PAUL SELING

Varianta în limba română

Experiența dintre anii 1992–1996, la Liceul „Gheorghe Șincai”, a fost pentru mine relativ plăcută. După câteva prime luni în clasa a IX-a mi-am dat seama că sunt într-un grup de copii extrem de studioși. Dacă la Liceul de Artă fusesem tot timpul printre primii în colectiv, aici aveam de-a face cu elita orașului: copii de profesori, de medici, de foști oameni politici din vechea ierarhie comunistă. Deși aveam o oarecare reținere față de aceștia din urmă, mi-am dat rapid seama că aveam de-a face tot cu elevi interesați de învățătură. Majoritatea au confirmat asta, reușind în cariere de succes, mulți emigrând în alte țări care, cu siguranță, le-au recunoscut munca și pregătirea așa cum se cuvine.

Despre doamna Pop Mariana am avut tot timpul cuvinte de laudă, deși, pe ascuns, majoritatea clasei o ironiza. Marea ei „problemă”, în ochii tuturor, era faptul că își ținea lecțiile cu o sumedenie de cărți deschise pe catedră, din care se inspira sau conspecta „în timp real”. Clasa o contesta la capitolul spontaneitate. Eu m-am gândit că, cu siguranță, era deja obosită după atâția ani de predat, așa că n-am judecat-o niciodată. La urma urmelor, câtă energie sau disponibilitate putea avea să vină, an după an, generație după generație, cu „ceva nou”?

Cum făceam engleză intensiv (6 ore / săptămână), clasa era divizată în două grupe. Eu căzusem în cea mai puțin „performantă”, deși, sincer să fiu, nu sunt acum sigur dacă acesta fusese criteriul de selecție. Oricum ar fi, eram în mod clar mai uniți și mai „amuzanți”.

Spun „amuzanți” pentru că am avut, într-a IX-a (sper să nu greșesc, poate chiar a X-a), de pregătit o piesă de teatru, de prezentat în public. Nu mai știu cum a căzut pe mine, cel cu veleități de „scriitor”, sarcina de a crea scenariul, dar ne-am distrat teribil cu toții, sub îngăduința profesoarei de engleză, punând la cale un soi de pamflet.

Foarte vag îmi mai aduc acum aminte de firul narativ: aveam un personaj central care își pierdea locul de muncă „la stat” după falimentul întreprinderii și încerca în zadar să-și caute o altă ocupație. Piesa era, din loc în loc, întreruptă de „calupuri publicitare”, în care emulam sau imitam diverse reclame de la televizor.

M-am ocupat de „soundtrack”-ul piesei, pitit într-o margine de scenă, declanșând, la momentul oportun, de pe un casetofon, diverse efecte sonore, pentru a completa cât mai colorat narațiunea. Am apărut în piesă doar la început, în deschidere, ironizând-o pe doamna Pop taman pentru mica ei „inabilitate”: făceam o analiză teoretică a piesei, așezat la un birou centrat pe scenă. După câteva minute de „conspectat de pe foi scrise”, într-un limbaj arid, convențional, doi colegi mă ridicau de coate și mă scoteau din scenă agale, ca pe un potențial pacient de psihiatrie. Ca mic detaliu, și mai amuzant, eram îmbrăcat în sacou, cămașă și boxeri doar în partea de jos a corpului. Asta pentru un efect «devastator» lol.”

Bineînțeles, cu toții ne-am amuzat, alături de întregul public. Este posibil ca doamna Pop să nu fi fost atât de plăcut impresionată, deși critica clasei de engleză ar fi trebuit interpretată ca fiind făcută cu drag. Cel puțin din partea mea.

Deși de vârstă medie, doamna Pop era încă foarte frumoasă, trebuie să recunoaștem. Am comparat-o cu versiunea ei tânără, văzută într-o fotografie din cutia cu amintiri a părinților, unde o recunoscusem, probabil alături de mama sau tata (nu îmi mai amintesc exact), la o petrecere. Dar o apreciam ca pe un adult și nu aveam niciun alt fel de atracție pentru dânsa. Îmi plăceau fetele de vârsta mea și cam atât. În anii de liceu, orice diferență mai mare de 1–2 ani mi se părea nefirească.

Din motivul acesta n-am apreciat niciodată micile aluzii ale dânsei, lansate în mod repetat și insistent în mentalul colegilor. De fiecare dată clasa se întorcea spre mine, râzând pe înfundate de rolul de admirator secret în care eram, fără voia mea, distribuit. Dar n-am băgat prea tare în seamă lucrul acesta, amuzându-mă împreună cu colegii după oră, în pauze.

Alt rol în care doamna Pop încerca să mă distribuie era cel de „Luceafăr” à la Eminescu. Adică geniu singuratic, probabil asexuat și nepriceput în relațiile cu femeile. Nu eram nici geniu, nici singuratic, iar cu fetele mă descurcam — pe moment, cel puțin — destul de bine. Aveam destule interese în acest sens.

Acum, cu mintea de om matur, mai matur decât poate fusese dânsa la acea dată, înțeleg că era poate vorba de o formă subtilă de manipulare, în stil „psihologie inversă”. Ar fi trebuit, poate, să demonstrez exact contrariul a ceea ce mi se „impunea”. Sincer să fiu, o spun din nou, nici clasa și nici eu nu băgam în seamă aceste mici încercări de manipulare. Iar dacă manipularea a fost calculată sau doar rezultatul unei personalități „lubrice”, nu am cum să știu cu adevărat.

A existat și un moment ciudat care poate a necăjit-o pe doamna Pop în mod special. Eram nițel neatent la discursul dânsei de la catedră și scrisesem așa, absent, pe foaia de hârtie din fața mea:
„C’est à cause de cette bête que je m’ennuie autant.”
(„Din cauza acestei bestii / acestei ființe / acestei brute mă plictisesc atât de tare.”)

N-am observat când doamna profesoară mi-a smuls foaia de sub mâini și a citit-o, cu ton demonstrativ, în fața clasei. M-am amuzat în sinea mea de această ciudată „sincronicitate” pusă la cale de „soartă” sau de „Univers”. Deși jignitor, textul putea foarte bine să rămână în mâinile mele. L-aș fi aruncat la coșul de gunoi fără ca nimeni să fi observat.

M-am tot frământat o vreme după acea zi, necăjit că o supărasem, deși nu-mi puteam cu adevărat reproșa nimic. Părea că „complicitatea” dintre noi se va disipa și îmi voi face un nou dușman printre adulții din sala profesorală. Dar, la scurt timp, toată lumea a uitat de întâmplare și așa am lăsat și eu totul în urmă.

O ultimă amintire, a unui alt moment amuzant, este cea în care doamna Pop a adus aminte de serialul „tehnico-științific” văzut în weekend la TV. Cred că era vorba chiar de Star Trek, dacă nu mă înșel. Clasa s-a amuzat copios, iar doamna s-a încurcat nițel când a fost corectată cu termenul „științifico-fantastic” de unii dintre colegi. Ne-am mirat iar cu toții când, în ora următoare, profesoara a adus cu abilitate vorba din nou de serial, rostind de data aceasta termenul corect. A fost un moment în care am discutat cu toții posibilitatea ca doamna să fi fost cu adevărat excesiv de orgolioasă.

Numele „de cod” al profesoarei a fost, de-a lungul celor patru ani, „Peme-ul” sau „PM”. Sincer, nu i-am spus niciodată așa; nu mi-a plăcut apelativul, dar clasa îl folosea în mod constant. Dacă găsim acest „PM” în videoclipul artistului australian Touch Sensitive – Pizza Guy, sau dacă el înseamnă doar „private message”, rămâne de apreciat de către cititor.

---

English translation

The experience between 1992 and 1996, at Gheorghe Șincai High School, was relatively pleasant for me. After the first few months of ninth grade, I realized that I was part of a group of extremely studious students. If at the Art High School I had always been among the top of my class, here I was dealing with the city’s elite: children of professors, doctors, and former political figures from the old communist hierarchy. Although I initially felt some reserve toward the latter, I quickly understood that they too were genuinely interested in learning. Most of them later confirmed this, going on to successful careers, many emigrating to other countries that undoubtedly recognized their work and training as they deserved.

I always had words of praise for Mrs. Pop Mariana, even though, behind her back, most of the class mocked her. Her major “problem,” in everyone’s eyes, was the fact that she conducted her lessons with a whole stack of books open on the desk, from which she would draw inspiration or take notes “in real time.” The class criticized her lack of spontaneity. I thought that she was probably already tired after so many years of teaching, so I never judged her. After all, how much energy or availability could one have to come, year after year, generation after generation, with “something new”?

Because we were taking intensive English (six hours a week), the class was divided into two groups. I ended up in the less “high-performing” one, although, to be honest, I’m not sure that performance had actually been the selection criterion. In any case, we were clearly more united and more “fun.”

By “fun,” I mean that in ninth grade (or perhaps tenth, I hope I’m not mistaken) we had to prepare a play to be performed in public. I no longer remember how it fell to me—the one with supposed “writerly” inclinations—to create the script, but we all had a terrific time, under the indulgence of the English teacher, putting together a kind of pamphlet.

I now only vaguely remember the narrative thread: we had a central character who lost his job “in the public sector” after the company went bankrupt and then tried, unsuccessfully, to find another occupation. The play was periodically interrupted by “advertising blocks,” in which we mimicked various TV commercials.

I took care of the play’s soundtrack, hidden at the edge of the stage, triggering various sound effects from a cassette player at just the right moments, in order to enrich the narrative as much as possible. I appeared on stage only at the very beginning, in the opening scene, ironically targeting Mrs. Pop precisely for her small “shortcoming”: I delivered a theoretical analysis of the play, seated at a desk centered on the stage. After a few minutes of “taking notes from written sheets,” in a dry, conventional language, two classmates grabbed me by the elbows and slowly escorted me off the stage, like a potential psychiatric patient. As a small, and even funnier detail, I was wearing a blazer and a shirt, and just boxers on the lower part of my body. That was for a ‘devastating’ effect, lol.

Naturally, we all had a good laugh, along with the entire audience. It’s possible that Mrs. Pop was not particularly pleased, although the English class’s criticism should have been understood as affectionate. At least from my side.

Although middle-aged, Mrs. Pop was still very beautiful, we must admit. I compared her to a younger version of herself that I had seen in a photograph from my parents’ memory box, where I had recognized her—probably alongside my mother or father (I no longer remember exactly)—at a party. But I appreciated her as an adult and felt no other kind of attraction toward her. I liked girls my own age, and that was that. In high school, any age difference greater than one or two years seemed unnatural to me.

For this reason, I never appreciated her small allusions, repeatedly and insistently launched into the collective imagination of my classmates. Each time, the class would turn toward me, stifling laughter at the role of secret admirer in which I had been unwillingly cast. But I didn’t pay much attention to it, laughing along with my classmates after class, during breaks.

Another role Mrs. Pop tried to assign me was that of an Eminescu-style “Luceafăr”: a solitary genius, probably asexual and inept in relationships with women. I was neither a genius nor solitary, and when it came to girls, I managed—at least at that moment—quite well. I had plenty of interests in that regard.

Now, with the mind of a mature man—more mature, perhaps, than she herself was at the time—I understand that this may have been a subtle form of manipulation, in the style of “reverse psychology.” Perhaps I should have demonstrated exactly the opposite of what was being “imposed” on me. Honestly, I’ll say it again: neither the class nor I paid much attention to these small attempts at manipulation. And whether the manipulation was calculated or merely the result of a “libidinous” personality, I cannot truly know.

There was also a strange moment that may have upset Mrs. Pop in particular. I was somewhat inattentive to her lecture at the desk and absentmindedly wrote the following on the sheet of paper in front of me:
“C’est à cause de cette bête que je m’ennuie autant.”
(“It is because of this beast / creature / brute that I am so terribly bored.”)

I didn’t notice when the teacher snatched the paper from my hands and read it aloud to the class in a demonstrative tone. I amused myself inwardly at this odd “synchronicity” orchestrated by “fate” or the “Universe.” Although insulting, the text could just as well have remained in my possession. I would have thrown it away without anyone ever noticing.

I brooded for a while after that day, upset that I had offended her, even though I couldn’t truly blame myself for anything. It seemed that the “complicity” between us would dissipate and that I would gain a new enemy among the adults in the teachers’ lounge. But shortly afterward, everyone forgot about the incident, and I left it behind as well.

One last memory of another amusing moment is when Mrs. Pop mentioned a “techno-scientific” TV series she had watched over the weekend. I believe it was actually Star Trek, if I’m not mistaken. The class burst into laughter, and she stumbled slightly when some classmates corrected her with the term “science fiction.” We were all surprised again when, in the following class, the teacher skillfully brought up the series once more, this time using the correct term. It was a moment when we all discussed the possibility that she might indeed have been excessively proud.

The teacher’s “code name” throughout those four years was “Peme” or “PM.” Honestly, I never called her that; I didn’t like the nickname, but the class used it constantly. Whether this “PM” appears in the video clip of the Australian artist Touch Sensitive – Pizza Guy, or whether it simply stands for “private message,” is left to the reader’s interpretation.