PAUL SELING

Varianta în limba română

Prin 2013 am început să am mari dubii că situația în care mă găseam era doar o „glumă macabră”. Nu o băgasem în seamă atâția ani – am mai menționat asta într-o postare precedentă; intuitiv simțeam că eram închis în această grandioasă capcană mediatică cel puțin din jurul anului 1990. Confuzia a fost perpetuă; este singura mea scuză pe care o invoc constant. Personalități media din canalele mainstream românești cunoșteau probabil din timp totul și acționau – cu sau fără acordul occidentalilor, n-am știut niciodată și nu știu nici azi – în a crea o confuzie și mai mare. Teoria mea este că făceau intenționat copii mai mult sau mai puțin abile, fie pentru a masca intervenția din exterior, fie pentru a-și apropria acest tip de influență și a o distorsiona, a-și aroga autoritatea sau ascendentul asupra noastră, sau pur și simplu pentru a menține o confuzie continuă printre cei care ar fi putut discerne care erau „jocurile de putere” și cine erau actorii lor.

Dacă până la intrarea mea pe Facebook, prin 2009, mă învârteam în haos și trăiam cu senzația că „sunt cunoscut” fără să-mi dau seama cum, de când și de ce, după ce mi-am făcut contul mi-am propus să investighez problema. Urma să încep să desenez, mai întâi. Eram într-o depresie profundă și era singurul lucru extrem de la îndemână. De la primele postări a apărut și primul feedback: persoane mai mult sau mai puțin apropiate au început să mă viziteze sub diverse pretexte. A existat și încă există această formă de manipulare în care unele persoane „se regăsesc” fără temei în desenele, portretele sau caricaturile mele; m-am gândit că fie o fac intenționat, fie sunt manipulate din exterior să creadă acest lucru. O spun aici încă o dată: dacă vreodată am făcut cuiva „portretul”, i l-am arătat și, probabil, i l-am și făcut cadou. L-am înștiințat, cum s-ar spune. În rest, probabil că cei care „se regăseau” aveau ceva de ascuns, făceau parte dintr-o rețea locală de influență sau manipulare și se temeau să nu fie dați în vileag; probabil se temeau că „îi știu”.

Tactica mea a fost să desenez în mare parte caricatură; nu doar pentru că este o artă dragă mie, informală, în afara oricărui tip de „establishment cultural”, ci și pentru că voiam să sugerez că întreaga situație – ca și actorii implicați în aceste rețele – mi se părea caricaturală. Din păcate, se pare că acești oameni nu au deloc umor, după cum începusem să bănuiesc. Astfel am triat din start influențele și feedback-ul și am putut observa rapid că, fără îndoială, problema mea era mai serioasă decât crezusem până atunci.

Când intoxicațiile mele inexplicabile au început să se producă, am înțeles că nu mai eram deloc în siguranță – nici eu, nici cei apropiați mie. Dar nu mai puteam da înapoi; procesul începuse, așa că am continuat să fac artă vizuală și să o expun online.

Am realizat brusc că în rețeaua mea de contacte Facebook existau numeroși „turnători” care diseminau conținutul meu către terțe părți, îl discutau, îl analizau chiar. Pentru a avea o acoperire mai largă, am lăsat profilul public în toți acești ani. Aveam senzația că sunt urmărit „din umbră” de multe persoane din trecut: oameni cu care lucrasem, foste iubite, foști „prieteni”, foști „inamici”. A expune artă vizuală a fost o modalitate rapidă de a-i îndepărta pe cei confuzi, nesiguri sau cu mentalități mai puțin agresive și de a-i „vedea” pe cei care aveau cu adevărat intenții periculoase. Până la urmă, nu poți vedea într-un creativ un om cu înclinații distructive, mi-am spus. Cine avea discernământ urma să se retragă sau să funcționeze chiar ca posibil aliat. Umorul din majoritatea desenelor avea rolul de a-i atrage pe aceștia din urmă și de a răspândi ideea că nu sunt un nebun – așa cum părea să indice diagnosticul meu – ci mai degrabă un artist excentric.

Din păcate, această „politică de supraviețuire” a funcționat doar parțial și doar o vreme. Cei „nehotărâți” au fost probabil din nou manipulați, iar cei agresivi s-au reasociat, probabil în noi rețele sau grupuri.

O a doua funcție a acestor lucrări a fost să verific dacă într-adevăr personalități media din Occident îmi urmăreau conturile (YouTube, Facebook etc.). Urmăream aceeași triere, dar această expunere continuă era și o interogare: nu doar a intențiilor lor, ci și a caracterului, a raportării lor la valorile umaniste și, mai departe, a modului în care rețelistica ce pornea din România și probabil se extindea peste hotare funcționa. Dacă înainte de apariția social media bănuiam că informațiile se scurgeau prin intermediari locali – culegători de date, spioni, „turnători” – acum aceste verigi nu mai păreau necesare. Urma să intru în contact direct, „face to face”, de la profil la profil, cu posibili aliați sau inamici „dincolo”.

Speram sincer ca occidentalii să-mi fi fost aliați în tot acest răstimp. Credeam că românii sau maghiarii „de legătură” ar fi putut distorsiona informația, voit sau nu, la limita dintre limbi, culturi și spații geografice diferite. Speram că totul fusese o mare greșeală și că, expunând zi de zi, lună de lună, experimentele mele artistice, „ceilalți” vor înțelege realitatea locului și situația mea particulară.

Revenind la ideea de început: prin 2013–2014 am început să am senzația că există atacuri teroriste care, chiar dacă nu mi se adresau direct, aveau legătură cu această construcție globală în care păream prinși cu toții. Este posibil ca aceste violențe să fi existat și anterior, dar a fost neșansa mea să nu urmăresc niciodată știrile. Am descoperit întâmplător atentate teribile care păreau să conțină, în simbolistica locației sau a modului de punere în practică, o formă de agresiune simbolică ce trimitea către… noi.

Nu puteam totuși accepta această ipoteză. Trăiam teroarea „din plin”, fără să știu dacă era reală sau doar o psihoză. Pe de altă parte, psihoza se adâncea, pe măsură ce recunoșteam tot mai multe tipare și mă simțeam tot mai amenințat. În plus, în multiplele mele călătorii prin țară și prin Europa, cu rucsacul în spate, fusesem intersectat de oameni necunoscuți care păreau, din nou, că „mă știu”. Am început să bănuiesc că cineva deținea resursele și logistica necesare pentru o urmărire masivă, pe termen lung. Aveam două variante în minte: o rețea politică sau una mafiotă; mai târziu am realizat că cele două s-ar fi putut combina.

Pe măsură ce în feed-ul YouTube apăreau tot mai des videoclipuri în care recunoșteam cunoscuți, rude, apropiați, iar oamenii din jur deveneau tot mai agitați și confuzi, am înțeles brusc că „se întâmpla ceva serios”.

Prima „interogare publică” am făcut-o din cafeneaua Pressco, în centrul nou al Băii Mari, cu scopul de a obține un feedback. Dacă cineva îmi intercepta computerul sau locația, aveam să-l identific prin intermediul patronului. Acest lucru s-a confirmat parțial: patronul a fost informat, dar nu am aflat de cine; am fost doar rugat să nu mai frecventez locația.

Interogarea a constat în adunarea unor linkuri YouTube către videoclipuri în care recunoșteam personaje din anturaj, asociate cu cuvinte-cheie recurente în simbolistică. Am trimis aceste pachete mai multor categorii sociale pe care le consideram capabile să „prindă un fir” și să descâlcească haosul: medici, psihologi, psihiatri, regizori, case de discuri, firme de advertising, detectivi particulari. Nu înțelegeam nimic; vedeam doar coincidențe stranii și simboluri familiare care păreau „vorbite în limba română”. Aveam senzația că această construcție era mult prea masivă pentru a nu avea cel puțin un scop politic.

Am fost, în curând, chemat la Poliție, la secția „Crimă Organizată”, pentru presupusul „spam”. După ce am petrecut, în două ocazii, mai mult de o oră încercând să explic inexplicabilul, am plecat cu senzația că nu numai că nu fusesem înțeles sau crezut, dar oamenii mă consideraseră complet nebun. În disperarea de moment, în urma unei idei venite random, am oferit informații despre momentul în care, alături de foste colege de liceu, pe atunci studente în Cluj, și de anturajul lor, luasem prima doză de LSD, la Neptun, pe plajă. Aveam bănuiala că acest grup fusese informat din timp despre situația în care mă aflam atunci și că, conectați fiind cu mediile underground – muzicale în special – puteau deține informații cruciale pentru acest „caz”. Din moment ce fapta se întâmplase cu aproape 15 ani în urmă, gândul meu a fost că „faptele fuseseră prescrise” și grupul nu mai era „în pericol”. Tot ceea ce ar fi trebuit să facă Poliția ar fi fost să investigheze conexiunile lor cu aceste grupuri de interese care, la vremea aceea, le credeam extinse prin comunitatea consumatorilor de droguri, cea muzicală, mass-media sau chiar minoritatea maghiară, până în Occident, poate chiar în America.

În plus, am avertizat agenții de Poliție că este posibil ca telefonul meu să fie chiar în acel moment ascultat. Eram aproape sigur că informații din sfera mea personală ajungeau pe căi necunoscute „afară” și erau manipulate sau folosite. Aceasta era o altă „pistă” care ar fi trebuit urmărită neapărat, fiind una dintre lucrurile care mă frământă și astăzi. Dacă bănuiala mea era adevărată, atunci și discuția cu agenții de Poliție trebuie să fi fost interceptată în timp real.

După ce am plecat de la Poliție, am realizat că „atentatele” continuau. Am luat decizia să trimit aceleași pachete de e-mailuri majorității serviciilor secrete ale lumii. Au fost zeci de adrese de e-mail pe care le-am colectat, alături de adresele de e-mail ale polițiilor locale din state pe care le bănuiam sau speram să aibă mai multă forță și autoritate, să se poată informa mai complet și să poată colabora chiar. De la Australia la China, de la Japonia la CIA, FBI sau Mossad, toate au fost informate. Din păcate, mesajul nu era coerent, nu aveam o schemă logică la acea dată și este posibil ca multe dintre aceste interpelări să nu fi fost deloc băgate în seamă.

Cum bănuiala mea era că sunt un pion manipulat într-o rețea occidentală de „acoperire” cu influență soft, via media (muzică, videoclip, film), a întregii zone de est a Europei, am avut impresia că era vorba despre o „extindere” complexă, cu multe puncte de sprijin, a unor forțe politice occidentale către spațiul răsăritean: Rusia, China, poate India etc.

Disperat că urma să fiu folosit în continuare, fără consimțământul meu, ca unul dintre aceste „puncte de sprijin” sau „de intersecție” ale acestei complicate rețelistici mediatice și văzând rezultatele de până atunci (zeci de ani de confuzie, psihoză, atacuri la integritatea fizică a mea și a familiei, a prietenilor, a cunoscuților), am hotărât să trimit acest pachet de date și către Rusia. Bănuiam, văzând deja conflictele incipiente din Ucraina și rememorând detalii legate de cariera unor artiști pop ruși, că și sistemul politic din această țară era deja alert, conștient de ce se întâmpla.

În plus, știam deja că exista de ceva vreme o formă sau alta de hacking constant, care funcționa „din umbră” asupra computerelor mele sau a activității mele online, și bănuiam că venea din mai multe puncte și din mai multe rețele de interese. Această „interogare” a tuturor serviciilor secrete s-a vrut a fi o „scurtcircuitare” a întregului sistem de „hackeri din umbră”. În mod normal, niciuna dintre aceste părți nu ar fi putut ști cum vor acționa celelalte și atunci „jocurile” ar fi trebuit să se schimbe, lăsându-mă în afara… „schemei”. Sincer, eram epuizat, terorizat de zeci de ani, obosit și decompensat. Actul a fost unul spontan, hotărât pe loc, făcut din disperare și ca ultimă soluție pentru o situație care părea că nu are o rezolvare rațională, darămite una pașnică.

În plus, era și o verificare suplimentară a acestor rețele. Voiam să văd dacă ele sunt aprobate și se află sub influența legală (sau nu) a forțelor de ordine din aceste țări, de orice fel ar fi fost ele; sau dacă era, de fapt, vorba despre un „joc paralel”, jucat de actori care, cunoscând bine structurile de putere din țările lor, le știau manipula și influența. Iar dacă le manipulau, însemna că știau și să se ascundă de acestea, funcționau în zona neagră, mafiotă, și atunci „soarta mea” era cu adevărat în mâna unor forțe obscure.

Tactica mea a fost una „publică”, pe cât am putut; prin această acțiune am încercat să mă expun tuturor și să „mă dezic” de orice afiliere cu oricare dintre aceste părți, oricare dintre aceste posibile rețele sau zone de influență. Dacă fusesem atras sau cooptat în această dinamică, dacă era un război mediatic sau doar o formă de corupere invizibilă, dacă era politică, mafiotă sau ambele, voiam cu disperare să se afle, de către toată lumea, că nu sunt acolo de bunăvoie și că doresc să ies din orice sistem de acest gen.

---

English version

Around 2013, I began to have serious doubts that the situation I was in was merely a “macabre joke.” I had ignored it for so many years—I mentioned this before in a previous post; intuitively, I felt that I had been trapped in this grand media snare at least since around 1990. The confusion was perpetual; it is the only excuse I constantly invoke. Media personalities from Romanian mainstream channels probably knew everything well in advance and acted—either with or without the consent of Western actors, I never knew and still don’t know today—to create even greater confusion. My theory is that they intentionally produced more or less skillful copies, either to mask external intervention or to appropriate this type of influence and distort it, to claim authority or ascendancy over us, or simply to maintain ongoing confusion among those who might have been able to discern what the “power games” were and who their actors were.

If until my entry onto Facebook, around 2009, I was spinning in chaos and living with the feeling that “I was known” without understanding how, since when, or why, after creating my account I set out to investigate the issue. I was going to start drawing, first of all. I was in a deep depression, and it was the only thing extremely within reach. From the very first posts, the first feedback appeared: people more or less close to me began visiting under various pretexts. There existed—and still exists—this form of manipulation in which some people “find themselves” without basis in my drawings, portraits, or caricatures; I thought either they did this intentionally, or they were manipulated from outside to believe it. I state it here once again: if I ever made someone’s “portrait,” I showed it to them and probably even gave it to them as a gift. I informed them, so to speak. Otherwise, those who “recognized themselves” probably had something to hide, were part of a local network of influence or manipulation, and feared being exposed; they likely feared that “I knew them.”

My tactic was to draw mostly caricature; not only because it is an art form dear to me, informal and outside any kind of “cultural establishment,” but also because I wanted to suggest that the entire situation—as well as the actors involved in these networks—seemed caricatural to me. Unfortunately, it appears these people have no sense of humor at all, as I had begun to suspect. Thus, from the outset I filtered influences and feedback and was able to observe quickly that, without doubt, my problem was more serious than I had believed up to that point.

When my inexplicable intoxications began to occur, I understood that I was no longer safe at all—neither I nor those close to me. But I could no longer turn back; the process had begun, so I continued to create visual art and expose it online.

I suddenly realized that within my Facebook network there were numerous “informants” who disseminated my content to third parties, discussed it, even analyzed it. In order to have broader coverage, I kept my profile public throughout all these years. I had the feeling that I was being followed “from the shadows” by many people from my past: people I had worked with, former lovers, former “friends,” former “enemies.” Exposing visual art was a quick way to push away the confused, the insecure, or those with less aggressive mindsets, and to “see” those who truly had dangerous intentions. After all, you cannot see a creative person as someone with destructive inclinations, I told myself. Anyone with discernment would withdraw or even function as a possible ally. The humor in most of the drawings had the role of attracting the latter and spreading the idea that I was not insane—as my diagnosis seemed to indicate—but rather an eccentric artist.

Unfortunately, this “survival policy” worked only partially and only for a while. The “undecided” were probably manipulated again, and the aggressive ones regrouped, likely into new networks or groups.

A second function of these works was to verify whether media personalities in the West were indeed following my accounts (YouTube, Facebook, etc.). I pursued the same filtering, but this continuous exposure was also an interrogation: not only of their intentions, but also of their character, their relationship to humanistic values, and further, of how the networking that originated in Romania and probably extended abroad functioned. If before the emergence of social media I suspected that information was leaking through local intermediaries—data collectors, spies, “informants”—now these links no longer seemed necessary. I was about to enter into direct, “face to face” contact, profile to profile, with possible allies or enemies “beyond.”

I sincerely hoped that Westerners had been my allies throughout all this time. I believed that Romanian or Hungarian “liaisons” might have distorted the information, intentionally or not, at the boundary between languages, cultures, and different geographic spaces. I hoped it had all been a huge mistake and that, by exposing day after day, month after month, my artistic experiments, “the others” would understand the reality of the place and my particular situation.

Returning to the initial idea: around 2013–2014 I began to have the feeling that there were terrorist attacks which, even if they were not addressed directly to me, were connected to this global construction in which we all seemed trapped. It is possible that these acts of violence had existed before, but it was my misfortune never to follow the news. I accidentally discovered terrible attacks that seemed to contain, in the symbolism of the location or the mode of execution, a form of symbolic aggression that pointed toward… us.

I could not, however, accept this hypothesis. I was living the terror “fully,” without knowing whether it was real or merely a psychosis. On the other hand, the psychosis deepened as I recognized more and more patterns and felt increasingly threatened. Moreover, during my many journeys through the country and across Europe, with a backpack on my back, I had been intersected by unknown people who again seemed to “know me.” I began to suspect that someone possessed the resources and logistics necessary for massive, long-term surveillance. I had two options in mind: a political network or a mafia one; later I realized that the two could have combined.

As more and more videos appeared in my YouTube feed in which I recognized acquaintances, relatives, people close to me, and as those around me became increasingly agitated and confused, I suddenly understood that “something serious was happening.”

I conducted the first “public interrogation” from the Pressco café, in the new center of Baia Mare, with the aim of obtaining feedback. If someone was intercepting my computer or location, I would identify them through the owner. This was partially confirmed: the owner was informed, but I never found out by whom; I was only asked not to frequent the location anymore.

The interrogation consisted of gathering YouTube links to videos in which I recognized characters from my circle, associated with recurring symbolic keywords. I sent these packages to several social categories that I considered capable of “catching a thread” and unraveling the chaos: doctors, psychologists, psychiatrists, directors, record labels, advertising firms, private detectives. I understood nothing; I only saw strange coincidences and familiar symbols that seemed to be “spoken in Romanian.” I had the feeling that this construction was far too massive not to have at least a political purpose.

I was soon summoned to the Police, to the “Organized Crime” unit, for alleged “spam.” After spending, on two occasions, more than an hour trying to explain the unexplainable, I left with the feeling that not only had I not been understood or believed, but that the people there considered me completely insane. In the desperation of the moment, following a random idea, I offered information about the moment when, together with former high-school classmates—then students in Cluj—and their circle, I had taken my first dose of LSD, in Neptun, on the beach. I suspected that this group had been informed in advance about the situation I was in at the time and that, being connected to underground environments—especially musical ones—they might possess crucial information for this “case.” Since the event had taken place almost 15 years earlier, my thinking was that “the acts were time-barred” and that the group was no longer “in danger.” All the Police would have had to do was to investigate their connections with those interest groups which, at the time, I believed to be spread throughout the drug-user community, the music scene, the mass media, or even the Hungarian minority, extending into the West, perhaps even to America.

In addition, I warned the police officers that it was possible my phone was being tapped at that very moment. I was almost certain that information from my personal sphere was reaching the outside through unknown channels and was being manipulated or used. This was another “lead” that should absolutely have been followed, being one of the things that troubles me to this day. If my suspicion was true, then the discussion with the police officers must also have been intercepted in real time.

After leaving the Police, I realized that the “attacks” were continuing. I decided to send the same email packages to most of the world’s intelligence services. There were dozens of email addresses that I collected, along with the email addresses of local police forces in countries that I suspected—or hoped—would have more power and authority, would be able to inform themselves more thoroughly and even collaborate. From Australia to China, from Japan to the CIA, the FBI, or Mossad, all were informed. Unfortunately, the message was not coherent; I had no logical framework at the time, and it is possible that many of these inquiries were not taken into account at all.

Since my suspicion was that I was a pawn manipulated within a Western network of “cover-up” with soft influence, via media (music, video clips, film), over the entire eastern area of Europe, I had the impression that this was a complex “expansion,” with many support points, of Western political forces toward the eastern space: Russia, China, perhaps India, and so on.

Desperate that I was going to continue to be used, without my consent, as one of these “support points” or “intersections” of this complicated media networking—and seeing the results up to that point (decades of confusion, psychosis, attacks on the physical integrity of myself and my family, friends, acquaintances)—I decided to send this data package to Russia as well. I suspected, already seeing the incipient conflicts in Ukraine and recalling details related to the careers of certain Russian pop artists, that the political system in that country was also already alert, aware of what was happening.

Moreover, I already knew that for some time there had been one form or another of constant hacking operating “from the shadows” on my computers or on my online activity, and I suspected it was coming from multiple points and multiple networks of interest. This “interrogation” of all intelligence services was meant to be a “short-circuiting” of the entire system of “shadow hackers.” Normally, none of these parties would have been able to know how the others would act, and then the “games” should have changed, leaving me outside the… “scheme.” Honestly, I was exhausted, terrorized for decades, tired and decompensated. The act was a spontaneous one, decided on the spot, done out of desperation and as a last solution for a situation that seemed to have no rational resolution, let alone a peaceful one.

In addition, it was also an extra verification of these networks. I wanted to see whether they were approved and under the legal influence (or not) of law-enforcement forces in those countries, of whatever kind they might be; or whether it was, in fact, a “parallel game,” played by actors who, knowing the power structures in their countries well, knew how to manipulate and influence them. And if they were manipulating them, it meant they also knew how to hide from them, operated in the black, mafia-like zone, and then my “fate” was truly in the hands of obscure forces.

My tactic was a “public” one, as much as I could make it; through this action I tried to expose myself to everyone and to “disassociate” myself from any affiliation with any of these parties, any of these possible networks or zones of influence. If I had been drawn into or co-opted into this dynamic, whether it was a media war or merely a form of invisible corruption, whether political, mafia-related, or both, I desperately wanted it to be known by everyone that I was not there of my own free will and that I wished to exit any such system.