Varianta în limba română
După 40 de ani petrecuți în sisteme mediatice și medii artistice de mai multe feluri, îndrăznesc să fac un mic review asupra stării de lucruri care, iată, la atâția ani după Revoluție, încă nu pare să dea semne prea mari de revigorare sănătoasă; cel puțin din ce se vede la noi, în România.
Încep cu arhitecții, pe care i-am tot cunoscut în ultimii ani: am făcut randări pentru ei, am mai colaborat ici-colo, am mai „plantat” idei ș.a.m.d. Într-adevăr, avem o populație cu o educație culturală, vizuală și estetică aproape inexistentă. În afara marii majorități care își ține gura în fața clienților, prestează „la comandă” și „hârțogărește” între compromisuri, avize și, pe unde se poate, intervenții pe lângă primării, rămân, pe de o parte, marii corupți și, pe de alta, presupuşii idealiști.
Vreau să fiu tranșant: părerea mea este că 90% din arhitecții din România sunt corupți. Corupția vine, în primul rând, din partea clientelei; cine are bani de investit este fie parte din clasa celor înavuțiți prin mijloace dubioase, fie corporatii care, până la urmă, au nevoie de un reprezentant „puternic”, bine înfipt în realitatea locală, fie rarefiata clasă medie care, dacă investește în construcții, este bine situată și conectată la mediul administrativ și politic.
Celor mai modești dintre arhitecți le „revine” tot o pătură coruptă, dar cu mai puține conexiuni și resurse. Dar da, și aceștia au nevoie de aceleași avize, încalcă deseori legislația, fac construcții ilegale ș.a.m.d. Micul arhitect se luptă cu îndârjire, pe de o parte, cu sistemul administrativ, iar pe de altă parte, cu prostul gust și lipsa de informare ale acestui tip de oameni. După mine, aceștia sunt micii eroi fără șanse de izbândă, dar care merg înainte îndârjiți, populând până la urmă țara cu case prost executate și compromisuri fără sens pentru nimeni. Soarta lor, odată cu înaintarea în vârstă, mi se pare tristă. În timp, capătă o formă de notorietate dată de vechimea în meserie și cantitatea de talas inestetic lăsat în urmă; apoi ocupă locuri în sistemul educațional, în primării, prefecturi sau pur și simplu devin figuri emblematice în micile lor comunități, cu un cuvânt „greu” și „substanțial” atunci când… se exprimă.
Marii arhitecți corupți împrăștie, în mod paradoxal, același prost gust, dar la o scară mult mai mare. Genul acesta de mentalitate nu are cum să se fundamenteze decât pe o personalitate complet deficitară la capitolul moralitate sau bun-simț; echipele lor sunt formate din subordonați tăcuți, obedienți, convinși că locul lor în sistem este garantat doar de compromis. Această caracatiță a prostului gust a împânzit țara imediat după Revoluție cu monstruozități care sunt vizibile și astăzi. Acești arhitecți sunt marii latifundiari ai sistemului, conectați la sistemul politic — la scară mare — și la marii investitori, locali sau internaționali. Uneori cad victimele jocurilor politice sau ale luptelor pentru putere dintre propriii colegi de breaslă.
Undeva la mijloc îi găsim pe arhitecții cu talent, putere de muncă și ambiție, dar și buni negociatori. Ei sunt singurii pe care îi putem vedea la bienale, expunând proiecte drăguțe. Puțini însă sunt cei care dezvoltă un stil propriu sau știu să evolueze pe baze continue, creându-și o personalitate artistică unică. Din punctul meu de vedere, copiuțele de pe „ArchDaily” pe care le tot văd pe printurile bienalelor nu au o valoare în sine; ele sunt dovezi ale conformismului sau, în cel mai bun caz, dovezi ale „trecerii” lor, ca tineri învățăcei, printr-o etapă inferioară: cea a „împrumutului de formă… fără fond”. În orice caz, producția lor este de preferat celorlalte categorii enumerate mai sus; ele ar putea măcar educa România și pe banalul participant la trafic și ar ridica ștacheta pentru toți colegii de breaslă. Și, într-adevăr, asta se întâmplă, însă într-un ritm extrem de lent. Probabil că unii dintre acești arhitecți vor avea șanse să se „individualizeze” prin experiența repetată a acestui fenomen al „copierii” sau „importului” și prin înțelegerea treptată a locului lor în ecosistem și în minuscula lor comunitate.
În sfârșit, foarte puținii individualiști cu viziune umanistă și personalitate creativă bine conturată — arhitecții cu talent real — sunt acei „starchitects” care uneori prezidează comisii de specialitate, alteori conduc firme de mare succes, cu clienți aleși „pe sprânceană”, care le lasă, în majoritatea cazurilor — din decență, bun-simț și bună educație — pe mână majoritatea deciziilor. În aerul rarefiat în care trăiesc aceștia — atât artiștii, cât și clienții — lucrurile se fac mai ușor și mai eficient. Fiecare dintre cele două părți beneficiază de atitudinea reciprocă de încredere și transparență.
Bineînțeles, în cei peste 30 de ani de la Revoluție, textura socială s-a schimbat puțin și, pe alocuri, înspre mai bine, în special în ceea ce privește educația vizuală sau măcar expunerea la modele mai decente de urmat. De ambele părți — clienți și arhitecți — oamenii au acum, la un click distanță, o infinitate de material pentru inspirație, așa că, după părerea mea, ne putem găsi tot mai puține scuze atunci când „aducem pe lume” o clădire, un parc, un pod sau o cafenea. Din păcate, ceea ce perioada de tranziție a lăsat în urmă va fi greu de remodelat, dar nu imposibil. Așteptăm deșteptarea noilor generații care, cu tact și mai mult bun-gust, vor renova și recondiționa „ctitoriile” inabil proiectate și executate ale părinților lor.
Am dat lui ChatGPT să analizeze textul, rugându-l să facă un profil psihologic al fiecărei tipologii, și așa mi-a răspuns:
Perfect, acum avem teren solid. O să respect cerința ta: sub fiecare categorie de arhitecți – profil psihologic al arhitectului + al clientelei, apoi un paragraf separat despre conectarea lor la lume (administrație, politic, P.C.R.-ul post-’89). La final, predicția. Nu cosmetizez, merg pe intuiție sociologică + ce știm cu toții, dar rareori spunem clar.
1. Arhitecții „mici”, modesti, de avarie
(cei care „se luptă”, dar produc compromis după compromis)
Profil psihologic – arhitectul
Este o personalitate reactivă, nu creativă. Intră în profesie cu un amestec de idealism și nevoie de statut, dar este rapid strivit de realitatea economică. Dezvoltă o moralitate de supraviețuire: nu se percepe ca fiind corupt, ci „nevoit”. Are o relație schizoidă cu propria profesie – știe că produce prost gust, dar se consolează cu ideea că „toți fac la fel”. În timp, apare cinismul defensiv, urmat de rigidizare și auto-mitologizare: „eu știu cum merg lucrurile”.
Profil psihologic – clientul
Clientul este mic burghez parvenit, slab educat vizual, dar hiper-sensibil la statut. Casa nu este locuire, ci semn. Cere coloane, garduri, „să se vadă”, dar în același timp negociază agresiv onorariul. Disprețuiește arhitectul, dar are nevoie de el ca intermediar cu statul. Îl vede ca pe un funcționar cu diplomă, nu ca pe un autor.
Conectarea la sistem
Acești arhitecți sunt sclavii hârtiilor. Au relații puține, slabe, tranzacționale. Își construiesc „pilele” prin uzură: ani de drumuri la primării, compromisuri mărunte, mici ilegalități tolerate reciproc. În timp ajung în poziții administrative sau educaționale nu din valoare, ci din uzură și adaptare. Devin „voci locale”, gardieni ai mediocrității.
2. Arhitecții mari, corupți, „latifundiarii sistemului”
Profil psihologic – arhitectul
Aici vorbim de personalități instrumentale, nu artistice. Inteligenți social, reci moral, cu un simț dezvoltat al puterii. Estetica este complet subordonată eficienței politice și economice. Au o etică managerială cinică: oamenii sunt resurse, orașul este teren de joc. Prostul gust nu este o problemă, ci o consecință acceptabilă.
Profil psihologic – clientul
Clientul este mare dezvoltator, corporație sau capital dubios reciclat. Nu caută arhitectură, ci validare instituțională și protecție politică. Arhitectul este un garant al accesului la sistem. Gustul nu contează; contează viteza, randamentul și imunitatea.
Conectarea la sistem
Aceștia sunt parte din sistem, nu conectați la el. Relațiile cu politicul sunt simbiotice: finanțări, favoruri, comisii, concursuri trucate, PUZ-uri „flexibile”. Uneori cad victime luptei interne pentru putere, dar rareori dispar. Sunt coloana vertebrală a haosului construit post-revoluționar.
3. Arhitecții talentați, negociatori, „de bienală”
Profil psihologic – arhitectul
Aceștia au inteligență estetică reală, dar și un pragmatism bine calibrat. Nu sunt naivi, dar nici complet cinici. Încă mai cred într-o formă de progres prin educație vizuală. Au însă o dependență de validare externă (bienale, publicații, ArchDaily), ceea ce duce la conformism estetic.
Profil psihologic – clientul
Clientul este mai educat, adesea din clasa de mijloc superioară sau capital cultural. Vrea „ceva frumos”, „occidental”, dar nu știe exact ce. Este dispus să asculte, dar nu să riște prea mult. Acceptă importul de formă ca semn de modernitate.
Conectarea la sistem
Au relații funcționale, curate în aparență. Știu regulile jocului, dar nu le forțează agresiv. Participă la concursuri, comisii, expoziții. Sunt mediatori culturali, dar impactul lor este lent și limitat. Pot deveni fie viitorii mari arhitecți, fie următorul val de conformism.
4. Individualiștii autentici, arhitecții cu viziune
Profil psihologic – arhitectul
Personalitate integrată, cu nucleu etic solid. Nu sunt perfecți, dar au limite clare. Nu confundă succesul cu compromisul total. Au răbdare, selecție, refuză proiecte. Funcționează ca autori, nu prestatori. Sunt rari pentru că necesită o combinație dificilă: talent, caracter, context favorabil.
Profil psihologic – clientul
Clientul este educat, sigur pe sine, fără nevoia de epatare. Are capital cultural și încredere în expert. Nu negociază obsesiv, nu cere demonstrații de putere. Relația este una de parteneriat real.
Conectarea la sistem
Acești arhitecți au relații puține, dar curate. Uneori sunt cooptați în comisii tocmai pentru credibilitate. Alteori sunt ținuți la margine. Supraviețuiesc pentru că nu depind structural de sistem, ci de reputație și selecție.
Predicție: unde merge România
- Masa mare va rămâne mediocră încă o generație. Inerția construită e enormă.
- Marii corupți vor continua, dar vor deveni mai sofisticați, mai „verzi”, mai PR-friendly.
- Arhitecții negociatori vor câștiga teren și vor educa lent gustul public.
- Individualiștii vor rămâne puțini, dar influenți simbolic.
Relația arhitect–client
Se va profesionaliza lent. Clientul tânăr va cere mai mult sens, mai puțin kitsch, dar va fi încă prins între dorință și moștenire.
Relația arhitect–administrație
Va rămâne problematică. Digitalizarea nu elimină pilele, doar le maschează.
Relația cu politicul
Politicul va continua să folosească arhitectura ca instrument de putere și imagine, dar va fi tot mai atent la aparențe.
Concluzie:
Nu va exista o „revoluție a bunului gust”, ci o eroziune lentă a prostului gust, dusă de generații mai educate vizual. România nu se va vindeca rapid, dar va învăța, încet, să nu mai accepte orice.
_____________________________________________________________________________________
English version
After forty years spent in media systems and artistic environments of various kinds, I dare to offer a brief review of the current state of affairs which, even so many years after the Revolution, still does not seem to show any major signs of healthy revival—at least not from what can be seen here in Romania.
I will start with architects, whom I have come to know quite well in recent years: I have produced renderings for them, collaborated here and there, and occasionally “planted” ideas, and so on. Indeed, we are dealing with a population whose cultural, visual, and aesthetic education is almost nonexistent. Beyond the large majority who keep their mouths shut in front of clients, work “to order,” and shuffle paperwork through compromises, permits, and—wherever possible—behind-the-scenes interventions with city halls, there remain, on the one hand, the major corrupt figures and, on the other, the so-called idealists.
I want to be blunt: in my opinion, 90% of architects in Romania are corrupt. This corruption originates primarily with the clientele; those who have money to invest are either part of the class enriched through dubious means, or corporations which ultimately need a “strong” representative, well entrenched in the local reality, or the thinned-out middle class which, when it invests in construction, is usually well positioned and connected to the administrative and political environment.
Even the more modest architects are “assigned” a corrupt clientele, albeit one with fewer connections and resources. Yes, they too need the same permits, often violate legislation, carry out illegal constructions, and so on. The small architect fights fiercely on two fronts: on one side with the administrative system, and on the other with the bad taste and lack of information of this type of client. To me, these are minor heroes without real chances of success, yet they push forward stubbornly, ultimately populating the country with poorly executed houses and meaningless compromises. Their fate, as they grow older, seems sad to me. Over time, they acquire a form of notoriety based on seniority in the profession and the quantity of aesthetically unpleasant debris left behind; later they occupy positions within the educational system, city halls, prefectures, or simply become emblematic figures in their small communities, with a “heavy” and “substantial” word to say whenever they… speak.
The major corrupt architects paradoxically spread the same bad taste, but on a much larger scale. This type of mentality can only be grounded in a personality fundamentally deficient in morality or basic decency; their teams consist of silent, obedient subordinates, convinced that their place in the system is guaranteed solely through compromise. This octopus of bad taste spread across the country immediately after the Revolution, filling it with monstrosities that remain visible to this day. These architects are the great landowners of the system, connected to political power on a grand scale and to major investors, both local and international. At times, they themselves fall victim to political games or power struggles within their own professional circles.
Somewhere in between we find architects with talent, work ethic, and ambition, as well as strong negotiating skills. They are the only ones we see at biennials, exhibiting pleasant projects. Very few, however, manage to develop a personal style or evolve on a continuous basis, creating a unique artistic identity. From my point of view, the copies taken from “ArchDaily” that I constantly see printed at biennials have no intrinsic value; they are evidence of conformism or, at best, proof of a transitional stage in their development as young apprentices—namely, that of “borrowing form without substance.” In any case, their output is preferable to that of the other categories listed above; at the very least, it could educate Romania and the average participant in traffic and raise the bar for the entire professional community. And indeed, this does happen—but at an extremely slow pace. Some of these architects may eventually manage to “individualize” themselves through repeated exposure to this phenomenon of copying or importing, gradually understanding their place within the ecosystem and their tiny community.
Finally, there are the very few individualists with a humanist vision and a well-defined creative personality—the architects with genuine talent. These are the “starchitects” who sometimes preside over professional committees and at other times lead highly successful firms with carefully selected clients, who, in most cases—out of decency, common sense, and good education—leave the majority of decisions in their hands. In the rarefied atmosphere in which these people live—both artists and clients—things are done more easily and more efficiently. Each side benefits from a reciprocal attitude of trust and transparency.
Of course, in the more than thirty years since the Revolution, the social fabric has changed slightly and, in places, for the better—especially in terms of visual education or at least exposure to more decent models to follow. On both sides—clients and architects—people now have, just a click away, an infinite amount of inspirational material, so in my view we can find fewer and fewer excuses when we “bring into the world” a building, a park, a bridge, or a café. Unfortunately, what the transitional period has left behind will be difficult to reshape, but not impossible. We await the awakening of new generations who, with tact and better taste, will renovate and rehabilitate the poorly designed and executed “foundations” left by their parents.
I asked ChatGPT to analyze the text, requesting that it create a psychological profile for each typology, and this is how it responded:
1. The “small”, modest, survival architects
(those who “fight on”, yet end up producing compromise after compromise)
Psychological profile – the architect
This is a reactive, not a creative personality. They enter the profession with a mix of idealism and a need for social status, but are quickly crushed by economic reality. They develop a survival-based morality: they do not perceive themselves as corrupt, only “forced by circumstances”. Their relationship with the profession becomes schizophrenic — they know they are producing bad taste, but console themselves with the idea that “everyone does it”. Over time, defensive cynicism appears, followed by rigidity and self-mythologizing: “I know how things really work”.
Psychological profile – the client
The client is a petty bourgeois parvenu, poorly educated visually, yet hyper-sensitive to status. The house is not about living, but about signaling. They demand columns, fences, “to make it visible”, while aggressively negotiating fees. They despise the architect, yet need them as an intermediary with the authorities. They see the architect as a civil servant with a diploma, not as an author.
Connection to the system
These architects are slaves to paperwork. Their connections are few, weak, and transactional. They build “relationships” through sheer endurance: years of trips to city halls, small compromises, minor illegalities mutually tolerated. In time, they reach administrative or educational positions not through value, but through attrition and adaptation. They become “local voices”, guardians of mediocrity.
2. The large, corrupt architects — the “landowners” of the system
Psychological profile – the architect
Here we are dealing with instrumental personalities, not artistic ones. Socially intelligent, morally cold, with a strong sense of power dynamics. Aesthetics is fully subordinated to political and economic efficiency. They operate with a cynical managerial ethic: people are resources, the city is a playing field. Bad taste is not a problem, but an acceptable byproduct.
Psychological profile – the client
The client is a major developer, a corporation, or recycled dubious capital. They are not looking for architecture, but for institutional validation and political protection. The architect is a guarantor of access to the system. Taste is irrelevant; speed, yield, and immunity are what matter.
Connection to the system
These architects are part of the system, not merely connected to it. Their relationship with politics is symbiotic: funding, favors, committees, rigged competitions, “flexible” zoning plans. Occasionally they fall victim to internal power struggles, but they rarely disappear. They are the backbone of the post-revolutionary built chaos.
3. Talented, negotiating architects — the “biennale” type
Psychological profile – the architect
They possess real aesthetic intelligence, combined with well-calibrated pragmatism. They are neither naive nor fully cynical. They still believe in a form of progress through visual education. However, they show a dependence on external validation (biennales, publications, ArchDaily), which leads to aesthetic conformity.
Psychological profile – the client
The client is more educated, often from the upper middle class or cultural capital. They want “something nice”, “Western”, but cannot clearly articulate what that means. They are willing to listen, but not to take major risks. Importing form is accepted as a sign of modernity.
Connection to the system
They maintain functional, apparently clean relationships. They know the rules of the game but do not push them aggressively. They participate in competitions, committees, exhibitions. They act as cultural mediators, but their impact is slow and limited. They may become either future major architects or the next wave of conformity.
4. Authentic individualists — architects with vision
Psychological profile – the architect
An integrated personality, with a solid ethical core. Not perfect, but with clear boundaries. They do not confuse success with total compromise. They practice patience and selection, refusing projects. They function as authors, not service providers. They are rare because they require a difficult combination: talent, character, and a favorable context.
Psychological profile – the client
The client is educated, self-confident, without the need to show off. They possess cultural capital and trust the expert. They do not obsessively negotiate or demand power displays. The relationship is a genuine partnership.
Connection to the system
These architects have few but clean connections. Sometimes they are co-opted into committees precisely for their credibility; other times they are kept at the margins. They survive because they do not structurally depend on the system, but on reputation and selection.
Prediction: where Romania is heading
- The large mass will remain mediocre for at least another generation. The inertia of what has already been built is enormous.
- The major corrupt players will continue, but will become more sophisticated, more “green”, more PR-friendly.
- The negotiating architects will gain ground and slowly educate public taste.
- The individualists will remain few, but symbolically influential.
Architect–client relationship
It will slowly professionalize. Younger clients will demand more meaning and less kitsch, but will still be caught between aspiration and inherited mentality.
Architect–administration relationship
It will remain problematic. Digitalization does not eliminate connections — it merely disguises them.
Relationship with politics
Politics will continue to use architecture as an instrument of power and image, but will become increasingly attentive to appearances.
Conclusion:
There will be no “revolution of good taste”, but rather a slow erosion of bad taste, driven by visually better-educated generations. Romania will not heal quickly, but it will slowly learn not to accept just anything
PAUL SELING 
Leave a comment