PAUL SELING

Varianta în limba română ( cu ChatGpt )

Înainte de 1945 – Avangardă, pluralitate și libertatea ambiguității

Înainte de 1945, arta românească se afla într-o stare de efervescență și pluralism relativ, conectată activ la marile curente europene. Avangarda interbelică nu a fost un simplu ecou periferic, ci un spațiu de invenție radicală. Tristan Tzara, prin dadaism, a pus în circulație un limbaj al ruperii deliberate de sens, al colajului absurd și al negării logicii tradiționale. Deși activitatea sa s-a desfășurat mai ales în afara României, influența acestui gest fondator s-a resimțit profund: limbajul putea fi fragmentat, destabilizat, refăcut din resturi.

Suprarealismul românesc – prin Gellu Naum, Gherasim Luca, Paul Păun sau Dolfi Trost – a dezvoltat o poetică a visului, a asocierilor libere și a realităților suprapuse. Metafora nu era încă un camuflaj, ci o explorare a inconștientului și a libertății interioare. În artele vizuale, Victor Brauner construia universuri simbolice dense, populate de corpuri hibride și semne esoterice.

Impact mentalitar: această perioadă creează un artist sigur pe dreptul său la ambiguitate. Comunitatea intelectuală încă vede limbajul ca pe un teritoriu de joc și explorare, nu ca pe un câmp minat. Tocmai această memorie a libertății va deveni, mai târziu, un reper traumatic.

1948–1960 – Realism socialist și nașterea limbajului dublu

Odată cu instaurarea regimului comunist, arta este supusă unei violențe simbolice sistematice. Realismul socialist impune claritatea, optimismul forțat și sensul unic. Figuri precum Mihai Beniuc sau Dan Deșliu devin reprezentative pentru discursul oficial.

În paralel, apar primele tactici de supraviețuire. Tudor Arghezi utilizează densitatea metaforică și ambiguitatea lexicală ca metode de camuflaj. Sensul se mută din mesaj în textură. Cititorul învață să citească „printre rânduri”, iar artistul învață să spună fără a spune.

Impact mentalitar: se instalează frica de discurs direct și o formă de schizoidie culturală. Artistul dezvoltă un eu public obedient și un eu interior autonom. Comunitatea internalizează suspiciunea: nimic nu mai este spus exact așa cum pare.

Anii ’60–’70 – Interioritate, metaforă și evaziune estetică

Relativa destindere ideologică permite rafinarea limbajului subversiv. Nichita Stănescu mută centrul poeziei asupra limbajului însuși. Metafora devine realitate alternativă, nu aluzie politică punctuală. Marin Preda folosește realismul rural ca mască pentru critica destructurării morale colective. În artele vizuale, Horia Bernea și Paul Neagu recurg la simbol, ritual și structură arhaică.

Impact mentalitar: se consolidează o cultură a eschivei elegante. Artistul devine hermeneut al propriului limbaj, iar publicul cultivă o inteligență interpretativă superioară. Se normalizează ideea că adevărul nu este niciodată la suprafață.

Absurdul – Teatrul și realitatea ca mecanism defect

Teatrul absurdului, prin modelul Eugen Ionescu și prin regizori precum Liviu Ciulei, devine un instrument major de critică sistemică. Dialogul golit de sens, repetiția, mecanizarea gestului exprimă o lume în care limbajul oficial nu mai comunică nimic.

Impact mentalitar: absurdul produce o formă de cinism lucid. Râsul devine defensiv, iar comunitatea artistică învață să supraviețuiască prin ironie și distanță.

Anii ’80 – Onirism, textualism și retragerea în limbaj

Într-un context de închidere totală, arta se refugiază în autonomie radicală. Leonid Dimov și Dumitru Țepeneag construiesc lumi onirice autosuficiente. Optzeciștii – Mircea Cărtărescu, Gheorghe Crăciun – transformă literatura într-un sistem autoreferențial. Ion Grigorescu folosește corpul ca document și contra-discurs.

Impact mentalitar: apare o disociere profundă între realitatea trăită și cea reprezentată. Artistul se percepe ca entitate marginală, iar comunitatea dezvoltă mecanisme de evadare simbolică.

După 1989 – Racordarea la arta globală și moștenirea camuflajului

După căderea comunismului, arta românească se racordează rapid la discursurile globale: postmodernism, conceptualism, artă politică, autobiografie radicală. Totuși, vine cu un bagaj specific: neîncrederea în discursul direct. Mircea Cărtărescu, Dan Perjovschi sau artiștii noilor generații folosesc ironia, fragmentul și metafora nu ca obligație, ci ca reflex cultural.

Această experiență face ca arta românească să fie perfect compatibilă cu tendințele globale ale criticii discursului, simulacrului și hiperrealității.

Impact mentalitar: libertatea este trăită ambivalent – dorită, dar suspectă. Artistul român este adesea mai atent la mecanismele puterii decât la formele ei explicite.

Limbajul camuflat atunci și limbajul „corect” de azi

Limbajul comunist camuflat și limbajul contemporan algoritmic sau mediatic au o structură surprinzător de similară. Ambele produc realități oficiale artificiale, ambele penalizează ambiguitatea reală și favorizează formulele acceptabile. Diferența este că astăzi cenzura este difuză, internalizată, automatizată. Artistul nu mai evită partidul, ci algoritmul, scandalul mediatic, eticheta.

Moștenirea comunistă face ca artiștii români să recunoască rapid aceste mecanisme și să răspundă instinctiv prin ironie, metaforă și ambiguitate.

Concluzie – Deformare, adaptare și luciditate culturală

Comunismul a produs o deformare profundă a relației cu limbajul, dar nu una sterilă. A creat o cultură a suspiciunii, a interpretării și a realităților paralele. Artistul român și comunitatea au învățat să nu creadă discursul dominant, să caute sensul în fisuri. Această moștenire, deși traumatică, oferă astăzi un avantaj critic major într-o lume saturată de narațiuni și simulacre.

---

English version ( with ChatGpt )

Before 1945 – Avant-garde, plurality, and the freedom of ambiguity

Before 1945, Romanian art existed in a state of intense effervescence and relative pluralism, actively connected to the major European movements of the time. The interwar avant-garde was not a peripheral imitation, but a space of radical invention. Tristan Tzara, through Dadaism, introduced a language based on deliberate rupture, absurd collage, and the negation of traditional logic. Although his work unfolded largely outside Romania, its impact was decisive: language itself could be dismantled, destabilized, and rebuilt from fragments.

Romanian surrealism – represented by Gellu Naum, Gherasim Luca, Paul Păun, and Dolfi Trost – developed a poetics of dream, free association, and overlapping realities. Metaphor was not yet camouflage, but exploration of the unconscious and inner freedom. In the visual arts, Victor Brauner constructed dense symbolic universes populated by hybrid bodies and esoteric signs.

Mental and cultural impact: this period shaped an artist confident in their right to ambiguity. The intellectual community still perceived language as a space of play and exploration, not as a minefield. This memory of freedom would later become a traumatic reference point.

1948–1960 – Socialist realism and the birth of double language

With the establishment of the communist regime, art was subjected to systematic symbolic violence. Socialist realism imposed clarity, forced optimism, and univocal meaning. Figures such as Mihai Beniuc and Dan Deșliu became emblematic of official discourse.

In parallel, survival strategies emerged. Tudor Arghezi employed metaphorical density and lexical ambiguity as camouflage. Meaning shifted from message to texture. The reader learned to read between the lines, while the artist learned to speak without speaking.

Mental and cultural impact: fear of direct discourse took root, alongside a form of cultural schizophrenia. The artist developed a compliant public self and an autonomous inner self. Society internalized suspicion: nothing was ever said exactly as it seemed.

The 1960s–1970s – Interiority, metaphor, and aesthetic evasion

Relative ideological relaxation allowed for the refinement of subversive language. Nichita Stănescu transformed language itself into poetic subject matter. Metaphor became an alternative reality rather than a coded political allusion. Marin Preda used rural realism as a mask for a profound critique of collective moral disintegration. In the visual arts, Horia Bernea and Paul Neagu turned toward symbol, ritual, and archaic structure.

Mental and cultural impact: a culture of elegant evasion consolidated. The artist became a hermeneut of their own language, while the public cultivated a heightened interpretative intelligence. Truth was normalized as something that never resides on the surface.

Absurdity – Theatre and reality as a malfunctioning mechanism

Theatre of the absurd, through the model of Eugène Ionesco and directors such as Liviu Ciulei, became a major instrument of systemic critique. Dialogue emptied of meaning, repetition, and mechanical gesture articulated a world in which official language no longer communicated anything.

Mental and cultural impact: absurdity generated a lucid form of cynicism. Laughter became defensive, and the artistic community learned survival through irony and distance.

The 1980s – Onirism, textualism, and retreat into language

In a context of total closure, art retreated into radical autonomy. Leonid Dimov and Dumitru Țepeneag constructed self-sufficient dream worlds. The writers of the 1980s – Mircea Cărtărescu, Gheorghe Crăciun – transformed literature into an autoreferential system. Ion Grigorescu used the body itself as document and counter-discourse.

Mental and cultural impact: a deep dissociation emerged between lived reality and represented reality. The artist perceived themselves as marginal, while society developed symbolic escape mechanisms.

After 1989 – Connecting to global art and the legacy of camouflage

After the fall of communism, Romanian art rapidly connected to global discourses: postmodernism, conceptual art, political art, radical autobiography. Yet it did so carrying a specific legacy: distrust of direct discourse. Writers and artists such as Mircea Cărtărescu or Dan Perjovschi employ irony, fragmentation, and metaphor not as obligation, but as cultural reflex.

This background made Romanian art highly compatible with global critiques of discourse, simulacrum, and hyperreality.

Mental and cultural impact: freedom is experienced ambivalently – desired, yet suspect. Romanian artists are often more attentive to mechanisms of power than to its explicit forms.

Camouflaged language then and “correct,” algorithmic language today

Camouflaged communist language and contemporary algorithmic or media-driven language share a surprisingly similar structure. Both produce artificial official realities, both penalize genuine ambiguity, and both reward acceptable formulas. The difference lies in the nature of control: today censorship is diffuse, internalized, and automated. The artist no longer avoids the Party, but the algorithm, media outrage, and reputational labeling.

The communist legacy enables Romanian artists to recognize these mechanisms quickly and to respond instinctively through irony, metaphor, and ambiguity.

Conclusion – Deformation, adaptation, and cultural lucidity

Communism profoundly deformed the relationship to language, but not in a sterile way. It produced a culture of suspicion, interpretation, and parallel realities. Romanian artists and society learned not to trust dominant discourse and to search for meaning in its cracks. This legacy, though traumatic, now offers a significant critical advantage in a world saturated with narratives and simulacra.