PAUL SELING

Varianta în limba română

Am observat încă din adolescență tactica mafiotă de a provoca scandal. Nu trebuie să faci nimic nimănui; ajunge să „privești” într-un anume fel sau să „spui un cuvânt” pentru ca acestea să fie considerate semn de insultă, provocare sau agresiune.

Din păcate, realizez extrem de târziu că nația noastră – și nu numai a noastră – este plină de „mafioți” de acest fel: de la politicieni la oameni din mass-media, de la poliția coruptă la oameni de afaceri, de la copii la grijulii lor părinți, de la profesori de provincie la academicieni. Toată lumea a învățat extrem de rapid cum e să fii… mafiot.

Trebuie să recunosc că, la scurt timp după Revoluție, și eu mi-am dorit să devin mare hacker. Normal, nu unul de duzină, ci unul de mare anvergură, cu „lucrări” la scară internațională. Neapărat îmi trebuiau haine lucioase de piele, o motocicletă Ducati – ca a lui Trinity din Matrix, lol –, un laptop și conexiuni în toată lumea underground a globului.

Fascinația pentru „mafie” o pun pe seama moștenirii comuniste. În mod cert eram cu toții speriați de fosta Securitate, de fostul regim, de posibile torturi, control și supraveghere, așa că majoritatea tinerilor voiau să intre de cealaltă parte a „Forței”. Cum zvonurile despre foști securiști care se părea că „pun mâna pe averile țării” se răspândiseră rapid, este probabil de înțeles această tentație. Puțini știu cât de scump se plătește această asociere. Micii actori din rețelele mafiote – știm deja din filmele americane – sunt deseori sacrificați, aruncați în față atunci când trebuie făcută o demonstrație, folosiți de poliția coruptă etc.

Marii capi mafioți din întreaga lume stau probabil „în spate”, trăgând sfori invizibile pe care circulă apoi întreaga ierarhie de subalterni. Trebuie să realizăm că grupurile infracționale sunt răspândite pe întreaga planetă, au conexiuni variate și multiple, comunică într-un limbaj propriu, rapid și eficient. Sunt dotate cu tehnologie de ultimă oră, au acces în toate mediile: de la cel politic la media, de la cel cultural la administrația publică, poliție și, probabil, chiar serviciile secrete. Nu este de necrezut că orice organizație are turnători, trădători, precum și membri fanatici, psihopați, criminali calculați etc. În mod cert, spectrul uman este la fel de variat reprezentat atât de partea mafioților, cât și de partea populației naive, inconștiente – cea care preferă să bage capul în nisip și să ignore, să uite că trăim într-o realitate atât de complexă.

Revenind la modalitățile de „provocare”, fac o mică analiză a provocării artistului, văzut din prisma experienței proprii. Scriam într-o însemnare anterioară că m-am trezit târziu din iluzia că „primeam de lucru”. Nu era așa; eram provocat, de fapt. Dacă au existat clienți cu intenții bune, constructive, aceștia au fost extrem de puțini și acum îndoiala nu îmi mai dă pace; sincer, nu mai știu nici dacă ei nu au fost, la rândul lor, manipulați, provocați de terțe părți, terțe rețele de influență etc. Am încercat, pe cât posibil, să-i avertizez, odată ce lucrurile au început să mi se clarifice. Uneori fără rezultat.

Din moment ce arta lucrează cu metafora, limbaje informale, este extrem de ușor pentru o persoană rău intenționată să „invoce” o problemă legată de asta. Când e vorba de grafică sau pictură, se poate ajunge la a identifica o simplă culoare ca pe o „cauză” de conflict: roșul devine „comunism”, albastrul poate fi polițienesc, verdele poate însemna „marijuana” etc. O simplă pată de culoare roșie aruncată pe o pânză poate fi invocată ca „pată de sânge”; o tușă necontrolată (deliberat) va ajunge semn de boală psihică, lipsă de control, psihopatie.

Bineînțeles, „mafiotul” care nu se pricepe la artă sau nu are o pregătire de specialitate își va căuta un susținător din domeniu care să-i sprijine afirmațiile. Dacă e vorba de un politician corupt, atunci se va apela la o autoritate certificată, cu un cuvânt greu și influență asupra publicului sau colegilor de breaslă. Rețeaua de mafioți se întinde, mai ales în România, în toate domeniile și clasele sociale.

Când e vorba de muzică, lucrurile sunt puțin mai complicate. Aici te poți lega de o frazare, de un cuvânt, de un titlu de piesă. Se poate afirma în public sau printre grupuri de cunoscuți ori susținători că „piesa ți se adresează”, că este o insultă, o provocare, un pamflet, o ironie. Oricât am încerca noi, muzicienii, să ne ferim de asta – distilând mesajul, migrând spre abstract, rafinând textul, construcția, armonia –, se ajunge întotdeauna la conflict. Fie e vorba de paranoia, fie de provocări deliberate, cei puși pe a găsi „pricină” vor afla o cale să se victimizeze și să provoace, la rândul lor, artistul.

Dacă muzica e instrumentală, se poate căuta un „indiciu” în grafica coperții, în titlurile pieselor, într-un „mood” sau, de ce nu, în sunetul acut al unui cinel. Din nou, muzicienii „de profesie” sau amatori vor analiza lucrările și vor certifica, la cererea mafiotului, că „narativul” este veridic, argumentele solide. Se poate, deci, trece la fapte.

Dacă agresiunea se dorește a fi mai consistentă, se poate intra prin hacking în computerul artistului. De aici se pot extrage foldere, fișiere, se pot folosi lucrări abandonate, fișiere text aleatorii, sample-uri, nume de plugin-uri, software etc. Imaginația tortionarilor este nelimitată, iar metodele lor, adesea cuplate cu sadism extrem, sunt variate și insidioase, spre satisfacția comunității și a susținătorilor lor.

Am observat într-un târziu cum artiștii din media locală sau națională folosesc acest tip de agresiune sau de date de foarte mulți ani. Cum am avut întotdeauna o formă de respingere față de producția de calitate îndoielnică a întregii generații post-revoluționare, nu m-a interesat niciodată să le aflu motivele (și nici metodele). Consider că suntem tributari mentalităților răspândite de așa-numiții pionieri ai muzicii „libere” care, după Revoluție, au considerat că țara și mintea colectivă sunt o feudă pe care și-o pot împărți după gust, nevoi și talent. Ceea ce s-a și întâmplat. Cu timpul, acestor artiști li s-au adăugat rețele mafiote, politicieni corupți, clientelă din diverse medii sociale și economice. Ramificațiile au devenit extrem de vaste, împânzind orașe întregi, „downloadându-se” în final în lucrări de arhitectură și urbanism.

În acest mod a apărut un nou tip de establishment, extrem de răspândit și de corupt. Cum mâinile se spală constant unele pe altele, avem de-a face cu un transfer de influențe, metode și, în final, victime de la o rețea mafiotă la alta. Actorii și pionii activi în aceste rețele sunt rareori în întregime conștienți de magnitudinea fenomenului, rareori informați în totalitate. Se pare că fiecare își protejează interesul ignorând tabloul general, încasându-și onorariul, mita și, la nevoie, participând la manipulare sau chiar la crime. Dacă țintele sunt alese sau desemnate de undeva din „background”, dacă acțiunile pornesc din înalta politică sau mafie, rămâne pentru mulți neclar. În mod cert, prin a ignora semnele, a ne îngropa intuițiile, participăm cu toții la acest trafic, fie că vrem să acceptăm sau nu, fie că vrem să înțelegem sau să conștientizăm acest lucru.

Tagma artiștilor funcționează ca un mediu „de mijloc”, probabil nu numai în societatea românească, ci și la nivel global. Influența lor este vastă, informală, difuză. Limbajele lor metaforice, „neclare”, pot fi deturnate în orice fel, la cererea oricui are un interes solid. În același fel, ele pot fi invocate sau ignorate, pe moment sau pe termen lung. Asupra influenței difuze a artiștilor „established”, cei „vizibili” pe canale mediatice și cu „greutate” în mentalul colectiv, se poate acționa dintr-o multitudine de direcții, într-o varietate de forme, pe multe axe de dezvoltare și acțiune.

Ei pot fi stimulați sau contra-stimulați – vor fi ei invitați la Sărbătoarea Orașului anul viitor, oare? – pot fi șantajați, compromiși. Delicata lor imagine publică, sensibilul lor echilibru în „sistem” este dinamic și în continuă transformare.

În funcție de publicul pe care îl țintesc, acești artiști devin, de la un moment dat, „lideri de opinie”; ei adună fani, formează întregi generații. Marile personalități vor manipula clasa medie, opinia publică. Artiștii underground au uneori acces la grupări infracționale – și nu numai. Cei cu lucrări mai elaborate vor manipula poate alți artiști. Combinațiile sunt infinite și pot fi colorate într-o multitudine de nuanțe.

Revenind la ideea de bază, consider că întregul establishment românesc, aproape întreaga tagmă de artiști care apar astăzi în media, se consideră mari manipulatori, se inspiră din metodele mafiilor și colaborează cu păturile corupte ale societății încă din primele zile de după Revoluție. Pe vechile metode de influență asupra mentalității colective, dezvoltate probabil în comunism, s-au grefat altele noi, importate și învățate cu multă trudă și ambiție din media internațională.

Dacă în comunism era nevoie de subliminal, de jocuri fine de cuvinte sau sensuri, jungla post-revoluționară a permis migrarea „creativilor” spre o agresivitate crescută, tot mai vizibilă și tot mai larg răspândită. S-a ajuns la o mentalitate de tip feudal, iar lucrul acesta mi se pare extrem de trist și, practic, ireversibil.

---

English version

I noticed as early as adolescence the mafia-style tactic of provoking scandal. You don’t have to do anything to anyone; it’s enough to “look” in a certain way or to “say a word” for these to be interpreted as signs of insult, provocation, or aggression.

Unfortunately, I realize extremely late that our nation—and not only ours—is full of such “mafiosi”: from politicians to people in the media, from corrupt police to businessmen, from children to their overly attentive parents, from provincial teachers to academics. Everyone has learned extremely quickly what it means to be… a mafioso.

I must admit that shortly after the Revolution, I too wanted to become a great hacker. Naturally, not an average one, but a major figure, with “operations” on an international scale. I absolutely needed shiny leather clothes, a Ducati motorcycle—like Trinity’s in The Matrix, lol—a laptop, and connections throughout the global underground world.

I attribute this fascination with the “mafia” to the communist legacy. We were all certainly frightened by the former Securitate, by the former regime, by possible torture, control, and surveillance, so most young people wanted to cross over to the other side of the “Force.” As rumors spread quickly about former security officers who seemed to be “seizing the country’s wealth,” this temptation is understandable. Few people know how costly such an association really is. Small players in mafia networks—as we already know from American movies—are often sacrificed, pushed to the front when a demonstration is needed, used by corrupt police, and so on.

The major mafia bosses around the world probably remain “in the background,” pulling invisible strings along which the entire hierarchy of subordinates then moves. We must understand that criminal groups are spread across the entire planet, have varied and multiple connections, and communicate in their own language—quickly and efficiently. They are equipped with cutting-edge technology and have access to all environments: from politics to media, from culture to public administration, police, and probably even intelligence services. It is not unbelievable that any organization has informants, traitors, as well as fanatic members, psychopaths, calculated criminals, and so on. Certainly, the human spectrum is just as varied on the mafia side as on the side of the naïve, unconscious population—the one that prefers to bury its head in the sand and ignore, to forget that we live in such a complex reality.

Returning to methods of “provocation,” I offer a brief analysis of the provocation of the artist, seen through the lens of my own experience. I wrote in a previous note that I woke up late from the illusion that I was “being given work.” That was not the case; I was being provoked. If there were clients with good, constructive intentions, they were extremely few, and now doubt gives me no peace; honestly, I no longer know whether even they were not, in turn, manipulated or provoked by third parties, third networks of influence, and so on. I tried, as much as possible, to warn them once things began to clarify for me—sometimes without success.

Since art works with metaphor and informal languages, it is extremely easy for a malicious person to “invoke” a problem related to this. When it comes to graphics or painting, a simple color can be identified as a “cause” of conflict: red becomes “communism,” blue can be associated with the police, green may mean “marijuana,” and so on. A simple red blot thrown onto a canvas can be invoked as a “bloodstain”; an uncontrolled brushstroke (deliberately so) becomes a sign of mental illness, lack of control, psychopathy.

Naturally, the “mafioso” who does not understand art or lacks professional training will look for a supporter in the field to back up these claims. If a corrupt politician is involved, a certified authority will be invoked—someone with a heavy word and influence over the public or professional peers. The mafia network extends, especially in Romania, across all fields and social classes.

When it comes to music, things are somewhat more complicated. Here one can latch onto a phrasing, a word, a song title. It can be publicly claimed, or circulated among acquaintances or supporters, that “the song is about you,” that it is an insult, a provocation, a pamphlet, an irony. No matter how much we musicians try to avoid this—by distilling the message, migrating toward abstraction, refining text, structure, harmony—conflict inevitably arises. Whether paranoia or deliberate provocation is involved, those intent on finding a “pretext” will always find a way to victimize themselves and, in turn, provoke the artist.

If the music is instrumental, an “indication” can be sought in the cover artwork, in the track titles, in a “mood,” or even in the sharp sound of a cymbal. Again, “professional” musicians or amateurs will analyze the works and certify, at the mafioso’s request, that the “narrative” is valid and the arguments solid. Action can then follow.

If a more substantial form of aggression is desired, hacking into the artist’s computer is an option. From there, folders and files can be extracted; abandoned works, random text files, samples, names of plugins or software can be used. The imagination of torturers is limitless, and their methods—often coupled with extreme sadism—are varied and insidious, to the satisfaction of their community and supporters.

I eventually observed how artists in local or national media have been using this type of aggression or data for many, many years. Because I have always felt a certain rejection toward the dubious-quality output of the entire post-revolutionary generation, I was never interested in learning their motives (or their methods). I believe we are tributary to the mentalities spread by the so-called pioneers of “free” music who, after the Revolution, considered the country and the collective mind to be a fiefdom they could divide according to taste, need, and talent. And that is exactly what happened. Over time, mafia networks, corrupt politicians, and clientele from various social and economic backgrounds joined these artists. The ramifications became extremely extensive, infesting entire cities and ultimately “downloading” themselves into works of architecture and urban planning.

In this way, a new type of establishment emerged—extremely widespread and deeply corrupt. As hands constantly wash one another, we are dealing with a transfer of influences, methods, and ultimately victims from one mafia network to another. The actors and pawns active in these networks are rarely fully aware of the magnitude of the phenomenon, rarely fully informed. It seems that everyone protects their own interest by ignoring the bigger picture, collecting their fees and bribes, and, when necessary, participating in manipulation or even crimes. Whether targets are chosen or designated from somewhere in the “background,” whether actions originate in high politics or organized crime, remains unclear to many. Certainly, by ignoring the signs and burying our intuitions, we all participate in this trafficking—whether we want to accept it or not, whether we want to understand or become aware of it.

The caste of artists functions as a kind of “middle” environment, probably not only in Romanian society but globally. Their influence is vast, informal, and diffuse. Their metaphorical, “unclear” languages can be diverted in any way, at the request of anyone with a solid interest. In the same way, they can be invoked or ignored, in the short or long term. The diffuse influence of “established” artists—those visible in media channels and carrying weight in the collective mindset—can be acted upon from a multitude of directions, in a variety of forms, across many axes of development and action.

They can be stimulated or counter-stimulated—will they be invited to the City Festival next year, perhaps?—they can be blackmailed or compromised. Their delicate public image, their fragile balance within the “system,” is dynamic and constantly shifting.

Depending on the audience they target, these artists eventually become “opinion leaders”; they gather fans and shape entire generations. Major personalities will manipulate the middle class and public opinion. Underground artists sometimes have access to criminal groups—and not only those. Artists with more elaborate works may manipulate other artists. The combinations are endless and can be colored in countless shades.

Returning to the core idea, I believe that the entire Romanian establishment—almost the entire caste of artists appearing in today’s media—considers itself a great manipulator, draws inspiration from mafia methods, and collaborates with the corrupt layers of society from the very first days after the Revolution. Onto the old methods of influencing the collective mentality, probably developed under communism, new ones were grafted—imported and learned with great effort and ambition from international media.

If communism required subliminal messages, subtle wordplay, or layered meanings, the post-revolutionary jungle allowed “creatives” to migrate toward increased aggression—ever more visible and ever more widespread. A feudal-type mentality emerged, and this strikes me as extremely sad and, practically speaking, irreversible.