PAUL SELING

Varianta în limba română

Aceasta se vrea a fi o explicitare completă a îndelungatului proces prin care am trecut în mai bine de 40 de ani — parțial conștient sau, mai degrabă, inconștient, confuz și agresat într-o mașinărie mediatică ale cărei proporții nu le cunosc nici măcar astăzi.

Retrăind amintirile studenției, realizez acum că eram, după „indiciul” din clipul lui Armand Van Helden (al piesei “You Don’t Know Me”), un fel de „lucid dreamer”. O convenabilă descriere a stării unui om tânăr și neexperimentat care s-a simțit bombardat cu conținut audio-vizual de pe întreaga suprafață a planetei. Fetele cu care mă vedeam erau „luate pe sus”, dublate cu „copii / sosii” în videoclipuri. Rude ale mele se aflau în aceeași ipostază: l-am „văzut” prima dată pe vărul meu, Daniel Sorin Fonai, în clipul piesei “Sun Is Shining” a artistului Funkstar De Luxe. Țin minte clar șocul, alături de cel în care am recunoscut, pe coperta interioară a albumului “Homework” — Daft Punk — o similitudine cu fratele lui, Ciprian Fonai.

Și totuși, starea în care am funcționat până recent îmi rămâne complet inexplicabilă. În mod cert, subconștientul a știut, dar mintea rațională, necunoscătoare în ale realității vieții adulților (mai ales că mulți dintre regizori sau chiar muzicieni erau mult mai în vârstă decât mine), nu a putut procesa și aduce în straturile conștiente informația, pentru a o putea analiza detașat și a-i găsi motivațiile, schema de funcționare, rețelistica.

Ceea ce mă deprimă și mă amărăște este faptul că realizez atât de târziu cât de bine erau informați cei din jur: de la unele rude la „prieteni apropiați”, de la iubite la cadre didactice — mulți știau în ce situație mă aflam și nimeni nu a făcut nici cel mai mic gest de a-mi explica ceva. Mai degrabă rețin sadismul și satisfacția din privirile lor, tonul vocilor insinuante, iscoditoare, întrebările oblice, micul spionaj, mai mult sau mai puțin insidios; verificările brutale, uneori, transgresarea spațiului meu intim, a relațiilor afective, sexuale, a vieții de familie. Mă îngrozește voracitatea acestor oameni și a rețelelor din care fac parte; mă îndepărtează de-a dreptul de ceea ce credeam că înseamnă firea umană. Întregul proces îmi evocă acum o înmormântare continuă la care participanții jefuiesc casa mortului încă de la primele cuvinte ale preotului.

Cei care au refuzat să participe s-au retras, din nou, fără o vorbă, lăsând în urmă suspiciune și îndoială, unii punând la cale tot felul de scheme mai mult sau mai puțin frauduloase, mici escrocherii prin care urmau să „demonstreze comunității”, familiilor lor sau prietenilor că, iată, au fost naivi, atrași, iar acum, revenindu-și în fire, „făceau ce puteau” pentru a se dezice.

Alții au plecat în tăcere, s-au izolat, au închis orice cale de comunicare, au emigrat chiar. Sunt și unii care și-au făcut curaj și, susținuți sau nu, conștienți sau nu, informați sau mai puțin informați, au intrat în contact cu mine/noi pentru a mai afla detalii — de toate felurile — pentru a agita starea sau situația mea, care uneori părea prea calmă sau rezervată/inactivă. Au fost femei care au intrat în relații sexuale cu mine pentru a-mi compromite imaginea publică, pentru a plasa sau extrage „informații” bune de expus, manipulat sau diseminat în comunitatea locală, națională sau chiar internațională. Au fost acolo așa-zișii noi „prieteni buni” care aveau ceva de dovedit, ceva de demonstrat, ceva de inoculat sau „sustras”.

Au fost și iubite care au ținut în mod autentic la mine — sentiment reciproc întotdeauna — și care au fost manipulate, șantajate, supuse opresiunii, amenințărilor chiar, sfârșind deseori în situații jalnice, în relații de compromis. Altele, mai puțin integre, s-au întors rapid împotriva mea din convingerea că siguranța le va fi amenințată; unele au fost incluse în rețele mai mult sau mai puțin apropiate „speței / spețelor” (urăsc acest cuvânt!), convinse că interesul lor este mai bine reprezentat acolo și că eu sunt, de fapt, nu doar un pericol, ci și un actor sau pion conștient și asumat în cine-știe-ce jocuri sociale, economice, de putere, politice etc.

Când au început atacurile în plan fizic asupra mea, amenințările subtile, susținute de o zvonistică extrem de agresivă și distructivă — ironiile, bârfele, manipulările la scară largă din media locală și din medii economice și politice — am înțeles, în sfârșit, că nu era un joc difuz al mediilor occidentale, ci că problema fusese, poate, de fapt locală sau începuse aici și se extinsese apoi, din motive lesne de înțeles acum, în toată lumea. Am tot făcut conexiuni, compilând în mod continuu, îmbolnăvindu-mă treptat de stres și oboseală, scârbit de urâțenia acestor așa-numite „jocuri”; de lipsa de demnitate a oamenilor, de lașitate, de lipsa lor de coloană vertebrală, de servilism, de sadism chiar.

Privind retrospectiv, îmi dau seama că am trecut, fără să realizez, printr-un proces de manipulare de o asemenea amploare, pe întreaga perioadă a vieții mele — 48 de ani acum — încât încep să mă întreb dacă eu, cel care se vede în oglindă în fiecare dimineață, sunt cu adevărat eu sau dacă snu cumva sunt exclusiv produsul acestui sistem, al acestor mentalități, în ciuda opoziției mele și a încercării disperate de a mă refugia în idealism, umanism, valori abstracte, principialitate sau chiar religie. Și mă mai întreb dacă undeva, acolo afară, mai există oamenii așa cum mi-i imaginam: empatici, inimoși, săritori, capabili de sacrificiu pentru cei din jur; sau dacă nu totul este doar o iluzie construită de acești torționari și rețelele lor de putere care par să înghită, prin rapacitate și completa lipsă de scrupule, întreaga planetă, an după an, tot mai profund și mai departe.

Am văzut femei cu prestigiu social comportându-se în moduri în care, prin comparație, orice prostituată pare a fi o sfântă. Am văzut părinți crescându-și copiii și educându-i pentru a devora, la rândul lor, familii, clanuri, comunități întregi. Am văzut bărbați împingându-și femeile să manipuleze, să mintă și să detracteze subiecții ambițiilor lor de „dominație”, apoi reinstaurându-le ca victime și demonstrând în fața „comunităților” pe care le „reprezintă” cât sunt de onorabili, principiali și puri — la suflet și la minte. Am văzut artiști furându-mă, copiindu-mă, denaturând conținutul lucrărilor mele, spionând, manipulând, mințind și semănând discordie și ură.

Am văzut părinți ai iubitelor mele transformându-mă, în fața comunității, a orașului, a națiunii chiar, prin zvonistică, manipulări și minciuni, într-un „torționar / abuzator”, doar pentru ca, în viitor, acestea să-și poată duce viața înainte în situații confortabile, departe de „lumea dezlănțuită” în care, iată, eram nu doar parte din problemă, ci chiar PROBLEMA însăși.

M-am luptat în cea mai densă confuzie, orbecăind printre acești „actori” pe care acum cu greu îi mai pot numi oameni, încercând să aflu, în primul rând, adevărul; pentru că adevărul este cel care ne salvează întotdeauna — pe noi și chiar pe cei care ne abuzează. Dar corupția acestor oameni este atât de profundă încât ei nu mai pot accepta, după o viață de manipulări și agresiuni sistematice, că există în jur și ochii unor observatori imparțiali. A început un nou calvar — al câtelea oare? — cel al dezvăluirilor, al căutării indiciilor, al raționamentului lucid, rațional, în fața căruia acest amalgam de conștiințe întunecate a simțit nevoia să reacționeze imediat, cu agresivitate, furibund chiar.

Sincer, nu știu dacă, la nivel statistic, vom — sau voi — putea ieși din acest „Ev Mediu” al anti-umanului în care se pare că am căzut, an după an, tot mai adânc, tot mai mulți, atrași de fascinația pentru partea întunecată a lucrurilor: fascinația pentru ură, pentru invidie, pentru cinism; sentimente pe care, se pare că, după Revoluție (poate), ne-am dat voie să le trăim la intensitate maximă, defulând după atâția ani de tăcere și restricții și transformându-ne, în cele din urmă, în ceva mai odios chiar decât foștii noștrii torționari. Și ce este mai convenabil decât să găsești un „țap ispășitor”, vinovat pentru tot răul din lume, groapa de gunoi a tuturor și, până la urmă, groapa comună a celor care au văzut ce s-a întâmplat și au îndrăznit să spună ceva împotrivă.

Oricât aș fi încercat să evadez în spațiul umanității ideale, aceasta rămâne totuși un lucru abstract; nu poți trăi în universul platonic, mi-am spus, dar mintea mea a refuzat să se adapteze realității și, cu siguranță, nici nu ar fi avut sens. Rămân undeva între „cer și pământ”, suspendat între groaza de a fi văzut totul cu ochii mei și faptul că, de fapt, mintea mea a refuzat să fie părtașă acestor experiențe, dizolvându-se in intuneric.

---

English version

This text is meant to serve as a complete clarification of the long process I have gone through over more than 40 years—a process that was partially conscious, or rather unconscious, confused, and carried out under assault within a media machinery – at first – whose true scale I do not fully grasp even today.

Revisiting my student years, I now realize that I was, following the “hint” in Armand Van Helden’s video for “You Don’t Know Me,” something of a “lucid dreamer.” It is a rather pleasant description of the state of a young and inexperienced person who felt bombarded by audiovisual content from across the entire planet. The women I was seeing were “swept up,” doubled by “copies” or “stand-ins” in music videos. Members of my own family appeared in similar situations: I “saw” my cousin Daniel Sorin Fonai for the first time in the video for “Sun Is Shining” by Funkstar De Luxe. I clearly remember the shock, alongside the moment when I recognized, on the inner cover of Daft Punk’s “Homework,” a resemblance to his brother, Ciprian Fonai.

And yet, the state in which I functioned until recently remains completely inexplicable to me. The subconscious undoubtedly knew, but my rational mind—unfamiliar with the realities of adult life (especially since many directors or even musicians were far older than I was)—was unable to process the information and bring it into conscious layers where it could be analyzed with detachment and its motivations, operating mechanisms, and network structures understood.

What depresses and saddens me most is realizing, so late, how well informed those around me were: from certain relatives to “close friends,” from lovers to teaching staff—many knew the situation I was in, and yet no one made even the smallest gesture to explain anything to me. What I remember instead is the sadism and satisfaction in their looks, the insinuating and probing tones of their voices, the oblique questions, the small-scale spying—more or less insidious—the occasional brutal “checks,” the transgression of my intimate space, of my emotional and sexual relationships, of my family life. The voracity of these people and of the networks to which they belong horrifies me; it distances me completely from what I once believed human nature to be. The entire process now evokes for me a continuous funeral in which the participants loot the dead man’s house from the very first words spoken by the priest.

Those who refused to participate withdrew, once again, without a word, leaving behind suspicion and doubt, devising various schemes—more or less fraudulent—small scams through which they sought to “prove to the community,” to their families or friends, that they had been naïve, drawn into the “scheme,” and that now, having come to their senses, they were “doing what they could” to distance themselves from it.

Others left in silence, isolated themselves, cut off all channels of communication, and even conveniently emigrated. There were also those who gathered the courage—supported or not, conscious or not, informed or poorly informed—to contact me/us in order to extract more details of all kinds, to stir my condition or situation, which at times seemed too calm or reserved, too inactive. There were women who entered into sexual relationships with me in order to compromise my public image, to plant or extract “information” suitable for exposure, manipulation, or dissemination within the local, national, or even international community. There were the so-called “good friends” who had something to prove, something to demonstrate, something to implant or “steal.”

There were also lovers who genuinely cared for me—always a reciprocal feeling—and who were manipulated, blackmailed, subjected to oppression and even threats, often ending up in pitiful situations and relationships of compromise. Others, less principled, turned against me out of the conviction that their own safety would be threatened; some were absorbed into networks more or less closely tied to the “case” or “cases” (a word I loathe), convinced that their interests were better represented there and that I was not only a danger but also a conscious and willing actor or pawn in who-knows-what social, economic, power-driven, or political games.

When physical attacks against me began, along with threats reinforced by extremely aggressive and destructive rumor-mongering—irony, gossip, large-scale manipulation from local media and economic and political environments—I finally understood that this was not only a diffuse game played by Western media, but that the problem was perhaps local in origin, or had begun here and then spread, for reasons that are now easy to understand, throughout the world. I kept drawing connections, compiling relentlessly, gradually falling ill from stress and exhaustion, disgusted by the ugliness of these so-called “games,” by people’s lack of dignity, cowardice, absence of backbone, servility, and even sadism.

Looking back, I realize that I passed—without fully realizing it—through a process of manipulation of such magnitude, spanning my entire life—forty-eight years now—that I begin to wonder whether the person I see in the mirror each morning is truly me, or whether I am merely the product of this system and these mentalities, despite my opposition to them and my desperate attempts to take refuge in idealism, humanism, abstract values, principled thinking, or even religion. I also wonder whether, somewhere out there, people still exist as I once imagined them: empathetic, generous, willing to help, capable of sacrifice for others—or whether everything is merely an illusion constructed by these tormentors and their power networks, which seem to swallow the entire world year after year, ever more deeply and extensively, through rapacity and a complete lack of scruples.

I have seen women with social prestige behaving in ways that, by comparison, make any prostitute seem like a saint. I have seen parents raising and educating their children to devour, in turn, entire families, clans, and communities. I have seen men pushing their women to manipulate, lie, and denigrate the subjects of their ambitions for “power” or “domination,” then reinstating them as victims and demonstrating before the “communities” they “represent” how honorable, principled, and pure they are—in both soul and mind. I have seen artists stealing from me, copying me, distorting the content of my work, spying, manipulating, lying, and sowing discord and hatred.

I have seen the parents of my lovers turn me, in the eyes of the community, the city, even the nation, through rumors and lies, into a “tormentor / abuser,” solely so that, in the future, those women could continue their lives in comfortable circumstances, far removed from the “unleashed world” in which, it turned out, I was not merely part of the problem but the PROBLEM itself.

I fought in the densest confusion, groping my way among these “actors” whom I can now barely call human, trying above all to uncover the truth—because truth is what ultimately saves us, both us and even those who abuse us. Yet the corruption of these people is so deep that, after a lifetime of systematic manipulation and aggression, they can no longer accept that there may exist, around them, the eyes of impartial observers. Thus began a new ordeal—how many have there been by now?—that of revelations, of searching for clues, of lucid and rational reasoning, to which this amalgam of darkened consciences felt compelled to immediately respond with aggression, even with fury.

Honestly, I do not know whether, statistically speaking, we—or I—will be able to emerge from this “Dark Age” of the anti-human into which we seem to have fallen year after year, ever deeper, ever more numerous, drawn by a fascination with the darker side of things: a fascination with hatred, envy, and cynicism—feelings that, it seems, after the Revolution (perhaps), we allowed ourselves to experience at maximum intensity, releasing decades of silence and restriction and ultimately turning ourselves into something even more odious than our former tormentors. And what could be more convenient than finding a “scapegoat,” guilty of all the evil in the world, everybody`s garbage dump and, eventually, the mass grave of all those who saw what happened and dared to speak against it?

No matter how much I tried to escape into the realm of ideal humanity, it remains an abstract space; one cannot live in the Platonic universe, I told myself. Yet my mind refused to adapt to reality—and it certainly would not have made sense for it to do so. I remain somewhere between “heaven and earth,” suspended between the horror of having seen everything with my own eyes and the realization that, in fact, my mind refused to be complicit in those experiences, dissolving into darkness.