PAUL SELING

Varianta în limba română

Am mai postat povestea pe Facebook, acum ceva timp, dar cred că merită pusă nițel în context. Eram deja înscris în clubul lui Gabriel Motică, Ecosport, de o bună bucată de vreme. Dacă în primele săptămâni eram un grup mic, bine sudat, în care ne înțelegeam frățește unii cu alții – și fete, și băieți – la scurt timp ne-am înmulțit.

Acum nu mai consider întâmplătoare alipirea de noi membri, în special din grupul de maghiari de la mine din clasă și liceu. Am pus pe seama lipsei de echipament – făceam tot timpul cu rândul, aveam 2–3 corzi și 2 seturi de carabiniere – tensiunile care apăruseră din primele zile în care noii „colegi” își descopereau, iată, „și ei” pasiunea pentru escaladă.

Nu vreau să pară că „am ceva cu maghiarii”, ba chiar din contră. Bârfele și competiția nefirească dintre bisericuțele care luaseră rapid naștere în Ecosport m-au demoralizat; parcă escalada e chiar sportul celor care vor să fugă din mijlocul acestor atât de… „lumești” deprinderi. Am migrat rapid către celălalt club de escaladă din oraș, cel condus de mâna forte a altui maghiar, „Gabi” (nu mai știu cum).

Aici am găsit alți colegi de liceu – cei din clasa de profil din Șincai – cu care m-am înțeles mai bine: nimeni nu „lucra” pe nimeni, competiția era prietenească și deschisă; antrenamentele, serioase, dure, susținute. Deși nu eram nici pe departe un sportiv de performanță, am avut parte de empatie și înțelegere din partea unor oameni mai serioși și mai prietenoși, și mult mai buni cățărători decât aș fi putut fi eu în acea perioadă.

Încă îmi aduc aminte cu drag de Rudi, Zsolt sau de cei doi năstrușnici – Remus și Oscar – care, într-o formă sportivă perfectă, provocau (printr-un delicios umor „de situație”) echipa Ecosport la întâlnirile de pe Piatra Virgină sau Creasta Colosului. Îmi rămâne în minte Remus, care deseori se cățăra deasupra novicilor fără echipament; întors cu capul în jos, atârnat doar cu vârfurile picioarelor de prize, indica metodic, sfătos, începătorilor succesiunea prizelor cu degetul arătător.

Bine antrenat și în formă, am chiulit într-o miercuri de la școală ca să merg să mă cațăr și eu „solo” (fără asigurare) pe un traseu ales spontan, la Creasta Cocoșului. A fost o experiență intensă, mai ales în momentul în care m-am blocat pe stâncă, fără prize vizibile. După câteva minute de îndoială și autoreflexie, rugându-mă intens la Dumnezeu, a trebuit să sar spre un colț surplombat care părea că mă poate susține. Norocul a făcut ca fațeta de stâncă înclinată spre vale să nu fie oblică deasupra, ci plată; astfel am putut să mă agăț de ea, să depășesc momentul și să continui escalada până sus. Acela chiar a fost un moment de „interogare” sau „dialog” cu divinitatea, pe care nu l-am mai uitat vreodată.

În scurt timp am simțit nevoia misterioasă să merg la mănăstirea Rohia. Am luat autobuzul până în Târgu Lăpuș și am ajuns, în final, în curtea bisericii. A fost un moment de tăcere absolută. Subconștientul meu voia să îmi spună ceva ce nu puteam înțelege. Am privit freamătul vântului printre copacii din curtea construcției, observat apoi de un grup de călugări care au trecut fără să mă întrebe nimic, aruncându-mi priviri iscoditoare. Nu simțeam că e nevoie să le vorbesc – nici n-aș fi știut ce să spun – și m-am întors în oraș fără să relatez nimănui nimic despre mica escapadă (sau poate doar mamei, dar am uitat detaliul).

După o perioadă – nu mult după eveniment, în orice caz – profesorul nostru de franceză, dl. Meșter, a fost suplinit de un preot ortodox. Era un om extrem de serios, aspru, sever din cale afară. Prezența lui acolo ne-a mirat puțin. Am încasat nota „1” la un moment dat, pentru că șoptisem unui coleg un răspuns la o lucrare de control. Sau, dacă nu șoptisem, cel puțin mă întorsesem spre el. Cum eram bun la franceză, dl. Meșter a „plusat”, după revenirea la clasă, cu câteva note maxime, ca să nu „cad sub medie” la final de trimestru.

Am tot rumegat o vreme severitatea preotului, care izbucnise atât de radical împotriva unui elev – eu – care stăpânea franceza, cel puțin la acea dată, extrem de bine. Ulterior, când am desenat „celebrele caricaturi” din revista liceenilor, l-am „surprins” și pe dânsul într-o schiță.

Cum astăzi mă confrunt tot mai des cu simbolistica și mesajele din zona „numerelor” – facturi de utilități cu „sens”, cifre „semnificative” în facturile ce vin de la Facebook – am făcut o mică regresie în trecut, începând să înțeleg și de ce, în psihoza mea din fatidicele zile 3–5 mai 2002, acea „fugă de idei” m-a dus, la un moment dat, în acest tip de „combinatorică”.

A existat acolo, în paranoia extremă, o încercare a minții mele de a înțelege alăturarea de cifre ca pe un joc sau o metodă de manipulare, ori de transmitere a unui mesaj. Sincer, până în acel moment nu înțelegeam acest procedeu și nu dădusem vreodată „sens” unui număr – altul decât cel al unei simple noțiuni matematice, abstracte. Dar acum „8” devenea, spre exemplu, simbol al infinitului, întors pe verticală. „7” părea a fi o „seceră” etc. În mod cert, mintea mi-a arătat că subconștientul meu, sau poate o instanță externă care jucase acest joc cu mintea mea, voia să mă facă „să-l caut pe 1”. Bineînțeles, pe moment n-am înțeles nimic din toată tărășenia și, nu mult mai târziu, am ignorat episodul ca pe un efect secundar, fără sens, al psihozei.

Astăzi îmi dau seama că era vorba de un vechi „joc” bazat pe această formă de „numerologie”, care mi se pare, de fapt, vulgară și facilă; din păcate, ea „prinde”, se pare, la multe categorii de oameni, în diferite moduri, în funcție de pregătirea în, sau afinitatea pentru, științele exacte. Cu cât mai needucați, cu atât mai fascinați de aceste „deturnări” de sens și funcție ale numărului; o altă formă de aroganță și dispreț, până la urmă, nu-i așa?

Revin acum la acel fatidic „13” din blocul „19”, apartament în care locuim încă de prin 1985. Acest număr „cu ghinion” mi-a arătat, într-un târziu, că noi, ca familie, eram puși sub influența irevocabilă a „nenorocului”, vizibilă din întreaga comunitate, începând cu vecinii de palier, de scară, de bloc și terminând – bineînțeles, prin zvonistică – cu întregul cartier, poate. Cum numărul „13” este evitat în state precum America – din câte am înțeles, sunt construcții în care etajul 13 lipsește cu desăvârșire – se poate vedea cu ușurință cât de departe „bătea” acest incident.

Trebuie să recunosc că momentul în care am înțeles că „repartiția” nu fusese făcută la întâmplare – nu mai departe de acum un an – am zâmbit; cu amărăciune, dar am zâmbit. Am început – a câta oară? – un nou proces de „reverse engineering” pentru a recalcula posibilitatea ca tata și noi, familia, să fi făcut parte din acest „joc de influențe” încă dinainte de Revoluția din 1989; teorie pe care o studiez și astăzi, încercând să găsesc momentul „zero” al acestuia, precum și interesele celor care l-au lansat, l-au „jucat” și apoi l-au „exportat” peste granițele României.

Ca mic semn de întrebare și derută, am rămas fixat și pe ultimele două cifre ale CNP-ului meu: „69”. În tot acest context, încep să mă gândesc că nici acest număr nu a fost ales la întâmplare. Conotația vulgară a acestuia mi-a scăpat dintotdeauna. Aproape întreaga mea viață am văzut în această alăturare de cifre mai degrabă semnul „Yin-Yang” decât o celebră „pozițiune sexualicească”.

Cum comunitatea locală pare că se joacă, de o bună bucată de vreme, de-a „9”-le – „nouă da, nouă nu, lor da, lor nu, ceva nou?, noutăți?” etc. – plimbându-l în sus și în jos până și prin firme, locații, instituții, spațiul mental pare acum împânzit de această formă de „numerologie”, care mi se pare facilă și, până la urmă, vulgară; o insultă la adresa celor care nu vor să „vadă” în matematică mai mult decât ceea ce este de fapt: o știință exactă, nu un limbaj de manipulare a minților. Pe de altă parte, poate că trebuie să conștientizăm faptul că aceste metode există și să înțelegem cum să interacționăm cu cei care le generează și le susțin.

P.S. – Acum că și Metallica vor concerta tot pe data de 13 MAI 2026 (miercuri) în România, s-ar putea să fac efortul să dau o fugă până la București. Lol.

Simbolul „9” se regăsește acum la mulți artiști internaționali, de la Paul van Dyk la Tommy Four Seven și dincolo de ei.

---

English version

I posted this story on Facebook some time ago, but I think it deserves a bit of context. I had already been enrolled for quite a while in Gabriel Motică’s climbing club, Ecosport. If during the first weeks we were a small, tightly knit group who got along fraternally with one another—both girls and boys—we soon grew in numbers.

I no longer consider the arrival of new members to be accidental, especially those from the group of Hungarians from my class and high school. I initially blamed the tensions that arose in those early days—when the new “colleagues” were discovering that they, too, had a passion for climbing—on the lack of equipment. We were constantly taking turns: we had two or three ropes and two sets of carabiners.

I don’t want this to sound like “I have something against Hungarians”; quite the opposite. The gossip and the unnatural competition between the little cliques that quickly formed within Ecosport demoralized me. Climbing feels like the very sport for those who want to escape such profoundly… “worldly” habits. I quickly migrated to the other climbing club in town, led with a firm hand by another Hungarian, “Gabi” (I no longer remember his surname).

There I found other high school classmates—those from the specialized class at Șincai—with whom I got along much better. No one was “working” anyone else, the competition was friendly and open, and the training sessions were serious, tough, and sustained. Although I was far from being a performance athlete, I was met with empathy and understanding from people who were more serious, friendlier, and much better climbers than I could have been at that time.

I still fondly remember Rudi, Zsolt, or the two mischievous ones—Remus and Oscar—who, in perfect physical shape, would challenge the Ecosport team (through a delightful situational humor) during meetings at Piatra Virgină or Creasta Colosului. I particularly remember Remus, who often climbed above the novices without any equipment; hanging upside down, supported only by the tips of his feet on the holds, he would methodically and instructively point out the sequence of holds to beginners with his index finger.

Well trained and in good shape, I skipped school one Wednesday to go climbing “solo” (without belay) on a spontaneously chosen route at Creasta Cocoșului. It was an intense experience, especially the moment when I got stuck on the rock with no visible holds. After a few minutes of doubt and self-reflection, praying intensely to God, I had to jump toward an overhanging corner that seemed capable of supporting me. Fortunately, the rock face sloping toward the valley was flat rather than oblique, which allowed me to grab onto it, get past the moment, and continue climbing to the top. That truly was a moment of “questioning” or “dialogue” with the divine—one I have never forgotten.

Shortly afterward, I felt a mysterious need to go to Rohia Monastery. I took the bus to Târgu Lăpuș and eventually arrived in the church courtyard. It was a moment of absolute silence. My subconscious was trying to tell me something I could not understand. I watched the stirring of the wind through the trees in the courtyard, then noticed a group of monks who passed by without asking me anything, casting inquisitive glances my way. I didn’t feel the need to speak to them—nor would I have known what to say—and I returned to the city without telling anyone about the small escape (or perhaps only my mother, but I’ve forgotten the detail).

Some time later—not long after the event, in any case—our French teacher, Mr. Meșter, was temporarily replaced by an Orthodox priest. He was an extremely serious, harsh, and exceedingly strict man. His presence surprised us somewhat. At one point I received a grade of “1” because I had whispered an answer to a classmate during a test—or, if I hadn’t whispered, at least I had turned toward him. Since I was good at French, when Mr. Meșter returned, he “compensated” by giving me several top grades so I wouldn’t “fall below average” at the end of the term.

I spent quite some time ruminating on the priest’s severity, which had erupted so radically against a student—me—who mastered French extremely well, at least at that time. Later, when I drew the “famous caricatures” for the students’ magazine, I also “captured” him in a sketch.

As I now find myself increasingly confronted with symbolism and messages from the realm of “numbers”—utility bills with “meaning,” “significant” figures in invoices coming from Facebook—I made a small regression into the past, beginning to understand why, during my psychosis in the fateful days of May 3–5, 2002, that “flight of ideas” eventually led me into this kind of “combinatorics.”

In that extreme paranoia, there was an attempt by my mind to understand sequences of numbers as a game, a method of manipulation, or a way of transmitting a message. Honestly, until that point I had never understood this process and had never assigned “meaning” to a number other than as a simple, abstract mathematical notion. But now “8” became, for example, a symbol of infinity turned vertically. “7” seemed like a sickle, and so on. Clearly, my mind suggested that my subconscious—or perhaps an external instance playing this game with my mind—wanted to make me “search for the 1.” Of course, at the time I understood nothing of this whole affair, and not much later I dismissed it as a meaningless side effect of psychosis.

Today I realize it was about an old “game” based on this form of “numerology,” which strikes me as vulgar and simplistic. Unfortunately, it seems to resonate with many categories of people, in different ways, depending on their education in or affinity for the exact sciences. The less educated, the more fascinated they are by these “diversions” of meaning and function of numbers—another form of arrogance and contempt, ultimately, isn’t it?

I now return to that fateful “13” in building “19,” the apartment we have lived in since around 1985. This “unlucky” number eventually showed me that we, as a family, were placed under the irrevocable influence of “misfortune,” visible to the entire community—from the neighbors on the same landing, staircase, and building, and extending—of course through rumor—to perhaps the whole neighborhood. Since the number “13” is avoided in places like America—where, as I understand it, some buildings completely lack a 13th floor—it’s easy to see how far-reaching this incident seemed.

I must admit that when I realized that this “assignment” had not been made by chance—no later than a year ago—I smiled; bitterly, but I smiled. I began—yet again—a new process of “reverse engineering” to reassess the possibility that my father and our family had been part of this “game of influences” even before the 1989 Revolution, a theory I still study today as I try to identify its “ground zero,” as well as the interests of those who launched it, “played” it, and then “exported” it beyond Romania’s borders.

As a small source of confusion and questioning, I also became fixated on the last two digits of my personal identification number: “69.” In this context, I begin to think that this number, too, was not chosen at random. Its vulgar connotation had always escaped me. For almost my entire life, I saw in this pairing of digits something closer to the “Yin-Yang” symbol than to the famous “sexual position.”

As the local community seems to have been playing for quite some time with the number “9”—“for us yes, for us no; for them yes, for them no; something new? news?” and so on—shuffling it up and down even through companies, locations, and institutions, the mental space now appears saturated with this form of “numerology,” which I find simplistic and ultimately vulgar: an insult to those who refuse to see in mathematics anything more than what it truly is—an exact science, not a language for manipulating minds. On the other hand, perhaps we need to acknowledge that such methods exist and understand how to interact with those who generate and sustain them.

P.S. — Now that Metallica are also set to perform in Romania on May 13, 2026 (Wednesday), I might make the effort to take a quick trip to Bucharest. Lol.

The symbol “9” can now be found among many international artists, from Paul van Dyk to Tommy Four Seven and beyond.