Varianta în limba română
În mai 2016, după micul „happening” inspirat de acționismul vienez – lol – adică utilizarea orașului ca spațiu de expresie și interogare (nota bene), am intrat în Spitalul de Boli Infecțioase și Psihiatrie din Baia Mare.
Am cunoscut-o acolo pe doamna Aurora Caulea (actuala Ilies), care m-a luat sub protecția ei, cu ceea ce am considerat atunci a fi grijă, înțelegere și empatie. Au fost 2–3 săptămâni de medicație masivă, urmate de aproximativ 4 ani de olanzapină injectabilă. Totul sub supravegherea dânsei: lunar, consulturi și discuții detaliate despre starea mea mentală.
Ceea ce am de obiectat în mod special este „ascunderea sub preș” susținută a înrăutățirii calității sănătății mele fizice. Se știe, în rândul medicilor de specialitate, că antipsihoticele au ca efect primar îngrășarea excesivă și diabetul zaharat. La început am acceptat cu ușurință îngrășarea. În doar primele 2–3 luni luasem peste 15 kilograme în greutate. Mi-am spus că, până la urmă, fusesem în formă toată viața. Urma acum să experimentez și cum e să fii gras, sleampăt, deprimat din cauza asta și… haha… complet invizibil sexului opus.
Pur și simplu am luat această evoluție spre rău ca pe un experiment temporar. Așa am constatat, într-adevăr, cât de mult contează un fizic plăcut, cât de repede se schimbă atitudinea oamenilor când ești perceput ca neglijent și delăsător. Nu aveam cum să explic fiecăruia în parte că nu era vorba de asta, ci de o medicație extrem de toxică și distructivă, așa că tăceam, amuzându-mă în sinea mea de capcana invizibilă și insidioasă în care intrasem și de ridicolul situației.
În plus, mi-am cercetat fața, ochii, după primele zile de administrare a medicației. Privirea mea atentă, alertă, era acum tulbure, iar colțurile ochilor căzute. Apăruseră și pungile de sub ochi. Mai adăugam și ginecomastia și mă regăseam într-un alt corp decât cel care m-ar fi reprezentat în mod corect. Sunt de părere că forma fizică reflectă, alături de îmbrăcăminte, gestică și mimică, starea noastră mentală. Atunci când intervenim cu substanțe chimice atât de puternice și deformăm această reflexie a sufletului nostru spre exterior, transmitem implicit informație falsă și, bineînțeles, primim feedback denaturat.
Am conștientizat imediat acest lucru și am început să „compilez” disonanța, falsul feedback, fără a încerca să compensez sau să mă justific. Treptat, am înțeles ridiculizările, disprețul sau chiar mila cu care sunt tratați cei supraponderali, grași, obezi. Am înțeles că acest feedback nu face decât să le adâncească sentimentul de inadecvare și m-am mirat de cât de necruțătoare este mintea colectivă și prejudecățile.
Meditam și la faptul că psihicul unui om care face excese alimentare este deja afectat. Poate din cauza unei educații precare, poate a unor abuzuri din copilărie și nu numai. În mod cert, un om supraponderal strigă după ajutor până la urmă, iar a nu cerceta mai îndeaproape care sunt cauzele, a-l respinge, a-i da sfaturi simpliste sau a-l desconsidera este o dovadă nu doar de cruzime, ci și de prostie.
Am înțeles și că mai există categoria „grașilor asumați”. Poate sunt rarisimi cei care se simt perfect în pielea lor, deși nu prea cred că acest feedback specific nu îi afectează, de fapt. Bineînțeles, am speculat că ei pot dezvolta mecanisme de adaptare. Poate unii capătă un umor savuros; poate alții devin, din contră, manipulatori, sadici, răzbunători. În funcție de mediu, familie, educație, mi-am imaginat că această situație particulară dezvoltă, ca și în cazul altor dezechilibre, o varietate de manifestări ca răspuns.
Revenind la îngrășarea mea excesivă, care, după 6–7 ani de delăsare, m-a dus către 118 kilograme (de la aproximativ 85 în momentul în care începusem tratamentul), am încercat să… „mă simt bine în pielea mea”. Mă gândeam tot timpul că „îmi trăisem vremea” și că nu mai era cazul acum, la vârsta asta, să mai mențin o formă fizică bună. Dar mă înșelasem. Gâfâiam urcând scările până la etajul unu. Am căzut pe trepte, alunecând pe gheață, și mi-am tratat 3–4 luni durerea de spate, aproape imobilizat — o căzătură care ar fi fost mult mai ușor de suportat dacă eram suplu și agil.
Doamna Aurora a ignorat evoluția negativă a glicemiei mele, trigliceridelor mărite, colesterolului și probabil a altor markeri. Când am descoperit că intrasem în zona de diabet — după 6 ani de antipsihotice — m-am uitat în urmă la analizele anuale, doar ca să descopăr că creșterea era vizibilă, an după an. De la 85, apoi 100, apoi 115, apoi 125 — așa se vedea cum intram treptat în această boală cronică, atât de insidioasă și, în final, mortală, fără să fi fost alertat măcar o dată. M-am enervat. Înainte să mă reapuc de sport și de „regim”, acum vreo 2 ani, ajunsesem la o glicemie de dimineață de 165.
Vedeam deja, într-un viitor îndepărtat, amputări, dializă, orbire. M-am apucat de sport imediat. În primele 4 luni slăbisem deja 20 de kilograme. Antipsihoticul are însă, pe lângă atâtea efecte nocive, și altul: scăderea nivelului dopaminei, care trage după el și alți neurotransmițători — endorfine, serotonină, oxitocină etc. A face sport devine mult, mult mai greu pentru cineva aflat sub tratament decât pentru un om sănătos.
Și totuși, mi-am împins limitele tot mai departe. Aveam deja, după 30 de ani de disciplină și regim riguros, exercițiul anduranței, al răbdării, echilibrul mental necesar menținerii efortului pe termen lung. M-am felicitat din nou că mersesem cu îndârjire pe această cale atât de „disputată” sau contestată de unii oameni și i-am mulțumit în gând tatălui meu care, la doar 13–14 ani, îmi arătase primele exerciții de culturism și îmi pusese la dispoziție prima ganteră.
Reușisem deja să ies de sub tutela doamnei Aurora, care condusese cu o mână de „nazist” acești 5–6 ani de tratament. Am fost extrem de uimit să percep de fiecare dată, în discuțiile noastre, o abilitate exemplară, de „Agent Smith” — lol — de a manipula argumentele pro-tratament în favoarea „binelui colectiv”, a „stării de bine publice”, a „instituției”, a „establishmentului” care, iată, se pare că are nevoie de aceste etichete „ca de aer” pentru a-și justifica existența; și nu doar existența, ci și corupția, luarea și darea de mită, influența — în politică, societate sau chiar mediul economic. Voi discuta într-o postare ulterioară cum văd statutul psihiatrului în societatea post-comunistă și relația sa cu aceste medii.
În lunile precedente am aflat — dintr-o „terță sursă” — că doamna Aurora ar fi spus despre tatăl meu că „a făcut-o proastă”. Este inadmisibil ca cineva să afirme așa ceva despre tatăl meu, care a respectat întotdeauna oamenii, femeile, fără a folosi vreodată asemenea cuvinte; chestiune de educație și principii de viață. Pe tot parcursul anilor de tratament, tata a avut o atitudine admirativă față de acest om, despre care spunea: „Ți-a salvat viața, mai Paule”.
În lumina ultimelor evenimente și informații, se pare că s-a întâmplat aproximativ contrariul. Este discutabil ce s-a pierdut și ce s-a câștigat prin administrarea tratamentului care, iată, poate fi și el „speculat” de „gură-cască” într-o infinitate de feluri, alături de diagnostic. Diagnostic care este și el „contestabil”, nu-i așa?
Termin această însemnare cu un link către videoclipul piesei „In the World of Undo”, scrisă și produsă de mine sub pseudonimul Photonnia. La începuturile investigării artei video, a montajului, a „flow-ului” necesar creării unui mood și transmiterii unui mesaj, nu aveam uneltele și nici știința de a filma și edita. Am găsit din întâmplare echipa rusă Cottonbro, care încărcase pe Pexels — acolo unde se află și portofoliul meu foto încă din 2017 — o mulțime de serii tematice.
Am ales dintr-o serie despre psihiatrie fragmente din care am „încropit” videoclipul. Acolo există o posibilă „sosie” a doamnei Aurora Ilies, pe care am distribuit-o într-unul dintre rolurile absurde cu care este populată prezența mea în „sistemul psihiatric”. Bineînțeles, simbolistica, asocierile dintre personaje și narativul au fost create de mine, dar baza este filmată și pusă în operă de echipa rusă.
Se poate vedea aici videoclipul :
https://www.youtube.com/watch?v=razxzWVBt4o
Ca un cetățean responsabil, am distribuit apoi videoclipul și pe profilul de Facebook al psihiatrei, pentru a nu da impresia că „aș lucra pe la spatele cuiva”. Era o coincidență stranie pentru mine și nu eram încă sigur dacă și alți oameni văd asemănarea. Interogarea era adresată dânsei și rețelei ei de cunoscuți și, în plus, întregii comunități băimărene. Despre alte posibile „sosii” ale altor cunoscuți de-ai mei — în materialul postat de Cottonbro pe Pexels — voi detalia într-o altă postare.
În timpul verii lui 2025, în centrul vechi al Băii Mari, o porțiune a unei străduțe a fost acoperită cu umbrele colorate, aidoma celor din pasajul din București care pornește din Calea Victoriei, vis-a-vis de Palatul Telefoanelor, și ajunge în fața Institutului de Arhitectură „Ion Mincu”. În acest pasaj se afla odinioară, la finalul anilor ’90, clubul „Cotton Club”. Este posibil să fi băut de 2–3 ori o bere sau o cafea acolo, împreună cu iubita mea de atunci, Oana D.
Dacă această asemănare este întâmplătoare sau voită rămâne la latitudinea cititorului să analizeze. Eu, văzând această „instalație”, m-am dus direct acasă, am deschis Ableton Live și, în câteva zile, am produs un nou EP, sub pseudonimul „Autech”, pe care l-am denumit „Solitude”. Am pus acolo, în formă alegorică, senzațiile pe care mi le-a creat această nouă intervenție în deja extrem de densa structură de simboluri cu care este acum „decorat” orașul nostru natal.
https://autech.bandcamp.com/album/solitude-lp
English version
In May 2016, after a small “happening” inspired by Viennese Actionism—lol—namely the use of the city as a space for expression and interrogation (nota bene), I was admitted to the Infectious Diseases and Psychiatry Hospital in Baia Mare.
There I met Mrs. Aurora Caulea (now Ilies), who took me under her protection, with what I then considered to be care, understanding, and empathy. There were 2–3 weeks of massive medication, followed by about four years of injectable olanzapine. Everything took place under her supervision: monthly check-ups and detailed discussions about my mental state.
What I mainly object to is the sustained “sweeping under the rug” of the deterioration of my physical health. It is well known among medical specialists that antipsychotics have, as primary effects, excessive weight gain and diabetes. At first, I accepted the weight gain easily. In just the first 2–3 months I had gained over 15 kilograms. I told myself that, after all, I had been in shape my whole life. Now it was time to experience what it was like to be fat, sloppy, depressed because of it, and… haha… completely invisible to the opposite sex.
I simply treated this downward evolution as a temporary experiment. That is how I truly realized how much an attractive physique matters, how quickly people’s attitudes change when you are perceived as negligent and lazy. I had no way of explaining to everyone that this was not the case, that it was the result of extremely toxic and destructive medication, so I kept quiet, amusing myself inwardly at the invisible and insidious trap I had fallen into and at the absurdity of the situation.
Moreover, I examined my face, my eyes, after the first days of medication. My attentive, alert gaze had become cloudy, and the corners of my eyes drooped. Bags appeared under my eyes. Add gynecomastia to that, and I found myself in a body that no longer represented me properly. I believe that physical form, together with clothing, gestures, and facial expression, reflects our mental state. When we intervene with such powerful chemical substances and deform this outward reflection of our soul, we implicitly transmit false information and, naturally, receive distorted feedback.
I became aware of this immediately and began to “compile” the dissonance, the false feedback, without trying to compensate or justify myself. Gradually, I understood the ridicule, contempt, or even pity with which overweight, fat, obese people are treated. I understood that this feedback only deepens their sense of inadequacy, and I was struck by how merciless the collective mind and its prejudices can be.
I also reflected on the fact that the psyche of a person who engages in excessive eating is already affected—perhaps due to poor education, perhaps because of childhood abuse and more. Certainly, an overweight person is, in the end, crying out for help, and failing to investigate the causes more deeply, rejecting them, offering simplistic advice, or dismissing them is not only cruelty but also stupidity.
I also understood that there exists the category of the “self-assumed fat.” Perhaps those who truly feel perfectly comfortable in their own skin are rare, although I doubt that this kind of feedback does not, in fact, affect them. Of course, I speculated that they might develop adaptation mechanisms. Some may acquire a savory sense of humor; others may become, on the contrary, manipulative, sadistic, vindictive. Depending on environment, family, and education, I imagined that this particular situation develops, like other imbalances, a variety of responses.
Returning to my excessive weight gain, which after 6–7 years of neglect brought me to 118 kilograms (from around 85 when I started treatment), I tried to… “feel good in my own skin.” I kept telling myself that I had “lived my time” and that there was no longer any need, at my age, to maintain good physical shape. But I was wrong. I was now panting just climbing the stairs to the first floor. I slipped on ice and fell on the steps, and for 3–4 months I treated back pain, nearly immobilized—a fall that would have been far easier to withstand had I been lean and agile.
Mrs. Aurora ignored the worsening of my blood glucose levels, elevated triglycerides, cholesterol, and probably other markers. When I discovered that I had entered the diabetic range—after six years of antipsychotics—I looked back at my annual tests, only to discover that the increase had been visible year after year. From 85, then 100, then 115, then 125—this was how I was gradually entering this chronic, insidious, and ultimately deadly disease, without having been warned even once. I got angry. Before resuming sports and “dieting” about two years ago, my morning blood glucose had reached 165.
I could already see, in the distant future, amputations, dialysis, blindness. I started exercising immediately. In the first four months I had already lost 20 kilograms. Antipsychotics, however, have another effect besides so many harmful ones: lowering dopamine levels, which in turn affects other neurotransmitters—endorphins, serotonin, oxytocin, and so on. Exercising becomes much, much harder for someone under treatment than for a healthy person.
And yet I pushed my limits further and further. After 30 years of discipline and strict regimen, I already had endurance training, patience, and the mental balance necessary to sustain long-term effort. I congratulated myself once again for having stubbornly followed this path, so “disputed” or contested by some, and I silently thanked my father, who at just 13–14 years old had shown me my first bodybuilding exercises and provided me with my first dumbbell.
I had already managed to free myself from the tutelage of Mrs. Aurora, who had run these 5–6 years of treatment with a “Nazi-like” hand. I was extremely struck, in every discussion we had, by an exemplary “Agent Smith”—lol—ability to manipulate pro-treatment arguments in favor of the “collective good,” “public well-being,” the “institution,” the “establishment,” which, it seems, needs these labels “like air” to justify its existence—and not only its existence, but also corruption, bribery, influence in politics, society, and even the economic sphere. I will discuss in a later post how I see the status of the psychiatrist in post-communist society and its relationship with these environments.
In recent months I learned—from a “third source”—that Mrs. Aurora allegedly said about my father that he had “called her stupid.” It is unacceptable for anyone to say such a thing about my father, who has always respected people and women and never used such words—a matter of education and life principles. Throughout the years of treatment, my father maintained an admiring attitude toward this person, saying: “She saved your life, Paul.”
In light of recent events and information, it seems that approximately the opposite happened. What was lost and what was gained through the administration of the treatment is debatable, especially since it can itself be “speculated” upon by “malicious tongues” in countless ways, alongside the diagnosis— a diagnosis that is itself “contestable,” isn’t it?
I conclude this note with a link to the video for the track “In the World of Undo,” written and produced by me under the pseudonym Photonnia. At the beginning of my exploration of video art, editing, and the “flow” necessary to create a mood and convey a message, I had neither the tools nor the knowledge to film and edit. By chance, I found the Russian team Cottonbro, which had uploaded many thematic series to Pexels—where my own photo portfolio has been hosted since 2017.
From a psychiatry-related series, I selected fragments and assembled the video. There is a possible “look-alike” of Mrs. Aurora Ilies there, whom I cast in one of the absurd roles populating my presence within the “psychiatric system.” Of course, the symbolism, character associations, and narrative were created by me, but the footage itself was filmed and produced by the Russian team.
You can see the video here :
https://www.youtube.com/watch?v=razxzWVBt4o
As a responsible citizen, I then shared the video on the psychiatrist’s Facebook profile as well, so as not to give the impression that I was “working behind someone’s back.” It was a strange coincidence for me, and I was not yet sure whether others saw the resemblance. The inquiry was addressed to her and her network of acquaintances, and beyond that, to the entire community of Baia Mare. I will detail other possible “look-alikes” of acquaintances of mine—in Cottonbro’s Pexels material—in another post.
During the summer of 2025, in the old center of Baia Mare, a section of a small street was covered with colorful umbrellas, similar to those in the passage in Bucharest that runs from Calea Victoriei, opposite the Telephone Palace, to the front of the Ion Mincu Institute of Architecture. In that passage, at the end of the 1990s, there used to be the “Cotton Club.” It is possible that I had a beer or a coffee there two or three times with my girlfriend at the time, Oana D.
Whether this resemblance is accidental or intentional is for the reader to analyze. Seeing this “installation,” I went straight home, opened Ableton Live, and within a few days produced a new EP under the pseudonym “Autech,” which I titled Solitude. In it, I allegorically captured the sensations created by this new intervention within the already extremely dense structure of symbols with which our hometown is now “decorated.”
PAUL SELING 
Leave a comment