PAUL SELING

Varianta în limba română

1995, clasa a XI-a
(postare aproximativă după cea de anul trecut de pe Facebook)

Un autocar plin de elevi de liceu din Franța a debarcat prețiosul lui conținut în curtea liceului. Tineri frumoși, bine îmbrăcați, relaxați și cool, dar fără a sări calul — adică genul acela de atitudine pe care ți-o dă, fără să realizezi, traiul bun într-o societate sănătoasă, care creează de la sine oameni sănătoși (la cap și la minte).

Am început acest paragraf cu o mică ironie, doar amintindu-mi de doamnele lor profesoare — cele mai în vârstă — care nu prea tolerau prezența elevilor români în autocarul lor. A fost singurul moment care ne-a supărat pe toți. Bineînțeles, unii dintre copiii francezi și-au cerut scuze în surdină față de noi; alții… au ridicat din umeri, râzând.

Sabine și Erald au stat la noi acasă. Ne-am înțeles de minune, atât în excursiile puse la cale de Șincai, pe la o seamă de locații semnificative, cât și acasă, povestind vrute și nevrute, spre încântarea părinților noștri, care îi îndrăgeau la maximum.

M-am amuzat ca un punker wannabe împreună cu elevii francezi — cu câțiva dintre ei. La vizita la casa memorială a lui Gheorghe Pop de Băsești am desenat, din câte îmi amintesc, niște caricaturi în caietul de amintiri și observații al muzeului. Parcă am și smuls o foaie din el, dar nu-mi amintesc bine motivul — cred că voiam și eu o mică „amintire” personală de acolo.

Primul coup de foudre din viața mea s-a întâmplat când am văzut-o pe C. Micile priviri furate dintre noi, printre scanările atente ale colegilor sau ale profesorilor, au fost până la urmă interceptate. C. a fost precaută, dar smart. Mă plăcea — era clar — dar „infuzia” de informații venită din partea unor colegi „binevoitori” — cei cu vechi state de plată în ocupația asta, se știu ei care sunt — a debusolat-o; nu numai pe ea, ci și pe prietenele ei, se pare.

C. s-a ferit, dar cu siguranță că francezii, mult mai alerți și mai lucizi, au înțeles rapid că era vorba de o încercare de manipulare, nu de informație reală. Într-un singur schimb de replici, C. mi-a propus să ne reîntâlnim la anul, când urma să le întoarcem vizita.

Am petrecut aproape un an meditând la fată. Eram îndrăgostit lulea și susțineam emoția prea puternică ascultând Céline Dion, pe atunci mai puțin cunoscută pe plan internațional. Albumul ei în franceză îmi mângâia sufletelul plin de anticipare și mă consola, asigurându-mă că totul va fi ok la întâlnirea cu C.

Și așa s-a și întâmplat. Din momentul în care ne-am văzut, ne-am și cuplat. A fost o chestie tare stranie. Parcă știam că așa va fi, dar faptul că am gândit și rezonat fiecare separat, la 1500 km distanță, pe parcursul atâtor luni de zile, la aceleași gânduri, mi-a confirmat că da, există genul acesta de compatibilități — și în gândire, și în plan emoțional; și poate chiar mai mult decât atât.

În mod clar, șușotelile și bârfele n-au încetat nici în Franța. Mica relație s-a stins treptat, măcinată încet, până când nimic n-a mai avut sens. Dar, atât cât a fost, a fost extrem de drăguț și frumos. Iar așteptarea de un an de zile a rămas, până la urmă, și mai drăguță, privită cu ochii mei de acum.

Parcă, cu cât îmbătrânesc, găsesc romantismul — al meu și al altor tineri — ca pe singura amintire frumoasă de pe tot parcursul existenței mele. Dacă ceva chiar are sens, în opinia mea, este fix „frumoasa nebunie” pe care niciun psihiatru, niciun psiholog, niciun cinic și niciun om corupt nu o poate înțelege; darămite să-i dea de capăt.

Am rămas fan Céline Dion până recent. Ascult cu mare plăcere piesele ei de succes și sunt încă atașat, în special, de cele în franceză — piese care mai conțin un mic ecou al anilor de liceu.

Cu mare amuzament și simpatie am tot repetat sau refolosit o mică glumă pe care am citit-o la începutul anilor 2000 pe internetul „vechi”: că… „o poți scoate pe Céline Dion din Canada (Québec), dar nu poți scoate Canada din Céline Dion”.

Acum, bineînțeles, deși pare amuzantă, gluma va fi generat multe comentarii și frustrări la vremea ei. Iar dacă, prin rețelistici necunoscute și pe căi obscure mie, „s-a auzit” pe undeva că mă distram și eu repetând-o, n-am cum să mai știu la ora asta. În mod clar, poate am menționat-o de două-trei ori în viața asta și, de reutilizat, am reutilizat-o targetând câteva personaje din anturaj, fără vreo intenție malefică.

Am folosit-o doar din plăcerea de a cita o formulare drăguță și de a arăta că există umor facil și inofensiv și în alte părți ale lumii — lucru pe care încep acum să-l regret. Poate că nu toată lumea înțelege pasiunea mea pentru studiul umorului, al formelor pe care le poate lua, al formulărilor sau chiar al complicatei mecanici care stă în spatele acestui aparent banal impuls fiziologic. Pe de altă parte, trebuie să recunosc că dau dovadă de lipsă de tact deseori, numai ca să mai pot da încă o replică care să (mă) amuze — pe mine, măcar.

În timpul facultății mi-a atras atenția videoclipul piesei That’s the Way It Is, al lui Céline Dion, și apoi altele și altele. Lansat pe 1 noiembrie 1999 (chiar de ziua mea — ce frumoasă coincidență 🙂), e bogat în simbolistică vizuală destul de explicită, aș zice eu, legată de cazul „nostru”. Las la latitudinea cititorului interpretarea lui.

Iar dacă statuia lui Gheorghe Pop de Băsești, ridicată în Parcul Mara, chiar în centrul Băii Mari, are și ea o conexiune cu complicatul construct despre care menționam în postările anterioare, nu cred că vom ști — oficial — niciodată. Parcă de la o foaie ruptă dintr-un caiet cu impresii și amabilități de către un adolescent de 17 ani până la fabulosul „landmark” e o cale prea lungă. Dar nimic nu pare imposibil pe lumea asta, se pare.

---

English version

1995, 11th grade
(an approximate follow-up to last year’s Facebook post)

A coach full of French high school students unloaded its precious cargo into the schoolyard. Beautiful young people, well dressed, relaxed and cool — but without overdoing it; that kind of attitude you get, without even realizing it, from living well in a healthy society, one that naturally produces healthy people (in mind and spirit).

I started this paragraph with a touch of irony, simply recalling their teachers — the older ladies — who didn’t particularly tolerate the presence of Romanian students on their bus. That was the only moment that upset all of us. Of course, some of the French kids quietly apologized to us; others… just shrugged and laughed.

Sabine and Erald stayed at our place. We got along wonderfully, both during the trips organized by Șincai to various meaningful locations and at home, chatting about this and that, to the delight of our parents, who absolutely adored them.

I amused myself like a wannabe punk together with a few of the French students. During the visit to the memorial house of Gheorghe Pop de Băsești, I remember drawing some caricatures in the museum’s guestbook of impressions and observations. I think I even tore out a page from it, though I don’t clearly remember why — I suppose I wanted a small personal “souvenir” from there.

My first coup de foudre happened when I saw C. The small, stolen glances between us, amid the attentive scans of classmates or teachers, were eventually intercepted. C. was cautious, but smart. She liked me — that was clear — but the “infusion” of information from some “well-meaning” classmates — those with long-standing experience in that line of work, they know who they are — confused her; not only her, but apparently her friends as well.

C. pulled back, but the French students, much more alert and lucid, quickly understood that this was an attempt at manipulation rather than real information. In a single exchange of words, C. suggested we meet again the following year, when we were supposed to return the visit.

I spent almost a year thinking about her. I was madly in love, sustaining the overwhelming emotion by listening to Céline Dion, who at the time was less known internationally. Her French album soothed my soul, full of anticipation, and comforted me, assuring me that everything would be fine when I met C.

And that’s exactly what happened. From the moment we saw each other, we became a couple. It was something deeply strange. I somehow knew it would be like that, but the fact that we had each thought and resonated separately, 1,500 km apart, over so many months, around the same ideas, confirmed to me that yes — such compatibilities do exist, both intellectually and emotionally; and perhaps even beyond that.

Clearly, the whispers and gossip didn’t stop in France either. The small relationship gradually faded, slowly worn down, until nothing made sense anymore. But while it lasted, it was extremely sweet and beautiful. And the one-year wait ultimately became even more precious when viewed through my present eyes.

The older I get, the more I find romanticism — mine and that of other young people — to be the only truly beautiful memory throughout my entire existence. If anything truly makes sense, in my opinion, it is precisely that “beautiful madness” that no psychiatrist, no psychologist, no cynic and no corrupt person can understand — let alone unravel.

I remained a Céline Dion fan until recently. I still listen with great pleasure to her hit songs and remain especially attached to those in French — tracks that still carry a faint echo of my high school years.

With great amusement and affection, I kept repeating or reusing a small joke I read in the early 2000s on the “old” internet: that… “you can take Céline Dion out of Canada (Quebec), but you can’t take Canada out of Céline Dion.”

Now, of course, even if it seems amusing, the joke must have generated many comments and frustrations at the time. And if, through unknown networks and obscure paths to me, it “got around” somewhere that I was enjoying myself repeating it, there’s no way for me to know now. Clearly, I may have mentioned it two or three times in my life, and when I reused it, I did so by targeting a few people in my circle, with no malicious intent whatsoever.

I used it simply for the pleasure of quoting a cute phrasing and showing that there is light, harmless humor in other parts of the world as well — something I now begin to regret. Perhaps not everyone understands my passion for studying humor, the forms it can take, its formulations, or even the complicated mechanics behind this seemingly banal physiological impulse. On the other hand, I must admit I often lack tact, just so I can deliver one more line that amuses (me) — at least me.

During my university years, the music video for That’s the Way It Is by Céline Dion caught my attention, followed by many others. Released on November 1st, 1999 (my birthday — what a beautiful coincidence 🙂), it is rich in rather explicit visual symbolism, I would say, connected to “our” case. I leave its interpretation to the reader.

And if the statue of Gheorghe Pop de Băsești, erected in Mara Park, right in the center of Baia Mare, also has some connection to the complicated construct I mentioned in previous posts, I don’t believe we will ever know — officially. From a torn page in a book of impressions, ripped out by a 17-year-old teenager, to a fabulous landmark seems like too long a road. But nothing seems impossible in this world, apparently.