PAUL SELING

Varianta în limba română

Perioada 1990–1992

Scriam în postările precedente despre primele înțelegeri tacite, nemărturisite nimănui, ale clipurilor You – Ten Sharp și Crucified – Army of Lovers. Eram, deci, conștient de pe la 12–13 ani că… „ceva se întâmpla”. Bineînțeles, nu aveam cum să înțeleg strategii politice, economice sau alte tipuri de informație dedicate adulților; vedeam acolo doar maniera caricaturală în care era spusă o „versiune de adevăr” propusă de occidentali, care îmi „vorbea” pe acea limbă atât de dragă mie, cu care eram deja obișnuit: cea a umorului negru.

Perioada 1992–1996

În liceu am petrecut multe după-amieze în fața televizorului, absorbind tot ce se difuza la MTV. Cum nu mi-a plăcut niciodată rock-ul, am ales nișa muzicii cu influențe trance, electro, techno ș.a.m.d. Ceva ciudat se întâmpla printre adolescenți: aveam o stranie senzație că sunt ținta bârfelor mai mult decât era „normal”, dar niciodată n-am putut „pune degetul” pe adevăr. Cu siguranță că, neexperimentați și naivi, tinerii vor fi interpretat în mod greșit informații care ar fi ajuns indirect, poate „la a zecea mână”, în comunitate. Apoi adulții, părinții și alte categorii sociale vor fi discutat, la rândul lor, situația. Aș îndrăzni să afirm că, în aceeași perioadă, și grupuri infracționale au intrat „în posesia” acestui gen de date. Modul în care se vor fi folosit de ele îmi este încă necunoscut.

(Aici mi-au atras în special atenția clipul piesei Informer al lui Snow și Amazing de la Aerosmith. Intram tot mai mult în stare de șoc, trebuie să recunosc.)

Intervenția bizară a preotului care l-a suplinit pe profesorul de franceză, dl. Meșter, pentru o scurtă perioadă, undeva la mijlocul anilor de liceu, a lăsat din nou în mintea mea un mare semn de întrebare. Voi detalia toate conexiunile mele cu comunitatea practicanților religioși și a clerului într-o postare separată.

Bătaia, mai mult sau mai puțin spontană, din curtea casei colegului Zoltan Fekete, cu Lorin Ile și Ivan Nagy, a creat o nouă ramificație, îndelung speculată la rândul ei.

Mi-au atras atunci atenția clipul trupei Queen – You Don’t Fool Me și, mai târziu, o serie întreagă de piese și clipuri ale artistului american Armand Van Helden, care păreau că „acoperă” această situație particulară.

Perioada 1996–2002

Ajuns în București, istoria s-a repetat. Zvonuri, manipulări ale adulților din jur, ale profesorilor. Comunitatea arabă și cea greacă aveau cu siguranță și ele o parte din informații. La fel, colegi cu conexiuni „sus-puse” sau conectați la vechiul sistem politic de dinainte de Revoluție păreau că știau și ei câte ceva. Rapid, ceilalți colegi s-au „prins” că sunt o persona non grata și așa am înțeles, la rândul meu, că nu mai aveam ce căuta în colectiv. M-am retras într-o îndelungată perioadă de studiu individual, plănuind o posibilă carieră în entertainment, ca producător muzical.

(Aici m-a edificat destul de bine clipul piesei Don’t Give It Up al lui Chicane feat. Brian Adams.)

După ce primele mele 3–4 interese amoroase au fost – mai întâi cu mari eforturi, apoi tot mai ușor – „extrase” din anturajul meu, probabil din motive de „siguranță”, mă găseam la 19 ani complet neexperimentat. După poveștile unor colegi din cămin, am apelat la serviciile unor escorte feminine. Era acolo o formă de disperare: aceea a adolescentului care „rămânea în urmă” la capitolul „educație sexuală”. Deși aceste experiențe pot fi numărate, cu generozitate, pe degetele a două mâini, escapadele acestea în „background-ul societății”, cum îl numeam atunci, au fost, se pare, îndelung și intens speculate (trebuie să asigur cititorul că întotdeauna am folosit protecție, fără nicio excepție). Faptul a dus probabil la o nouă conexiune: cea cu comunitatea romă și cu multe alte grupuri infracționale.

Odată cu Paula, sora mea, devenind celebritate națională, am avut o nouă senzație de „nefiresc”, dar, din nou, nu mi-am putut explica motivele. A început o perioadă de și mai mare confuzie, în care vedeam posibila mea viață amoroasă devenind complet compromisă sau chiar imposibilă. Așa am început să evadez online și să mă înscriu pe site-uri de dating. În paralel, începusem să „investighez” timid, sporadic, scena underground a Bucureștiului, în cluburi ca Studio Martin, Web Club, Club A, uneori. Căutam deja, instinctiv, căi de ieșire din „sistemul mediatic” care părea că mă înghite și mă închide progresiv într-o capcană. Cu mintea tânărului student, plină de speranță și viziuni progresiste, n-am încetat să sper că există o ieșire „la liman” din toată construcția care părea, la acel moment, mai degrabă caricaturală decât amenințătoare.

În perioada de autoizolare în casă, în fața computerului și a workstation-ului, urmăream, din nou, MTV. Mi-a atras aici atenția Madonna, cu albumul Ray of Light, și apoi remixul celor de la Above & Beyond la piesa What It Feels Like for a Girl. A urmat apoi seria de videoclipuri pentru trupa Daft Punk și albumul lor de debut Homework, susținuți probabil de Modjo, cu cele două single-uri de succes (Lady și Chillin’). Bineînțeles, n-am rămas indiferent nici la „performance-ul” Faithless, cu seria de clipuri pentru albumul lor de debut.

O nouă conexiune care a apărut pe nesimțite a fost cea prin trupa de susținere a Paulei – „Gașca de Acasă” – care, în timpul „rezidenței” lor de câteva luni la noi în apartament, au introdus și „filiera drogurilor”. Dealer-ul, originar din Chișinău, a încercat să mă convingă să vând marijuana prietenilor și colegilor. Cu mare noroc, „afacerea” a murit înainte să fi început, când o razie a Poliției în Club A m-a convins să renunț nu numai la idee, ci și la consum. Ca date statistice, nu cred că am fumat de-a lungul vieții mai mult de 30 de țigări cu marijuana. Dacă, înainte de finalizarea studiilor, experiențele erau interesante și atitudinea mea era cea de „explorator”, după îmbolnăvire și intrarea în sistemul psihiatric, în 2002, efectele lor au devenit de nesuportat.

Conexiunea „Cluj” s-a făcut prin anul 2000, când un grup de foste colege de liceu și anturajul lor m-au cooptat într-o scurtă excursie pe malul Mării Negre. Nu sunt foarte convins că întâmplarea nu a fost „random”, dar cu siguranță că, mai târziu, întâlnirea a fost speculată și alte ramificații au luat naștere din acel moment; moment în care am luat o doză de LSD împreună cu grupul clujean. A fost totuși o experiență transfiguratoare, care a venit cu o nouă înțelegere, tot intuitivă, a ceea ce se întâmpla și, poate, și o formă de calcul probabilistic internalizat a ceea ce urma să se întâmple.

În mai 2002 a venit și momentul în care „am clacat”: criza declanșată de discuția premergătoare examenului de prediplomă cu profesorul universitar Liviu Ianași. Apropo de comunitatea gay, în timpul facultății întâlnisem o serie de personaje care aparțineau acestei minorități și care, iarăși, păreau că „știu ceva” despre mine ce nu știam nici măcar eu. Păreau uneori amuzați, ironici, alteori sarcastici sau chiar defensivi.

Cu „mintea de acum”, înțeleg că toate aceste subgrupuri sociale cunoșteau parțial situația în care mă regăseam și acționau în numele intereselor individuale sau ale comunităților din care făceau parte. În general, atitudinea a fost una de evitare, de izolare față de mine ca pion manipulabil, inconștient chiar. În particular, unii au investigat situația prin tactici mai mult sau mai puțin abile, prin interogări indirecte, testări sau chiar forme de manipulare mai îndrăznețe.

Bineînțeles, cei mai „curajoși” sau mai informați au început să pună la cale scheme complicate de a obține „foloase” din situația în care mă găseam nu numai eu, ci și familiile noastre. În mod cert, structurile politice erau încă de la început informate. Dacă ele au „cules” în mod constant date, dacă au manipulat – vizibil sau „din umbră” – situația, îmi era necunoscut până în momentul absolvirii. Aveam să observ mai bine aceste detalii odată intrat în afacerea familiei din Sighetu Marmației, în februarie 2004.

(va urma)

---

English version

The period 1990–1992

In previous posts I wrote about the first tacit understandings, never confessed to anyone, related to the music videos You by Ten Sharp and Crucified by Army of Lovers. I was therefore already aware, at the age of 12–13, that… “something was happening.” Of course, I had no way of understanding political or economic strategies, or other types of information meant for adults; what I saw there was only the caricatural way in which a “version of truth” proposed by Western culture was being told—one that “spoke” to me in that language so dear to me, already familiar: black humor.

The period 1992–1996

During high school I spent many afternoons in front of the television, absorbing everything broadcast on MTV. Since I never liked rock music, I gravitated toward the niche of trance-, electro-, and techno-influenced music, and so on. Something strange was happening among teenagers: I had the uncanny feeling that I was the target of gossip more than what would be considered “normal,” yet I could never quite put my finger on the truth. Certainly, inexperienced and naïve as they were, young people must have misinterpreted information that reached the community indirectly, perhaps “at the tenth hand.” Then adults—parents and other social categories—must have discussed the situation as well. I would dare to claim that, during the same period, criminal groups also came “into possession” of this type of data. How they may have used it remains unknown to me.

(Here, the video for Informer by Snow and Amazing by Aerosmith particularly caught my attention. I was increasingly entering a state of shock, I must admit.)

The bizarre intervention of the priest who temporarily replaced the French teacher, Mr. Meșter, sometime in the middle of my high school years, once again left a large question mark in my mind. I will detail all my connections with religious practitioners and the clergy in a separate post.

The more or less spontaneous fight in the yard of my classmate Zoltan Fekete’s house, involving Lorin Ile and Ivan Nagy, created yet another branch, one that would be speculated upon at length.

At that time, the Queen video You Don’t Fool Me caught my attention, followed later by an entire series of tracks and videos by the American artist Armand Van Helden, which seemed to “cover” this particular situation.

The period 1996–2002

Once I arrived in Bucharest, history repeated itself. Rumors, manipulations by the adults around me, by professors. The Arab and Greek communities certainly possessed some of the information as well. Likewise, colleagues with “high-level” connections or ties to the old political system from before the Revolution seemed to know something too. Very quickly, the others realized I was a persona non grata, and I, in turn, understood that I no longer belonged in the collective. I withdrew into a long period of individual study, planning a possible career in entertainment as a music producer.

(Here, the video for Don’t Give It Up by Chicane feat. Brian Adams clarified things quite well for me.)

After my first three or four romantic interests were—at first with great effort, then more easily—“extracted” from my circle, probably for “safety” reasons, I found myself at 19 completely inexperienced. Based on stories from dorm mates, I turned to the services of female escorts. There was a form of desperation there—that of the adolescent who was “falling behind” in terms of “sexual education.” Although these experiences can be generously counted on the fingers of two hands, these escapades into what I then called the “background of society” seem to have been speculated upon intensely and for a long time (I must assure the reader that I always used protection, without exception). This likely led to yet another connection—with the Roma community and with many other criminal groups.

When my sister Paula became a national celebrity, I experienced a new sense of “unnaturalness,” but again I could not explain why. A period of even greater confusion followed, during which I saw my possible romantic life becoming completely compromised or even impossible. That is when I began to escape online and sign up for dating sites. At the same time, I timidly and sporadically began to “investigate” Bucharest’s underground scene, in clubs such as Studio Martin, Web Club, and sometimes Club A. Instinctively, I was already searching for ways out of the “media system” that seemed to swallow me and gradually trap me. With the mind of a young student, full of hope and progressive visions, I never stopped believing there was a way to reach safe harbor from the entire construction, which at that time seemed more caricatural than threatening.

During my period of self-isolation at home, in front of the computer and my workstation, I once again watched MTV. Madonna caught my attention here, with the album Ray of Light, followed by the Above & Beyond remix of What It Feels Like for a Girl. Then came the series of videos by Daft Punk and their debut album Homework, probably supported by Modjo with their two successful singles (Lady and Chillin’). Of course, I was not indifferent to Faithless either, with the series of videos accompanying their debut album.

Another connection that appeared quietly was through Paula’s backing band—“Gașca de Acasă”—who, during their few-month “residency” in our apartment, also introduced a “drug pipeline.” The dealer, originally from Chișinău, tried to convince me to sell marijuana to friends and colleagues. Fortunately, the “business” died before it even began, when a police raid at Club A convinced me to give up not only the idea, but consumption altogether. Statistically speaking, I don’t believe I have smoked more than 30 marijuana cigarettes in my entire life. If, before finishing my studies, these experiences were interesting and my attitude was that of an “explorer,” after falling ill and entering the psychiatric system in 2002, their effects became unbearable.

The “Cluj” connection occurred around the year 2000, when a group of former high school classmates and their entourage included me in a short trip to the Black Sea coast. I am not entirely convinced the event was not “random,” but it is certain that later the meeting was speculated upon and further branches emerged from that moment—the moment when I took a dose of LSD together with the group from Cluj. It was, nevertheless, a transfiguring experience that brought a new, still intuitive understanding of what was happening and perhaps also a form of internalized probabilistic calculation regarding what was to come.

In May 2002 came the moment when I “collapsed”: the crisis triggered by the discussion preceding the pre-diploma exam with university professor Liviu Ianași. Apropos of the gay community, during my university years I had met several individuals belonging to this minority who, again, seemed to “know something” about me that I myself did not even know. They sometimes appeared amused, ironic, other times sarcastic or even defensive.

With the “mind I have now,” I understand that all these social subgroups were partially aware of the situation I was in and acted in the name of individual interests or those of the communities they belonged to. In general, the prevailing attitude was one of avoidance, of isolating themselves from me as a manipulable, even unconscious pawn. In particular, some investigated the situation through more or less skillful tactics—indirect questioning, testing, or even bolder forms of manipulation.

Of course, the “braver” or better-informed individuals began to devise complex schemes to obtain “benefits” from the situation in which not only I, but also our families, found themselves. Political structures were certainly informed from the very beginning. Whether they consistently “collected” data, whether they manipulated the situation—visibly or “from the shadows”—remained unknown to me until graduation. I would come to observe these details more clearly once I entered the family business in Sighetu Marmației, in February 2004.

(to be continued)