PAUL SELING

Varianta în limba română

După internarea din mai 2016 – mica „divinație” pe canvas-ul public al orașului – am ieșit buimac și mai confuz decât eram înainte. Luasem risperidonă în doze destul de mari, dar încă nu mă regăseam într-o nouă realitate. M-am mai revoltat nițel. Am cumpărat câteva pachețele de fluturași (post-it-uri) și mi-am înecat amarul făcând ad-hoc o nouă micro-instalație, pe peretele placat al Muzeului de Mineralogie. Am apărut din nou la știri.

Ce voiam să spun, sau să arăt, era că micile foi de hârtie vibrau în bătaia vântului, zumzăind imperceptibil. O metaforă pentru informație, gândurile oamenilor, șoaptele care urmau totuși să circule și aveau să creeze, până la urmă, tot muzică, dar în tăcere. Poliția a apărut în nici 10 minute și iar m-am dus la secție, cu bicicleta cu tot. Au chemat-o și pe mama, care m-a scos „pe răspunderea ei”.

Motivul real pentru care am început să iau medicația – ulterior schimbată în olanzapină injectabilă – a fost că voiam să îi protejez de stres și de necaz. Începuseră să plângă amarnic amândoi și, așa, m-am hotărât că nu mai pot lăsa la latitudinea exceselor mele posibile sănătatea unor oameni care au suferit îngrozitor din cauza mea în ultimii 14 ani.

Am petrecut următoarele câteva luni alături de ei, la casa noastră de la sat – Remetea Chioarului. Mă trezeam cu saliva scursă pe pernă, înotam într-o ceață, o melasă mentală îngrozitoare în fiecare zi. Încercam să mai adun nițică dopamină bând alcool. La 7 seara mă băgam în pat, reluând totul identic a doua zi.

A fost îngrozitor, cel puțin primele 7–8 luni. Senzația de gol, de pustiu, de lipsă de sens era copleșitoare. În niciun caz nu mai dădeam vreo atenție constructului de simbolisme pe care îl investigasem în zadar în trecut. Voiam să mor, mai bine decât să trăiesc în non-sens.

Atunci am scris unei organizații care avea sediul în Elveția, interesându-mă care sunt formalitățile pentru sinuciderea asistată. Nu m-am așteptat, de fapt, la un răspuns și nici n-am primit unul. Un mic semn de întrebare mi s-a ridicat în minte când am văzut clipul trupei canadiene „Majid Jordan” – Make It Work. Am recunoscut acolo o copie aproximativă a unei foste iubite din 2003, București: Angela. Plus pe sora lui Olimpiu V. din Cluj (am uitat cum o cheamă). De data asta am ignorat clipul, convins temporar că doar… „mi se părea”. Clipul a fost, la o vreme după aceea, scos de pe YouTube.

Un al doilea clip a folosit imaginea lui David Lynch – care părea că îl sună pe unul dintre artiști – și atunci mi-am adus aminte de ce gândisem în liceu, când văzusem finalul serialului Twin Peaks: „Beware of B.O.B.”. Atunci interpretasem acest avertisment ca pe un sfat de a evita afundarea minții în spirala infinită a paranoiei: Beware of Beware of Beware of… etc. Lol. Bineînțeles că nu îl ascultasem și făcusem, în toți anii precedenți, exact contrariul.

Treptat, mintea mi s-a obișnuit cu medicația. Am încetat relația cu prietena de atunci, Alexandra, la câteva săptămâni după începerea tratamentului, pentru că sex drive-ul este aproape complet inhibat de reducerea drastică a dopaminei, endorfinelor etc. M-am gândit că ar fi fost un act de extrem egoism din partea mea să continuăm. Așa, m-am gândit la mine ca la un android dintr-un film SF și mi-am propus ca, de acum înainte, să funcționez exclusiv în registrul rațional. Urma să îmi dezvolt, redezvolt sau să adaug noi abilități personajului care, până atunci, funcționase în registru mistic, în supra-real.

(Mă tot amuzam amintindu-mi de un fost coleg de facultate al lui Rudi V., în Paderborn, Germania, anii 2000. Era extrem de studios, de „nerdy”, și când colegii l-au întrebat ce vrea să învețe, acesta a răspuns aspru și aprig: „Alles!”. Așa mi-am propus și eu, mai în glumă, mai în serios, să învăț „absolut orice”. La urma urmelor, prea rămăsesem în urmă cu studiul în toți anii în care am stat în casă ascultând voci, ieșind în escapade sportive extreme sau pupându-mă cu fete de pe internet (și nu numai).)

Am tot evaluat în minte o posibilă ocupație care să-mi dea un start în cea de-a treia viață în care intram acum. După viața de om aparent sănătos (1977–2002), cea a psihozelor și depresiilor (2002–2016), începea cea a creierului stabil. Mă amuzam uneori întrebându-mă câți oameni au parte de acest „insight”, înțelegând cât de fluctuantă, instabilă și lipsită de coeziune este, de fapt, mintea noastră; și cât de ușor o substanță chimică ingerată în mod constant ne poate modifica personalitatea până la punctul în care nu ne mai putem identifica cu cei care fuseserăm până atunci.

Așa am concluzionat că mintea mea era doar o formă de „software” instalată temporar pe un hardware – corpul fizic – și că aveam șansa s-o upgradez de acum încolo și, de ce nu, s-o îmbunătățesc.

---

English version

After the hospitalization in May 2016—the small “divination” on the city’s public canvas—I came out dazed and even more confused than before. I had been taking risperidone in fairly high doses, but I still couldn’t find myself in a new reality. I rebelled a little more. I bought a few packs of sticky notes and drowned my bitterness by improvising a new ad-hoc micro-installation on the tiled wall of the Mineralogy Museum. I ended up on the news again.

What I wanted to say, or to show, was that the small sheets of paper vibrated in the wind, buzzing almost imperceptibly. A metaphor for information, for people’s thoughts, for whispers that would nonetheless circulate and eventually create music as well—but in silence. The police showed up in less than ten minutes and once again I was taken to the station, bicycle and all. They called my mother too, and she took me out “under her responsibility.”

The real reason I started taking medication—later switched to injectable olanzapine—was that I wanted to protect them from stress and distress. They had both begun to cry bitterly, and that was when I decided I could no longer leave the health of people who had suffered terribly because of me over the last fourteen years at the mercy of my possible excesses.

I spent the following months with them, at our house in the countryside—Remetea Chioarului. I would wake up with saliva soaking the pillow, swimming in a fog, a dreadful mental molasses every single day. I tried to scrape together a bit of dopamine by drinking alcohol. At 7 in the evening I would crawl into bed, only to repeat everything identically the next day.

It was horrible, at least during the first seven or eight months. The feeling of emptiness, of wasteland, of lack of meaning was overwhelming. I paid absolutely no attention anymore to the symbolic constructs I had vainly investigated in the past. I wanted to die—better than living in non-sense.

That was when I wrote to an organization based in Switzerland, asking about the formalities for assisted suicide. I didn’t really expect an answer, and I didn’t receive one. A small question mark rose in my mind when I saw the video clip of the Canadian band Majid Jordan—Make It Work. I recognized there an approximate copy of a former girlfriend from 2003, Bucharest: Angela. Plus the sister of Olimpiu V. from Cluj (I forgot her name). This time I ignored the clip, temporarily convinced that it was just… “my imagination.” The clip was removed from YouTube some time later.

A second clip used the image of David Lynch—who seemed to be calling one of the artists—and then I remembered what I had thought back in high school, when I saw the ending of Twin Peaks: “Beware of B.O.B.” I had interpreted that warning as advice to avoid sinking the mind into the infinite spiral of paranoia: Beware of beware of beware of… etc. Lol. Of course, I hadn’t listened, and over all the previous years I had done exactly the opposite.

Gradually, my mind adapted to the medication. I ended the relationship with my girlfriend at the time, Alexandra, a few weeks after starting the treatment, because sex drive is almost completely inhibited by the drastic reduction of dopamine, endorphins, and so on. I thought it would have been an act of extreme selfishness on my part to continue. So I began to think of myself as an android from a sci-fi film and decided that from then on I would function exclusively in a rational register. I was going to develop, redevelop, or add new skills to a character who until then had operated in a mystical, supra-real mode.

(I often amused myself remembering a former fellow student of Rudi V.’s in Paderborn, Germany, in the early 2000s. He was extremely studious, very “nerdy,” and when his colleagues asked him what he wanted to learn, he answered harshly and fiercely: “Alles!” That’s what I proposed for myself too, half joking, half serious: to learn “absolutely everything.” After all, I had fallen far behind with studying during all those years spent at home listening to voices, going on extreme sports escapades, or kissing girls from the internet—and not only.)

I kept mentally evaluating a possible occupation that could give me a start in the third life I was now entering. After the life of an apparently healthy person (1977–2002), followed by the life of psychoses and depressions (2002–2016), the life of a stable brain was beginning. I sometimes amused myself by wondering how many people get to have this kind of “insight,” understanding how fluctuating, unstable, and incoherent our mind actually is—and how easily a chemical substance taken consistently can modify our personality to the point where we can no longer identify with who we once were.

Thus I concluded that my mind was merely a form of “software” temporarily installed on a piece of hardware—the physical body—and that I now had the chance to upgrade it and, why not, to improve it.