I had spent two to three months at the headquarters of my father’s business partners. I remember the strange feeling of imbalance and confusion I experienced when, after getting off the plane, I began walking along the sidewalk. I had quickly adapted to German society and to their characteristic order, calm, and discipline. After my mind had adjusted to neatly finished walkways, smooth curbs, clear road markings, slow and controlled traffic, I found myself once again in the chaos of Romania. I concluded then, with deep sadness, that “we will not reach Germany’s level even in ten years.” I sighed deeply, resigned.

On the second or third day, I was sitting in a barber’s chair in Piața Rosetti, Bucharest, when everyone began murmuring and turning toward the television mounted on the wall. In the images, the first plane struck one of the Twin Towers. The sequence was replayed obsessively, accompanied by heated, agitated discussion.

Naturally, I was shocked. My immediate thought was something like: “Is this entertainment?” It was obvious that it was, in the end, but I could not internalize the idea. Whoever planned the “strike” knew that its magnitude would be broadcast by every TV station in the world, repeated endlessly, discussed, dissected, and implanted in the minds of every individual and every community, down to the last house in the last hamlet.

I analyzed the event as well, attempting that reverse engineering in order to identify, first of all, the symbols used and then perhaps the authors. That 11, that “9,” that “September”; those “twin” towers. My first reaction was a partial decoding: it was, I told myself, addressed to the entire entertainment establishment, and in light of what I continue to discover year after year, up to this day, the hypothesis seems to hold.

If we are to believe that our family—the Selings—was probably, even before 1989, “taken in hand” as a form of public demonstration, manipulated as a marionette and maneuverable pawn and ultimately a victim, then we must acknowledge that there may have been a gradual escalation over time of a conflict we were not truly aware of and could not see—one that, over more than forty years of continuous development, included this fateful moment as well.

The “twins” may also have been exploited as a zodiac reference, and certainly some may have thought of my colleague Sever, who was a Gemini. If someone had studied our social circle in detail, the events during university, my minor disagreement—ignored for the moment—with this friend over a girl who had “cheated on me” with him, if the entire operation was an immense form of sarcasm aimed at that establishment of great musicians, this remains to be analyzed, perhaps in detail. If we speculate further, the “9” could have meant “nouă” (nine/us) in Romanian and negation in German.

Interestingly, I soon realized that perhaps I was analyzing these terrorist attacks too much. They lack syntax, narrative continuity, and conclusion, so the accumulation of symbols is left to the decoder to explain and ultimately appropriate—or to disseminate the truth about them.

As far as I am concerned, the initial shock was repressed, and the impulse to decode the attack was suppressed. I forgot that, within seconds, I had actually found the key and explained to myself that I might have been directly targeted, along with many others around me. Subsequent developments seem to confirm that this intuition was correct. Repressing the moment may have been an act of self-preservation: I would certainly have entered a cycle of terror from which there would have been no escape without serious damage, perhaps even death. Moreover, the mind of a 23-year-old does not yet grasp the cynicism of mature individuals experienced in such wars, nor the possible ramifications or side effects of exposure to such a construct. Whether the fact that, a few months later, I lost my mental balance and entered the psychiatric system was precisely because of this remains open to debate.

Returning to the first paragraph, I note again—fixing this observation here—that shortly after I began audio production, toward the end of 1997, I put together an album in Sony Acid based on the manipulation of audio samples. I called it Eva; it featured a plastic mannequin on a greenish background. I remember with pride this first attempt to create something coherent, to subordinate multiple pieces to a single, solid concept. The tracks were created almost ad hoc, as I already enjoyed experimenting, channeling outward that flow of consciousness not yet refined to the level at which I “translate it into art” today, driven by inspiration and the desire to work and experiment.

Yes, there was a track that described an airplane journey, turbulence, a flight attendant’s voice, and other special effects. I offered the album to Paula’s manager—my sister—Mr. Paul Nanca, for listening and possible release. Of course, with today’s perspective, I understand that the music was not yet at a quality suitable for release, but it was nonetheless driven by my energy and my desire to create without compromise. I deeply regret not having kept it. If it still exists somewhere—I know Mr. Nanca passed it on to Mr. Tino Furtună from Holograf—I would very much like to see and hear it again.

Whether I was surveilled without my knowledge, whether there was indeed hacking, whether someone extracted tracks or samples from my computer while I was working, I cannot know. Or whether, through Mr. Nanca or Mr. Furtună, the material reached other hands—I can no longer find out. But I think that, somewhere, someone certainly made a connection between my small piece, the symbolism of the attack, and drew conclusions—most likely incorrect ones.

At times, I experience premonitory sensations and “capture” in my art—often in states of creative anxiety—elements that I later encounter in such acts of aggression. How this happens remains a mystery to me, but I can believe it demonstrates that the rational world is not the only environment in which we function. There are also forms of non-verbal, instinctual communication, and people undoubtedly communicate with one another through channels unknown even to their conscious minds. But I will write about that in another post.

As a final detail, I note that I remember another track in which I used a vocal sample of a woman of Indian—or Pakistani, or from that geographical area—origin, reciting a fragment, probably from a Hindu text: “drunk with demonic delusions,” an allusion to the idea that people live in a constant intoxication induced by ignorance, fear, and other “low-quality” emotions.

I sometimes amused myself by recalling the quote, distorting “delusions” into “dilutions.” Yet the sample has remained in my mind to this day, with its slightly imprecise English accent—a sharp observation of the situation in which we all seem to find ourselves today.

As a final thought, I add the realization—reached late, through prolonged study, especially on YouTube and through reading—that these conflicts likely originate in the extremely distant history of humanity. It is possible that even the last world wars were generated by similar methods, adapted to the technology and communication modes of their respective eras. As the technology of recent decades has enabled an “upgrade” of power toward mass media and social media networks, granting easier access to the collective mind, here we are, facing new methods of disputing zones of influence, territories, nations, truth, history, past, and future. How humanity will withstand these challenges remains to be seen.