PAUL SELING

Varianta în limba română

Despre pasiunea mea pentru genul SF am mai postat în trecut. Gradual, la începutul anilor ’90, am trecut de la literatura lumii (basme, aventură sau polițiste) la genul acesta de cărți, inspirat de emisiunea dlui Mironov, în care se prezentau săptămânal noi apariții în această categorie atât de marginalizată de „cunoscătorii” în ale literaturii.

Sincer, încă de pe-atunci mi-am dorit să devin android; aș fi scăpat de sentimente, de emoții, de anxietatea prea puternică ce mă măcina de ceva vreme. Nu era vorba de „viață veșnică”, cum ar crede unii, ci mai degrabă de explorarea unui alt tip de stare mentală: cea rece, calculată, detașată complet de uman. Acum, aproape aș zice că mi s-a îndeplinit dorința, lol.

Am mai scris asta: am „intrat” în SF prin autori ca Philip K. Dick, Asimov, Frank Herbert sau alți autori mai puțin cunoscuți, publicați de Nemira și alte edituri de succes ale vremii. Înainte, prin comunism, citeam cărțile lui Erik Von Däniken, chinuindu-mă să înțeleg cum dispăreau vase în Triunghiul Bermudelor, dacă Viracocha fusese cosmonaut, cine șlefuisese craniile de cristal sau cum comunicau egiptenii cu entități extraterestre, cu ajutorul piramidelor.

Ajungând în SF, am găsit structuri narative frumoase, complexe, simbolistică uneori superioară sau cel puțin la fel de bogată celei utilizate de autorii clasici; sau, dacă nu superioară, cel puțin diferită. M-a fascinat enorm conceptul lui Asimov din „Fundația” – acea organizație ascunsă care veghea asupra umanității, în paralel cu căderea acesteia în „evul mediu tehnologic”.

La „Seniorii Războiului”, scrisă de Gérard Klein, am căzut într-o admirație profundă pentru complexitatea narațiunii și a simbolisticii folosite în roman. Entitățile stochastice care m-au captivat sunt descrise de ChatGPT cam așa:

“În Seniorii războiului, Gérard Klein introduce conceptul tulburător al entităților stochastice: forme de inteligență emergentă, apărute spontan din complexitatea extremă a conflictelor militare la scară galactică. Ele nu sunt ființe conștiente, nici entități malefice, ci structuri abstracte care funcționează pe baza probabilităților și a optimizării conflictului. Războiul nu mai este un instrument politic, ci un ecosistem autonom care se autoreproduce, folosindu-se de civilizații întregi ca de simple variabile. Seniorii războiului cred că dețin controlul, dar în realitate sunt doar interfețe biologice ale acestor mecanisme impersonale. Lipsa totală de moralitate și indiferența absolută față de suferință fac entitățile stochastice mai înspăimântătoare decât orice antagonist clasic, transformând romanul într-o meditație profundă asupra istoriei, puterii și pierderii controlului uman.”

Foarte, foarte târziu în viață am început să mă gândesc că orice autor de romane SF se referă, până la urmă, tot la umanitate în starea în care se află azi. Până recent, poate acum 10-15 ani, eram convins că science fiction este doar o joacă cu idei și asocieri libere. După ce am citit „1984” al lui Orwell, am făcut legătura cu regimurile totalitare și am început să mă luminez puțin. Apropo de „1984”, am fost profund impresionat, dar și terifiat, când am închis ultima copertă. Urma să încep „Minunata Lume Nouă”, dar sincer, nu m-a mai „prins lectura”. Mai degrabă am studiat câte ceva din povestea vieților celor doi autori, fiind în special uimit de experiențele lui Aldous Huxley cu LSD-ul. O anecdotă spune că, pe patul de moarte, acesta a cerut o ultimă doză, probabil ca să treacă „dincolo” într-o stare alterată a conștiinței.

SF-ul străin a fost „gateway drug-ul” către cel românesc. Autori precum Vladimir Colin, Romulus Bărbulescu sau Adrian Rogoz m-au fascinat. Am înțeles cumva că „școala românească de SF” era „racordată” la realitatea locală cu mare abilitate și îndrăznesc să spun că scrierile lor mi s-au părut nu numai comparabile cu cele occidentale, ci uneori chiar mai frumoase sau, măcar, mai speciale.

Îmi aduc vag aminte de povestea unui personaj care descoperă, în crăpătura unui zid, un șoarece care își construise în spatele peretelui o lume întreagă în miniatură, lol.

Un alt SF – o povestioară citită într-un almanah, înainte de 1989 – povestește succint despre discuția dintre un student pasionat de tehnologie și un vizitator la standul său expozițional. Din câte îmi aduc aminte, studentul investise vreo 2,5 milioane de franci în proiectul său, acela în care crease o mașină futuristă, dotată cu cele mai de avangardă inovații. La final, moment în care m-am distrat copios, băiatul îi cere vizitatorului vreo 5 franci – o sumă derizorie – probabil pentru un sandwich. Își cheltuise absolut toți banii pe proiect și acum era complet lefter. În secret, mi-am dorit enorm să fiu și eu, măcar o dată în viață, în postura simpaticului student.

Când Televiziunea Română a început să difuzeze „Star Trek – Next Generation”, am fost din nou captivat. Alături de tata, nu ratam niciun episod. Tata tot încerca să-mi explice, timid, că nu e vorba de SF, ci de parabole despre situația societății la momentul actual. Parcă nu voiam să-l cred. Anticipam că, în scurt timp, în 10-15 ani, vom trăi cu toții în acele realități: România se va umple de zgârie-nori, în aer vor pluti mașini zburătoare și eu mă voi putea înrola în armata stelară, plecând să explorez spațiul cosmic.

Personajele mele favorite au fost:

1. „Q”, pe primul loc, pentru absurdul situațiilor în care îi atrăgea, provocându-i la niște „mind games” spectaculoase, pe membrii echipajului; pentru umorul său negru; și poate pentru că părea să aibă putere nelimitată asupra spațiului, timpului și a minților tuturor civilizațiilor extraterestre.
2. „Borg”, pentru „răceala” inumană, calculată, pentru combinarea organicului cu tehnologia și pentru faptul că funcționau ca o comunitate indestructibilă, aidoma unui stup de albine (sau viespi).
3. „Jean-Luc Picard”, din motive evidente: calm, stăpân pe sine și întotdeauna cu un licăr de amuzament și (auto)ironie în ochi.

După ce am intrat la facultate, în București, am pierdut gradual contactul cu literatura. Am mai frunzărit una-alta, sporadic, migrând treptat spre studiul lumii și a „realității”, așa cum începusem să o observ, într-un târziu. Probabil prea târziu.

---

English version

I have previously posted about my passion for the SF genre. Gradually, at the beginning of the ’90s, I moved from general literature (fairy tales, adventure, or detective stories) to this type of books, inspired by Mr. Mironov’s show, where new releases in this category, so marginalized by “literature connoisseurs,” were presented weekly.

Honestly, even back then I wished to become an android; I would have escaped feelings, emotions, and the overwhelming anxiety that had been tormenting me for some time. It wasn’t about “eternal life,” as some might think, but rather about exploring another type of mental state: cold, calculated, completely detached from humanity. Now, I could almost say that my wish has come true, lol.

I have mentioned before that I “entered” SF through authors like Philip K. Dick, Asimov, Frank Herbert, and other lesser-known writers published by Nemira and other successful publishers of the time. Before that, under communism, I read Erik Von Däniken’s books, struggling to understand how ships disappeared in the Bermuda Triangle, whether Viracocha was a cosmonaut, who had polished the crystal skulls, or how the Egyptians communicated with extraterrestrial entities using pyramids.

Entering SF, I found beautiful, complex narrative structures, symbolism sometimes superior, or at least as rich as that of classical authors; or, if not superior, at least different. I was enormously fascinated by Asimov’s concept in “Foundation” – that hidden organization watching over humanity, in parallel with its fall into a “technological dark age.”

In Gérard Klein’s “Seniorii Războiului” (The War Seniors), I fell into deep admiration for the complexity of the narrative and symbolism used in the novel. The stochastic entities that captivated me are described by ChatGPT as follows:

“In The War Seniors, Gérard Klein introduces the disturbing concept of stochastic entities: forms of emergent intelligence arising spontaneously from the extreme complexity of galactic-scale military conflicts. They are neither conscious beings nor malevolent entities, but abstract structures operating on probabilities and conflict optimization. War is no longer a political tool, but an autonomous ecosystem that self-reproduces, using entire civilizations as mere variables. The War Seniors believe they are in control, but in reality, they are only biological interfaces of these impersonal mechanisms. The total lack of morality and absolute indifference to suffering make stochastic entities more frightening than any classic antagonist, turning the novel into a profound meditation on history, power, and the loss of human control.”

Very, very late in life, I began to realize that any SF author ultimately refers to humanity as it exists today. Until recently, perhaps 10-15 years ago, I was convinced that science fiction was just a play with ideas and free associations. After reading Orwell’s “1984,” I made the connection with totalitarian regimes and began to gain some insight. Speaking of “1984,” I was deeply impressed, yet terrified, when I closed the last page. I intended to start “Brave New World,” but honestly, the reading didn’t grab me. Rather, I studied aspects of the lives of both authors, particularly amazed by Aldous Huxley’s experiences with LSD. One anecdote says that on his deathbed, he requested one last dose, probably to pass “beyond” in an altered state of consciousness.

Foreign SF was a “gateway drug” to Romanian SF. Authors like Vladimir Colin, Romulus Bărbulescu, and Adrian Rogoz fascinated me. Somehow, I realized that the “Romanian SF school” was skillfully “connected” to local reality, and I dare say their writings seemed not only comparable to Western works but sometimes even more beautiful, or at least more special.

I vaguely remember a story about a character who discovered, in the crack of a wall, a mouse that had built an entire miniature world behind it, lol.

Another SF story – read in an almanac before 1989 – briefly recounts a discussion between a technology-enthusiast student and a visitor at his exhibition stand. From what I remember, the student had invested about 2.5 million francs in his project, a futuristic car equipped with cutting-edge innovations. At the end, when I laughed heartily, the boy asked the visitor for 5 francs – a trivial sum – probably for a sandwich. He had spent all his money on the project and was now completely broke. Secretly, I greatly wished to be, at least once in my life, in the position of the charming student.

When Romanian Television began broadcasting “Star Trek – Next Generation,” I was captivated again. I never missed an episode with my father. He tried timidly to explain that it wasn’t SF, but parables about society at the time. I didn’t quite believe him. I anticipated that in 10-15 years, we would all live in those realities: Romania would fill with skyscrapers, flying cars would hover in the air, and I could enlist in the star fleet, exploring outer space.

My favorite characters were:

1. “Q,” for the absurd situations he lured the crew into with spectacular mind games, his dark humor, and perhaps because he seemed to have unlimited power over space, time, and the minds of all extraterrestrial civilizations.
2. “Borg,” for their inhuman, calculated coldness, the blend of organic and technology, and for functioning as an indestructible community, like a hive of bees (or wasps).
3. “Jean-Luc Picard,” for obvious reasons: calm, self-possessed, and always with a glimmer of amusement and (self)irony in his eyes.

After entering university in Bucharest, I gradually lost contact with literature. I occasionally skimmed a book here and there, gradually migrating toward the study of the world and “reality,” as I began to observe it, albeit too late.