PAUL SELING

Varianta în limba română

În ultima vreme am început să denumesc „vocile” pe care le auzeam în trecut „muze”. Teoria mea este că am „luat-o razna” la o vârstă la care nu puteam înțelege schema globală în care eram prins. Eram și prea tânăr – 24 de ani în mai 2002 – și și prea puțin experimentat cu lumea, viața, oamenii.

Din păcate, spuneam și în alte postări, intuiesc că sunt victima acestui sistem de manipulare din cea mai fragedă copilărie. Încă sunt în căutarea punctului zero și a „axelor de dezvoltare ulterioară” ale acestor ramificări, care cu siguranță pătrund acum în multe medii: sociale, politice, economice sau mediatice. Faptul că aveam prieteni imaginari – tot aceste voci, dar pe care mintea copilului de 5–6 ani și le imagina ca pe prezența unor adulți prietenoși – este o primă evidență că asupra mea se acționa fără ca eu sau familia mea să fi fost conștienți de asta.

Am detaliat în alte postări fragmente extrase din experiența îndelungată de la marginea inexplicabilului și voi mai descrie, pe măsură ce îmi recapăt memoria, și altele.

Una pe care am povestit-o cu mare mirare mai multor prieteni, și care cu siguranță a „circulat” rapid din vorbă în vorbă (sau altfel), este cea pe care am denumit-o „RAM”. Spre final de ani 2000 mă izolasem deja de o bună bucată de vreme în casă, ascultând săptămâni la rând vocile din minte. Dialogam uneori, dar în cea mai mare parte a timpului ascultam. Începând din 2002, aceste prezențe eterice au trecut gradual de la amenințări terifiante la a-mi deveni, cel puțin aparent, „prietene”. Am petrecut mulți ani râzând singur în casă, ieșind doar ca să îmi cumpăr de mâncare, ascultând acest posibil „post pirat” al unor conștiințe pe care nu le puteam localiza în spațiu sau timp. Glumele se țineau lanț, erau acolo o infinitate de jocuri de cuvinte, sensuri suprapuse; descopeream atâta inteligență și imaginație în acest dialog încât m-am îndrăgostit pentru totdeauna de entitățile care, mă gândeam eu, mă vizitaseră deja de când eram copil.

A existat acel prim moment de test în care am încercat să le urmez în spațiul fizic. A fost momentul în care le-am cerut sfatul: urma să mă mișc după cum îmi indicau. Am luat trenul la 11 noaptea, am coborât la sugestia lor într-o stație dintr-o locație aleatorie, am făcut autostopul coborând spontan în tot felul de locații din pustietate și urcând la loc în mașini care veneau la întâmplare. Dar nimic nu avea, de fapt, sens. Am simțit acolo o lipsă de control a acestor „voci”, care nu aveau un plan clar de a „mă mișca” sau manipula – pe coordonate geografice, cel puțin. Mi-a „picat rapid fisa” că nu aici era secretul; sau ieșirea de sub influența lor.

Așa am hotărât să intru într-o îndelungată perioadă de „asceză” autoimpusă. Urma să ascult aceste prezențe până la capăt. Până se vor fi plictisit, se vor fi evaporat, până vor fi conchis și vor fi încheiat experiența cu un mesaj clar, logic, inteligibil, fie până vor dispărea într-un non-sens, măcar.

La final de ani 2000 – cred, sper să nu greșesc – vocile mi-au spus: „Haide, ieși până în stradă să-ți arătăm o… mașină cu memorie.” Am ascultat, m-am încălțat și am coborât în fața blocului. Din stânga a trecut prin trafic o mașină cu numărul de înmatriculare „MM RAM” (un număr complet pe care nu-l mai rețin acum).

OK, mi-am spus, a fost o demonstrație pe cinste, clară, întorcându-mă în casă. Am căpătat o și mai mare admirație pentru aceste prezențe, conștientizând faptul că o asemenea „sincronie” era imposibil de pus la cale de către o conștiință omenească. Pur și simplu ritmul în care mă încălțasem, coborâsem și pășisem pe trotuar în același timp cu mașina cu numărul „cu semnificație” trecând prin fața mea era – mă gândeam eu – de nerealizat, de „nepus la cale”.

Mai târziu, când am văzut coperta albumului Daft Punk, „RAM” (Random Access Memories, lansat pe 17 mai 2013), m-am edificat asupra faptului că, probabil, povestea mea – spusă de fiecare dată cu siderare multor cunoscuți – ajunsese poate din vorbă în vorbă și la duo-ul francez care, mi-a dovedit această experiență, aveau o oarecare conexiune cu „noi” încă de la albumul „Homework”. Bineînțeles, nu afirm neapărat asta cu siguranță „de sine”, ci „speculez” doar, invitând cititorul mai sceptic să ignore această postare.

Adaug aici că, în acea perioadă, nu eram încă conștient de faptul că este posibil ca telefonul să-mi fi fost, de fapt, ascultat. Poate că experiența n-a ajuns la Daft Punk prin „zvonistică”, ci „pescuită” via interceptări din… proximitate. Încă nu reușesc să îmi dau seama când va fi început această formă de intruziune în spațiul nostru privat și dacă ea continuă, cine culege și unde se „scurg” aceste date. Rămâne să investighez în continuare.

Experiența ascultării „vocilor” a continuat apoi. Am avut un moment de claritate mentală frumoasă, curată, în care am găsit o formă de „adevăr” pe care azi îl consider „parțial”: entitățile mi-au dat de înțeles că, deși eram acolo împreună, nu avea sens să mențin acest echilibru. Trebuia, era musai să ies din această „stază” și să încep să comunic lumii înconjurătoare despre forma de supranatural care mă „luase pe sus”. Am fost avertizat că, totuși, „there will be damage” (vor fi urmări, voi avea parte de daune). „Vocile” nu m-au avertizat însă despre gravitatea multor lucruri care urmau să se întâmple. Dacă s-au întâmplat datorită comportamentului meu imprevizibil și ieșirilor mele violente uneori, rămâne de văzut. Într-adevăr, este extrem de greu să îți păstrezi calmul și să rămâi tot timpul echilibrat în asemenea condiții.

Poate am mai povestit și asta unor cunoscuți: a mai existat un alt moment excepțional, acela în care „entitățile” mi-au pătruns mintea cu o formă de „armonizare” pe care nu am știut niciodată s-o descriu cu adevărat. O plăcere estetică, o formă de „transgresiune cu energie” pe care ai putea-o asimila cu efectul pe care un „harmonizer” îl are în muzică asupra unei surse de sunet. Bineînțeles, finețea acestor „energii” este extrem de departe de cea a unui „harmonizer”; fenomenul nu poate fi descris în cuvinte.

În tot parcursul meu muzical am tot încercat să replic cumva, în limbaj tehnic, acel moment. Am „despărțit” în cele șapte alias-uri ale mele interesele mele pentru diverse genuri și subgenuri, pentru ca cei interesați să poată face un fel de „inversiune” logică, să poată intui măcar cât de frumoase sunt aceste „voci” și cât de complexe sunt aceste fenomene de la marginea suprarealului. Din păcate, încercările mele nu au cum să descrie ceea ce am trăit, pentru doar câteva secunde, acum mai bine de 15 ani.

---

English version

Lately, I have started referring to the “voices” I used to hear in the past as “muses.” My theory is that I “lost my mind” at an age when I was unable to understand the global framework in which I was caught. I was also too young—24 years old in May 2002—and far too inexperienced with the world, with life, with people.

Unfortunately, as I have mentioned in other posts, I sense that I have been a victim of this system of manipulation since early childhood. I am still searching for the zero point and for the “axes of further development” of these ramifications, which undoubtedly now penetrate many environments: social, political, economic, or media-related. The fact that I had imaginary friends—these same voices, which the mind of a 5- or 6-year-old child imagined as the presence of friendly adults—is an initial indication that something was acting upon me without my family or myself being aware of it.

I have detailed in other posts fragments extracted from this long experience at the edge of the inexplicable, and I will continue to describe others as I gradually recover my memory.

One story I have told with great astonishment to several friends, and which certainly “circulated” quickly by word of mouth (or otherwise), is the one I called “RAM.” Toward the end of the 2000s, I had already been isolating myself at home for quite some time, listening for weeks on end to the voices in my head. Sometimes I would engage in dialogue, but most of the time I would simply listen. Starting in 2002, these ethereal presences gradually shifted from terrifying threats to becoming, at least apparently, “friends.” I spent many years laughing alone in my apartment, going out only to buy food, listening to this possible “pirate broadcast” of consciousnesses I could not locate in space or time. The jokes came one after another; there were countless wordplays, overlapping meanings. I discovered so much intelligence and imagination in this dialogue that I fell permanently in love with the entities that, I believed, had already been visiting me since childhood.

There was an initial testing moment when I tried to follow them into physical space. That was when I asked for their guidance: I would move as they instructed. I took a train at 11 p.m., got off at their suggestion at a station in a random location, hitchhiked by spontaneously getting out in all kinds of deserted places and then getting back into cars that happened to pass by. But nothing truly made sense. I sensed a lack of control in these “voices,” which had no clear plan to “move” or manipulate me—at least not along geographical coordinates. I quickly realized that this was not where the secret lay, nor the way out from under their influence.

So I decided to enter a long, self-imposed period of “asceticism.” I would listen to these presences until the very end—until they grew bored, evaporated, until they reached a conclusion and ended the experience with a clear, logical, intelligible message, or until they dissolved into sheer nonsense.

Toward the end of the 2000s—I think, I hope I am not mistaken—the voices told me: “Come on, go out into the street and we’ll show you a… memory car.” I obeyed, put on my shoes, and went down in front of the building. From the left, a car passed through traffic with the license plate “MM RAM” (a full number I no longer remember).

“OK,” I told myself as I went back inside, “that was a flawless demonstration.” I gained an even greater admiration for these presences, realizing that such a “synchronicity” would be impossible to orchestrate by a human consciousness. The sheer timing—putting on my shoes, going downstairs, stepping onto the sidewalk at the exact moment the car with the “meaningful” plate passed by—seemed to me impossible to engineer, impossible to “set up.”

Later on, when I saw the cover of Daft Punk’s album RAM (Random Access Memories, released on May 17, 2013), I came to believe that perhaps my story—told with amazement to so many acquaintances—had somehow spread by word of mouth and reached the French duo, who, this experience suggested to me, had had some kind of connection with “us” ever since the album Homework. Of course, I do not assert this with absolute certainty; I merely “speculate,” inviting the more skeptical reader to ignore this post.

I should add that, at the time, I was not yet aware of the possibility that my phone might actually have been tapped. Perhaps the experience did not reach Daft Punk through rumors, but was instead “picked up” through interceptions from… nearby. I still cannot determine when this form of intrusion into our private space may have begun, or whether it continues, who collects these data and where they “flow.” I will have to continue investigating.

The experience of listening to the “voices” then continued. I had a moment of beautiful, clean mental clarity, in which I found a form of “truth” that I now consider only “partial”: the entities made me understand that, although we were there together, it made no sense to maintain this equilibrium. I had to—absolutely had to—emerge from this “stasis” and begin communicating to the outside world about the form of the supernatural that had “swept me up.” I was warned, however, that “there will be damage.” The “voices” did not warn me about the severity of many of the things that were to follow. Whether they occurred because of my unpredictable behavior and my occasional violent outbursts remains to be seen. Indeed, it is extremely difficult to remain calm and balanced under such conditions.

I may have told this to others as well: there was another exceptional moment, when the “entities” entered my mind with a form of “harmonization” that I have never been able to truly describe. An aesthetic pleasure, a kind of “energy-driven transgression” that one might compare to the effect a harmonizer has in music on a sound source. Of course, the refinement of these “energies” is far beyond that of any harmonizer; the phenomenon cannot be put into words.

Throughout my musical journey, I have continually tried to replicate that moment in technical language. I “split” my interests in various genres and subgenres across my seven aliases, so that those interested could perform a kind of logical “inversion,” intuiting at least how beautiful these “voices” are and how complex these phenomena at the edge of the surreal truly are. Unfortunately, my attempts cannot possibly describe what I experienced, for just a few seconds, more than fifteen years ago.

.